Creștinule, astăzi trebuie să mă opresc la tine acasă…

  143449_zaheu-vamesul         În duminica aceasta, Evanghelia ne prezintă evenimentul întâlnirii dintre Isus Cristos și Zaheu. Cunoaștem cu toți acest episod, fapt pentru care eu aș vrea să vă provoc pe voi cei care citiți aceste rânduri, la un exercițiu al voinței. Să încercăm să facem o paralelă între atitudinea lui Zaheu și noi, pentru a vedea dacă ne regăsim în postura lui Zaheu sau avem aceleași sentimente pe care el le are față de Cristos.

            Pornim „aventura” noastră de la prima afirmație pe care am auzit-o în Evanghelie: «bărbat numit Zaheu, care era şeful vameşilor şi era bogat, căuta să vadă cine este Isus» (Lc 19,1). Avem înaintea noastră un om cu funcție și poziție socială deosebită care, deși are tot ce l-ar putea face fericit după mintea noastră, încearcă să înțeleagă de unde vine fericirea și cine îl poate face fericit cu adevărat: căuta să vadă cine este Isus Aici ne putem deja opri pentru a ne întreba: când și pentru care motiv eu îl caut pe Isus (asta dacă se mai întâmplă să-l caut)? Faptul că noi am avut fericirea să ne naștem într-o familie creștină, poate fi o binecuvântare, dar și un risc. Mai putem vorbi de o căutare a lui Isus în viața noastră sau ni se pare că noi știm totul despre Isus Cristos și acest fapt ne face să nu mai fim plini de curiozitate sfântă? Viața noastră de fiecare zi trebuie să fie o căutare continuă pentru ca, găsindu-l pe Dumnezeu, să ne regăsim pe noi înșine. Câtă dreptate avea Sf. Augustin când afirma: «Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat» (Confesiuni, 10,27).

            Să presupunem că noi suntem dintre aceia care îl caută pe Dumnezeu. Suntem dispuși să facem eforturi peste puterile noastre pentru a-l vedea pe Domnul? Provocarea continuă… Despre Zaheu, Evanghelia ne spune că, deși avea un mare handicap, era mic de statură, totuși dorința sa de a-l vedea pe Cristos l-a determinat să facă gesturi pentru care oamenii din orașul său l-ar fi putut ridiculiza: pentru că nu putea să-l vadă din cauza mulțimii, a alergat înainte și s-a suit într-un sicomor (v.4). Noi am avea curajul să mergem împotriva curentului lumii și, dacă este cazul, să renunțăm la toate pentru a putea trăi cu Cristos? Ne surprind cumva cuvintele lui Isus care afirmă: «Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» (Mt 10,37)? Și atunci ce să mai spunem despre această afirmație: «Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. » (Mt 16,25). Și multe altele sunt cerințele urmării lui Cristos…

Zaheu și-a dorit să-l vadă pe Isus, dar nu se aștepta sigur ca această întâlnire să-i schimbe total cursul vieții. Trebuie să remarcăm faptul că, în momentul întâlnirii, inițiativa îi revine lui Cristos care, ridicându-și ochii, i-a spus: „Zaheu, coboară în grabă (v. 5). Care este motivul acestei urgențe, deoarece dorința lui Zaheu s-a împlinit? El își dorea numai să-l vadă pe Isus și l-a văzut. Întâlnirea cu Dumnezeu te marchează profund și dacă tu îi dai spațiu lui Dumnezeu în viața ta, atunci lucrurile se vor schimba în pofida oricărei așteptări. S-ar fi gândit Zaheu că Isus s-ar fi invitat singur la el acasă? Nicidecum!!! Cu toate acestea «gândurile mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile mele, oracolul Domnului» (Is 55,8). Cred că mare a fost surprinderea lui Zaheu, atunci când a auzit acest cuvânt: astăzi trebuie să rămân în casa ta (v. 5). Dumnezeu vrea să intre în casa noastră, în ființa noastră, ne caută pentru a ne oferi prietenia sa. Prin urmare fiecare dintre noi, trebuie să coboare repede din înălțimile autosuficienței, ale egoismului și ale egocentrismului pentru a-l primi pe Dumnezeu care vine să ne viziteze, vrea să vină în casa noastră!!! Ce poate fi mai plăcut? Ce întâmplare mai fericită s-ar putea ivi în viața noastră? Dacă celor doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul, la întrebarea: «Învățătorule, unde locuiești, Isus le-a răspuns: Veniți și vedeți» (In 1,38-39), nouă ne spune ca și lui Zaheu: «astăzi trebuie să rămân în casa ta» (v.5). Despre Zaheu, evanghelistul Luca ne spune «a coborât în grabă şi l-a primit cu bucurie» (v.6). Despre noi ce s-ar putea spune? Am ezita să-l primim? Am invoca motive? Isus ne spune: «Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine» (Ap 3,20). Exact ca în cazul lui Zaheu care, plin de bucurie pentru vizita lui Isus, fără ca nimeni să-i ceară ceva, declară: «Iată, Doamne, jumătate din ceea ce am o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!» (v. 8). Întâlnirea cu Dumnezeu, îl eliberează pe om de orice sclavie, îl face capabil să-și pună încrederea numai în Dumnezeu și să-și recunoască propriile sale limite. Faptul că Zaheu este gata să dea jumătate din averea sa săracilor, ne ajută să înțelegem că din acel moment Zaheu a înțeles ce este viața și ce sens au toate cele materiale. A făcut loc mântuirii în viața sa, iar Isus i-a confirmat acest adevăr: «Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă, întrucât şi el este fiul lui Abraham» (v. 9).

           O întâmplare cu un final fericit! Dar noi să nu ne oprim înainte de a lua aminte asupra a două lucruri care sunt la fel de importante pentru noi, cum a fost și întâlnirea lui  Zaheu cu Isus.

Primul: termenul astăzi indică prezentul. De fapt, viața noastră trebuie trăită la timpul prezent, căci Dumnezeu există într-un singur timp: prezentul. Dacă vrem ca întâlnirea noastră cu Isus Cristos să fie trăită din plină, atunci să o trăim la timpul prezent, un astăzi continuu. Cuvântul lui Dumnezeu este mereu la prezent, fapt pentru care psalmistul ne spune: «astăzi dacă auziţi glasul Domnului, nu vă împietriți inimile voastre» (Ps 95).

Al doilea: s-a făcut mântuire, întrucât și el este fiul lui Abraham. Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, un dar pe care omul trebuie să-l primească. Dacă Zaheu nu s-ar fi coborât din sicomor și nu l-ar fi primit pe Isus în casa sa, această mântuire nu ar fi fost posibilă. Ne preocupă problema mântuirii? Noi «am fost mântuiți în speranță» (Rom 8,24), dar rămâne să aducem participarea noastră la mântuire. Acest lucru ni-l spune Mântuitorul: «ce i-ar folosi omului de-ar câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Mt 16,26), iar apostolul Paul ne îndeamnă: «lucrați la mântuirea voastră cu teamă și cutremur» (Fil 2,12). Rămâne deschisă mereu problema mântuirii și, în timp ce noi suntem ispitiți să pierdem vremea voind să știm care va fi numărul celor care se mântuiesc, Isus ne îndeamnă: «Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă, căci vă spun: Mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. După ce stăpânul casei se va ridica şi va încuia uşa, rămaşi pe dinafară, veţi începe să bateţi la poartă, spunând: «Doamne deschide-ne», el vă va răspunde: «Nu ştiu de unde sunteţi» (Lc 13,24-25).

             „Astăzi trebuie să mă opresc la tine acasă”! Isus vrea să vină în viața mea pentru ca să-mi dăruiască ceva. Să-l primim cu bucurie, să fim demni de chemarea sa. Dumnezeu ne cheamă mereu, lăsându-ne parcă totdeauna să ne luptăm necontenit cu lipsurile noaste. Convertirea morală înainte de toate este teologală. Nu putem să ne schimbăm viața, dacă nu-l primim pe Dumnezeu în viața noastră. Numai dacă îl primim cu adevărat pe Domnul, golul din viața noastră se umple, tristețea se transformă în bucurie, avem curajul să ne deschidem spre celălalt și totul este gratitudine și bucurie. Primindu-l pe Domnul în viața noastră, vom face acea experiență profundă care l-a făcut pe Sf. Augustin să mărturisească: «M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta» (Confesiuni, 10,27).

Ia aminte:

            «Inima omului este prea mare pentru a fi umplută de bogății și plăceri sau de fumul gloriei care este trecătoare, chiar dacă încântă. Inima dorește un bine mult mai măreț, fără limite și care să dureze pentru totdeauna. Dar acest bine este numai Dumnezeu».

Sf. Maximilian Maria Kolbe

 

 

 

 

Rugați-vă fără încetare…

În Duminica a XXIX-a din Trugaciuneimpul de peste An suntem invitați să medităm și să aprofundăm tema rugăciunii; sincer cred că ar fi mai indicat să vorbim puțin și să dedicăm restul timpului pentru a ne ruga, dând în felul acesta posibilitatea inimii să-l întâlnească pe Domnul.

Ascultând invitația lui Isus de a ne ruga întotdeauna fără a ne descuraja, mă întreb: chiar îmi doresc să învăț să mă rog, sau rugăciunea este pentru mine un lucru monoton și inutil? Sunt hotărât să înaintez în rugăciune, găsind timp și spațiu pentru momente precise de rugăciune, căutând esențialul în rugăciune pentru a stabili în inima mea o legătură de iubire sinceră cu Domnul?

Și dacă dorința mea este sinceră și pot spune și eu împreună cu apostolii „Doamne, învață-mă să mă rog”, dacă am această voință și sunt dispus să-mi schimb obișnuințele, felul de a trăi, Domnul îmi va transforma viața spirituală iar rugăciunea mă va transforma. Câtă dreptatea avea cel care spunea că „a învăța să te rogi, însemnă a învăța să trăiești”!

Multe lucruri frumoase și esențiale s-au spus și se vor mai spune despre rugăciune, fapt pentru care propun cititorilor acestor rânduri o descriere despre rugăciune făcută de un Sfânt părinte din primele veacuri ale Bisericii: Ioan Gură de Aur:

               «… chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; și știe bine orice om ce mare lucru este ca, om fiind, să vorbești cu Dumnezeu; dar ca să înfățișeze prin cuvânt cinstea aceasta, nimeni nu poate. Cinstea aceasta depășește chiar strălucita dregătorie a îngerilor; îngerii știu bine asta, că, după cum se spune în proroci, toți îngerii aduc cu multă frică Stăpânului cântări și slujbe; își acoperă fețele și picioarele cu multă evlavie, iar prin bătaia aripilor și prin nestăvilitul lor freamăt își arată frica lor cea mare. Socot că în acest fel ne învăță să uităm în vremea rugăciunii că suntem oameni; prinși de râvnă și de frică să nu mai vedem nimic din cele de pe pământ, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor și săvârșim aceeași slujbă ca și ei. În celelalte privințe ne deosebim mult de îngeri; ne deosebim în ceea ce privește firea, felul de viață, înțelepciunea, priceperea și multe altele dintre acestea; în rugăciune, însă, facem împreună-lucrare, și îngerii și oamenii. Când e vorba de rugăciune, nu este deosebire între firea îngerească și firea omenească. Rugăciunea te deosebește de animale, rugăciunea te alătură îngerilor. Dacă te străduiești să trăiești toată viața ta în rugăciune și în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o viețuire îngerească, ai trecut la viața, cinstea, noblețea, înțelepciunea și priceperea îngerească. Poate fi oare sfințenie mai mare decât a acelora care stau de vorbă cu Dumnezeu? Poate fi cineva mai drept, mai bun și mai înțelept? Dacă cei care vorbesc cu oamenii înțelepți ajung iute de se aseamănă în înțelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem despre cei care vorbesc cu Dumnezeu și se roagă Lui? De câtă înțelepciune, de câtă virtute, de câtă pricepere, de câtă frumusețe morală, de câtă cumințenie, de câtă bună-cuviință în deprinderi nu li se umple sufletul în urma rugăciunilor și rugăminții lor! Deci nu păcătuiești dacă spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuți și dreptăți. Nici un gând sau faptă care duce la dreapta credință nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu. După cum oraș care nu este înconjurat cu ziduri cade ușor în mâniile dușmanilor, pentru că-i lipsește zidul care să-i împiedice, tot așa și sufletul care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus ușor de diavol și umplut lesne cu orice păcat. Mai întâi, diavolul nu îndrăznește să se apropie când vede că sufletul e întărit cu rugăciuni; se teme de tăria și puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-l hrănesc mai bine de cum hrănesc mâncărurile trupul; apoi, cei care se roagă cu râvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci rușinându-se de Dumnezeu, cu Care nu de mult vorbise, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului; ei singuri se gândesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu de mult cu Dumnezeu, și L-ai rugat să-ți dea viață curată și sfântă, să te îndrepți îndată spre diavol, să primești în suflet plăceri rușinoase, să lași pe diavol să intre în sufletul pe care de curând l-a cercetat Dumnezeu și să îngădui duhurilor rele să pătrundă în sufletele față de care harul Duhului și-a arătat marea sa iubire de oameni și puterea sa de grijă» (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre rugăciune, cuvântul II, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și Providență…, pp. 212-214).

Și așa cu Iosue împreună cu armatele lui Israel au învins pe Amalec prin rugăciunile lui Moise, tot așa și noi vom învinge pe stăpânul acestei lumi, dacă ne vom ruga.

 Și tot prin rugăciune, dacă ne vom ruga Domnului, asemenea apostolilor săi, care într-o zi grăind au zis: Doamne sporește-ne credința (Lc 17,5), noi vom trăi și vom adormi în Domnul la vremea potrivită, cu nădejdea că atunci când Fiul Omului se va întoarce, va găsi încă credință pe pământ și în inima acelora pe care «i-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui» (Ef 1,4). Și rugându-ne fără încetare să fim ferm convinși că prin puterea harului dobândit prin rugăciunea constantă, noi vom reuși să ne păstrăm credința. Să ne fie de ajutor cuvintele acestea ale Mântuitorului Cristos: «Cel care învinge va moșteni acestea [viața veșnică]. Eu îi voi fi lui Dumnezeu, iar el îmi va fi fiu». (Ap 21,7).

 Să luăm aminte:

«Nu sunt un om învățat sau un om de știință, dar pretind cu toată umilința că sunt un om al rugăciunii. Rugăciunea a fost aceea care mi-a salvat viața. Fără rugăciune aș fi înnebunit de mult timp. Și dacă nu mi-am pierdut pacea sufletului, cu toate încercările din viață, lucrul acesta s-a datorat faptului că pacea aceasta vine din rugăciune. Se poate trăi câteva zile fără să mănânci, dar nu se poate trăi nici măcar o zi fără rugăciune. Rugăciunea este cheia care deschide dimineața și zăvorul care închide seara».

(Mahatma Gandhi)

Câți sunt cei care îi mulțumesc lui Dumnezeu? PUȚINI!!!

vindecarea-celor-zece-leprosi          Evanghelia din duminica a XXVIII-a din timpul de peste an ne vorbește despre vindecarea a zece persoane bolnave de lepră. Din toți zece, numai unul își dă seama de marea binefacere pe care Isus i-a făcut-o și se întoarce să-i mulțumească Domnului. Meditând asupra acestei parabole, ne dăm seama că oamenii, în relația lor cu Dumnezeu, pot fi împărțiți în două categorii: din prima fac parte cei care parțial recunosc binefacerea Domnului și au curajul, măcar parțial, să-i aducă mulțumire. În cea de-a doua categorie se înscriu cei mai mulți, cei care nu-și amintesc deloc să-i mulțumească lui Dumnezeu, și asta mă face să cred că, unii oameni îl consideră pe Dumnezeu dator să-i ajute, iar darurile pe care Dumnezeu le face oamenilor par să fie meritorii. Ce situație jenantă! Câtă ingratitudine din partea unora!

          Întâmplarea din Evanghelie trebuie să ne ajute să reconsiderăm atitudinea noastră față de Dumnezeu care nu uită de noi și de suferințele noastre, ci este de partea noastră și este milostiv cu noi. Uneori, noi credem că Dumnezeu are nevoie de noi, că fără noi Domnul se simte mortificat, dar acesta este doar rodul unei gândiri eronate. Noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, iar atunci când primim acest ajutor, trebuie să fim recunoscători și să-i aducem mulțumire.

         Scris este într-o prefață comună de la Rugăciunea Euharistică (a IV-a: «Cu umilință recunoaștem că tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ți arătăm recunoștință. Căci, deși lauda pe care ți-o aducem nu adaugă nimic maiestății tale nemărginite, ea ne obține harul mântuirii».

         Așadar, Dumnezeu nu așteaptă mulțumirile noastre, însă bunul simț ne spune că trebuie să fim mereu recunoscători pentru ajutorul primit.

          Un alt aspect important, asupra căruia noi trebuie să reflectăm cu multă seriozitate, este problema leprei, cea fizică, înțeleasă ca fiind o boală care îl marginalizează pe om și lepra spirituală, cea interioară, care nu se vede și care, din păcate, este mult mai răspândită decât lepra ca afecțiune fizică; această lepră spirituală aproape că a devenit un sistem de viață și de gândire. De această lepră nu se poate scăpa, nu are vindecare, ea este reprezentată de ceilalți nouă leproși care nu se întorc să-i mulțumească lui Isus pentru darul vindecării. Această boală a sufletului care este păcatul, corupția, idolatria, fanatismul, egoismul, răul absolut, nu se vindecă nici chiar dacă Domnul intervine și oferă o vindecare de moment. Acest moment poate fi trăit într-o spovadă făcută cu o ocazie deosebită, într-un moment anume din viață, un act de cult, o părere de rău de moment, o rugăciune sau ceva asemănător care să ne ajute să ne distanțăm de păcat pe moment. Pentru o vindecare definitivă este nevoie de o terapie anti-lepră spirituală care are la bază medicamente pentru suflet, medicamente care însănătoșesc, purifică mintea și inima de tot felul de patimi și de păcate care distrug tot ce are mai prețios o persoană credincioasă, adică spiritualitatea sa. Nu e banalitate faptul că textul Evangheliei de astăzi se termină cu un îndemn pe care Isus îl adresează acestei persoane vindecate de boală: «Ridică-te și mergi! Credința ta te-a vindecat!» (Lc 17,19). Cine este eliberat de rău nu mai este îngenuncheat de suferință, nici în trup și nici în suflet, ci se ridică pentru că și-a recăpătat acea energie interioară care este harul și milostivirea lui Dumnezeu pe care poate să-și sprijine viața în viitor.

         Astăzi, Isus se prezintă înaintea noastră, nu numai ca cel care are puterea de a vindeca de bolile pe care omul le-ar putea avea în trup, dar mai ales ca cel care are puterea de a vindeca inima omului de cea mai mare boală, cea a lipsei de iubire și de speranță.

         Leprosul este mereu marginalizat, el trebuie să-i atenționeze pe alții prin felul de a se îmbrăca și de a se comporta despre situația sa (așa prescria Legea lui Moise), pentru a evita contaminarea celorlalți. Este o persoană exclusă, trăiește în afara comunității, trebuie să poarte niște semne distinctive ale condiției sale de bolnav și să-i avertizeze pe ceilalți cetățeni ca ei să nu se apropie de el și să nu se contamineze. Se poate spune că, acel clopoțel pe care o persoană bolnavă de lepră trebuie să-l poarte, poate fi asemănat cu sirena unei ambulanţe. E evident faptul că cine suferea de o astfel de boală, căuta toate modalitățile pentru a fi vindecat. E ceea ce noi putem citi în prima lectură luată din Cartea a doua a Regilor, unde îl găsim pe Naaman Sirianul, conducătorul oștilor regelui din Aram , care «a coborât şi s-a scufundat în Iordan de şapte ori, după cuvântul omului lui Dumnezeu. Şi trupul a devenit ca trupul unui copilaş şi s-a curăţat» (5,14).

         Naaman, după vindecare, este recunoscător față de profetul Elizeu și vrea să-i ofere acestuia bani și tot felul de daruri, așa cum făcuse deja și cu alți magi la care fusese să se vindece și, pentru că omul lui Dumnezeu nu acceptă daruri, atunci ia cu sine pământ din acel loc, pentru el binecuvântat, pentru ca, la rândul său, să ducă și altora vindecarea.

         Astfel, credința celor două persoane bolnave de lepră despre care am vorbit, este cheia de interpretare și de înțelegere a tot ce i se întâmplă apostolului Paul: faptul că acum se află în lanțuri pentru că l-a predicat pe Cristos. Discopolul spune: «îndur cu răbdare toate pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să obţină mântuirea care este în Cristos Isus, odată cu gloria veşnică» (2Tim 2,10). Iar credința în înviere este tema centrală a acestui text care se încheie cu aceste cuvinte: «Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el, vom şi domni împreună cu el. Dacă îl renegăm şi el ne va renega. Dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine» (2Tim 2, 12-13). Iată, încă o dată, credința este aceea care obține vindecarea….

Vă doresc o săptămână binecuvântată, cu sănătate în trup și în suflet. Pace și Bine!

Maxima săptămânii: „Când întâlnim pe cineva care ne datorează recunoștință, ne amintim imediat. Însă de câte ori întâlnim pe cineva căruia îi datorăm recunoștință și gratitudine și nici măcar nu vrem să ne gândim la aceasta…” (Goethe)

                      Iar noi știm cât sunt de adevărate cele spuse de Goethe!!!

Francisc de Assisi, un model pentru creștinii din toate timpurile

sf-francisc

Când Papa Francisc a fost la Assisi – Orașul Păcii – în predica pe care a ținut-o în Piața care se află înaintea Bazilicii Inferioare a Sfântului Francisc, la un moment dat a făcut această afirmație: „într-un fel sau altul, toți creștinii sunt oarecum franciscani, au ceva în comun cu franciscanii” (4 octombrie 2013).  Poate că unora li se par aceste cuvinte puțin forțate, însă eu vreau să vă spună că Sfântul Francisc și-a dorit întotdeauna să fie în sânul Bisericii și să rămână un fiu spus și ascultător față de Domnul Papă de la Roma. Tocmai din acest motiv, atunci când a scris o regulă de viață pentru frații săi, chiar de la început a definit, în mod solemn și irevocabil, că Regula și viața Fraților Minori aceasta este: adică a păstra Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”. Această frază solemnă ar putea fi de ajuns ca să găsim răspuns la afirmația Papei Francisc pe care am amintit-o la început.

         Și totuși, aș dori, cu prilejul sărbătorii Fondatorului nostru și a marelui binefăcător al omenirii (așa cum scrie pe soclul statuii Sfântului Francisc de Assisi care se află în curtea Bisericii Romano-Catolice din Galați), să aprofundez cu voi legătura tainică și trainică prin care suntem legați unii de alții, formând împreună marea familie a fiilor lui Dumnezeu.

         Obișnuiesc să citesc des din Izvoarele Franciscane (operă care conține viața și activitatea Sfântului Francisc de Assisi) cu scopul de a pătrunde în intimitatea propriei mele spiritualități, după forma de viață a carismei pe care am îmbrățișat-o cu  mulți ani în urmă. Zilele acestea, recitind rugăciunea Sfântului Părinte Francisc de Assisi în fața Crucifixului din Bisericuța de la San Damiano, am început să mă gândesc asupra legăturii profunde dintre programul de viață al sfântului și ceea ce fiecare creștin ar trebuie să facă trăind Evanghelia.

         Rugăciunea aceasta sună astfel: Preaînalte și gloriosule Dumnezeu, luminează întunericul inimii mele, dăruiește-mi credință dreaptă, speranță certă, iubire perfectă, înțelepciune și cunoaștere, Doamne, ca să împlinesc sfânta ta poruncă. Amin”.

        Oare această rugăciune nu poate fi considerată o cale care indică modalitatea cea mai practică de a trăi Evanghelia, o cale care ne conduce direct la sfințenie?

         Sigur că multe sunt căile prin care putem ajunge la Dumnezeu, și fiecare om își cunoaște calea pentru a trăi propria vocație creștină pe care a primit-o de la Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu ne cunoaște pe fiecare în parte și ne-a chemat pe nume, acest adevăr exprimă necesitatea ca fiecare să dea un răspuns personal la invitația lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în fiecare dintre noi, Dumnezeu a pus acele virtuți teologale și umane despre care se vorbește în această rugăciune franciscană, și care sunt elementele de bază pentru trăirea Evanghelie și pentru împlinirea voinței lui Dumnezeu.

         O privire mai atentă asupra celor cerute de Sfântul Francisc în această rugăciune, ne ajută să recunoaștem că avea dreptate Papa Francisc când spunea: „creștinii într-un fel său altul au ceva în comun cu franciscanii”.

         Francisc, conștient de limitele condiției sale umane, cere de la Domnul său, înainte de toate, lumină; o lumină care să-i lumineze întunericul inimii sale. E lumina credinței, nu cea a rațiunii, pentru că numai credința este garanția realităților sperate, dovada realităților care nu se văd” (Evr 11,1). Credința este aceea care ne face capabili să vedem esențialul care este invizibil ochilor noștri trupești, dar transparent în ochii credinței. Fiecare creștin trebuie să ceară de la Dumnezeu adevărata lumină, pentru a putea vedea și înțelege acest esențial. De aceea, spune Sfântul Ioan Evanghelistul: Cuvântul era lumina adevărată, care venind în lume, luminează pe orice om (In 1,9).

         Și după ce am primit această lumină de sus, ce ne-am dori să vedem? Sfântul Francisc voia să vadă cele trei virtuți teologale dăruite de Dumnezeu, credința, speranța și iubirea și pentru fiecare dintre aceste virtuți indică o modalitate concretă: credință dreaptă, speranță certă, iubire perfectă.

         Credință dreaptă. Pentru a crede în mod corect, trebuie să ne purificăm credința noastră, care de multe ori este confundată cu practica religioasă sau cu așa zisă tradiție. Cu credința noastră trebuie să-l mărturisim pe Dumnezeu în mod genuin, conștienți că Dumnezeu este mai mare decât inima omului. Creștinii trebuie să redescopere sensul adevărat al credinței. În vizita pe care Papa Francisc a întreprins-o în Azerbaidjan, în cadrul omiliei de la Sfânta Liturghie din Biserica Neprihănitei Zămisliri a Fecioarei Maria, a reamintit credincioșilor prezenți și tuturor acelora la care mesajul său avea să ajungă prin mass-media că «credința este un dar al lui Dumnezeu care trebuie să fie mereu cerut și cultivat, nu o forță magică ce coboară din cer, nu o moștenire care se primește odată pentru totdeauna și nici o super putere care rezolvă toate problemele. O credință care să satisfacă nevoile noastre ar fi o credință egoistă, o credință bazată pe nevoile noastre. Adevărata credință este bucuria de a sta cu Domnul, este un dar care aduce roade și care dă sens vieții».

         Speranță certă. Speranța certă este răspunsul omului față de fidelitatea lui Dumnezeu. Fundamentul speranței nu este așteptarea împlinirii celor făgăduite, dar este însuși Dumnezeu care își onorează promisiunile. E suficient să citim istoria lui Israel și ne vom da seama că Dumnezeu și-a împlinit întotdeauna făgăduințele făcute poporului său. Astăzi, când omenirea pare să fi pierdut speranța, pe care o vedem tot mai mult ca o virtute socială, e nevoie ca toți creștinii să reafirme că speranța este o virtute teologală, „marea speranță” așa cum afirma Papa emerit Benedict al XVI-lea. Să nu uităm că speranța noastră trece dincolo de realitățile acestei lumi, căci spune apostolul Paul:  Și dacă ne-am pus speranța în Cristos numai în viața aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toți oamenii (1Cor 15,19).

         Iubire perfectă. Câtă dreptatea avea Sfântul Francisc când spunea că omul are nevoie de o iubire perfectă. Dar poate omul să-și purifice iubirea sa încânt ea să devină perfectă? Această întrebare e aproape pe buzele tuturor. Ca iubirea să fie perfectă trebuie să fie asemenea iubirii lui Dumnezeu, căci El ne-a iubit cel dintâi” (1In 4, 19). Ba mai mult, Isus ne spune: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu” (In 15,12). Omul trebuie să-și revizuiască atitudinea sa față de conceptul de iubire, pentru că iubirea este UNA: DUMNEZEU ESTE IUBIRE!

            Când va putea omul să spună că iubește cu o iubire perfectă? Atunci când în viața sa se va verifica ceea ce spune apostolul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni: „Dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu aș avea iubire, aș deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și dacă aș avea darul profeției, și dacă aș cunoaște toate misterele și toată știința, și dacă aș avea toată credința așa încât să mut munții, dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic. Și dacă tot ce am aș da ca hrană săracilor, și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profețiile vor dispărea, limbile vor înceta. Știința se va sfârși. […]. Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea” (13, 1-8.13).

          După părerea mea, rugăciunea lui Francisc în fața Crucifixului de la San Damiano poate fi o descriere a conștiinței vii despre sine a lui Francisc și nevoia  omului de a se raporta la Creatorul său. Omul fără Dumnezeu este doar un pumn de țărână, incapabil să răspundă vocație sale. Dacă astăzi am căuta să ne apropiem de Francisc de Assisi pentru a-i elogia virtuțile, atunci am pierde vremea. Francisc despre sine avea o singură părere: nu există pe fața pământului un păcătos mai mizerabil ca el (cfr. Izvoarele Franciscane 1838).

              Și chiar dacă vrem să învățăm ceva de la Sfântul Francisc care să facă ca toți creștinii întru-un fel sau altul să aibă ceva în comun cu urmașii lui Francisc, atunci vă propun să învățați de la el să-l ascultați pe Cristos în interiorul Bisericii sale sfinte, să ascultați de îndemnul și învățătura Domnului Papă și să trăiți, în sânul Bisericii, Sfânta Evanghelie, supuși în totalitatea lui Dumnezeu Tatăl, iubit mai presus de orice, urmându-l de aproape pe Isus Cristos, docili la acțiunea Duhului Sfânt în viața creștinească.

            Să-i cerem Domnului harul de a primi cu bucurie Evanghelia ca regulă de viață și să facem ca viața noastră să devină tot mai conformă cu Evanghelia, pentru a fi și noi o icoană vie a lui Isus Cristos, așa cum Francisc a devenit la sfârșitul vieții sale un Alter Christus.

Așa mor sfinții

transito-sfÎn fața misterul morții omul, de cele mai multe ori pare să fie îngenuncheat; trăim o stare de neputință, și în timp ce trupul pare să resemneze mintea noastră încercă din răsputeri să găsească o cale să evite această întâlnire, cu moartea. Însă când este vorba despre cei care cred în Dumnezeu, această etapă din viața noastră ar trebuie să fie trăită la lumina învățăturii Evangheliei. Suntem creștini și prin urmare nu ne putem permite să facem afirmații eronate care să dea altora impresia că suntem niște învinși. Expresia pe care o întâlnim ori de câte ori moare câte cineva – a trecut în neființă – spune totul: credința noastră în viața viitoare și învierea morților pare să disperă în totalitate și să lase loc sentimentului de gol, neant, distrugere definitivă. În ajutorul neputinței noastre și a fricii de ce se va întâmpla după moarte, vine apostolul Paul care ne spune: «Nu vreau, fraților, ca voi să rămâneți în ignoranță cu privire la cei morți, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au speranță. Căci dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiți împreună cu el. De fapt, vă spunem aceasta după cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom trece înaintea celor morți, pentru că însuși Domnul, la porunca [divină], la strigătul arhanghelului și în sunetul trâmbiței lui Dumnezeu, va coborî din ceruri și cei morți în Cristos vor învia mai întâi, apoi noi, cei vii, care vom fi rămas atunci, și vom fi răpiți împreună cu ei în nori ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh și astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna. Așadar, îmbărbătați-vă unii pe alți cu aceste cuvinte» (1Tes 4, 13-18).

            Există un remediu împotriva morții și a fricii pricinuite de ea: credința. Prin urmare cel care «trăiește și crede în mine nu va muri în veci» (In 11,26). În istoria creștinismului avem nenumărate exemple de oameni sfinți și cucernici care au trecut prin această etapă a morții trupești, având convingerea fermă că erau destinați la nemurire.

            În ziua de 3 octombrie 1226, murea un om, pe nume Francisc, originar din Assisi, cel care a dat naștere Ordinului Fraților Minori.  De-a lungul secolelor urmașii săi au celebrat acel moment al trecerii lui Francisc la Domnul – Transitus – cu mare cinste, ca un moment al bucuriei în care Francisc vedea în sfârșit fața Celui care în viața lui l-a iubit mai presus de orice alt lucru.

            Mereu am fost fascinat de această sărbătoare și am căutat să mă pregătesc cu toată reverența pentru celebrarea ei, pentru că voiam să înțeleg felul în care Francisc a trăit acest eveniment al propriei sale morți, ca pe o întâlnire, fapt pentru care atunci când simte aproprierea momentului trecerii la Tatăl, Francisc face un gest ne mai pomenit: îi dă binețe morții sale: Fii binevenit, soră moarte! Ceea ce pentru noi ar putea însemna un sfârșit al posibilității întâlnirii noastre cu celălalt din pricina sfârșitului vieții pământești, pentru Francisc din Assisi, este unul dintre atâtea momente de întâlnire cu frații pe care Domnul i-a dăruit în viața sa.

            Ca să înțelegem sensul acestei atitudine a lui Francisc față de sora moarte, trebuie să începem să căutăm răspunsul pornind de la momentul convertirii lui Francisc. Pentru Francisc viața sa a fost mereu o întâlnire. Această afirmație o putem deduce chiar din cuvintele lui Francisc, în Testamentul său, atunci când revede toată viața sa, pornind de la o întâlnire. După opina lui, viața sa nu a fost altceva decât o serie de întâlnirii: întâlnirea cu leprosul, cu săracii, cu Isus răstignit din Bisericuța Sf. Damian, întâlnirea cu Evanghelia, cu Biserica, cu primii săi

însoțitori… Și apoi așa cum putem deduce din Biografiile sale aceste întâlniri au continuat să se verifice: întâlnirea cu Clara din Assisi, cu sultanul, cu papa, cu cei bogați ai timpului său, cu cei săraci, întâlnire cu suferința, cu refuzul, etc…

            Interesant este faptul că Biografiile sale vorbesc de Francisc înainte de convertirea sa, ca fiind o persoană concentrată numai asupra sa. El este mereu în centrul atenției, iar ceilalți sunt anonimi, nu au mare importanță în decor. Sunt acolo în viața lui doar pentru a-l face pe el fericit, pentru gloria sa, pentru bogăția sa. Însă după convertire, viața lui Francisc se schimbă totala, cel care se află în centrul atenției este altul, toți oamenii devin deodată frații săi. Va mărturisi el însuși că a început să perceapă ce este viața cu adevărat, abia atunci când l-a întâlnit pe altul, când a avut curajul să renunțe la visele sale, la dorințele sale. Adevărata convertire a lui Francisc a pornit de la momentul în care el a descoperit că mai există și altceva decât el și pretențiile sale, iar că acest ceva și Cineva trebuie să fie descoperit, respectat, are nevoie de un spațiu anume în viața sa. În acel moment în viața și ființa lui Francisc sa produs o schimbare radicală, Francisc a trecut de la a trăi pentru sine și în sine, la a trăi pentru altcineva. Acesta a fost începutul unei treceri de la singurătate la o viață relaționată, de la egocentrism la o deschidere fără rețineri spre altul, spre misterul celuilalt. Această trecere s-a petrecut în suferință. A trebuit să abandoneze căutarea de sine, să-i încredințeze căutarea identității sale altcuiva, iar asta la costat chinurile facerii celei de-a doua, momentul nașterii la o viață nouă, viața celor răscumpărați. Acesta este momentul în care Francisc trăiește adevărata sa moarte, prima sa moarte, însă tocmai în aceste momente el descoperă că în sfârșit este viu, a înviat, trăiește viața fiilor lui Dumnezeu. Prin urmare măreția lui Francisc constă în dorința lui de a se lăsa transformat de toată aceste întâlniri, care i-au dărui o formă, o identitate. Francisc nu este una dintre acele persoane rigide, care iei dintr-un eveniment exact cum au intrat, nu vor să se schimbe niciodată… Din potrivă, Francisc din aceste întâlniri iese mereu diferit, tot mai uman, tot mai conform cu Isus. Cum afirmă el însuți în Testamentul său: „se lasă condus” (Test 110). Un exemplu sunt tocmai leproșii: Francisc se lasă condus în mijlocul lor și descoperă că ceea ce îi era amar se transformă în dulceața sufletului și a trupului (Test 110). Și apoi conclude: deci, am mai zăbovit puțin și atunci am ieșit din lume. Numai întâlnirea cu iubirea, experiența iubirii poate să transforme inima unei persoane, iar lui Francisc asta i se întâmplă, în fața acestei experiențe de iubire care i se prezintă în toate formele posibile, în toate persoanele, îl dezarmează de sine însuși și îl transformă în totalitate. Se naște în el convingerea că manifestarea aceste iubirii unice s-a produs în viața sa, atunci când a învățat să-și piardă viața ca să o salveze (cf. Lc 9,24); abia atunci celălalt va deveni pentru el un frate, o soră, chiar și moartea. A fost întâlnirea cu Dumnezeu momentul schimbării radicale din viața sa, pentru că Dumnezeu este cel care transformă, cel care schimbă viața, făcând-o capabilă de iubire, de milostivire, tot mai umană, o umanitate adevărat, ca cea lui Isus Cristos.

            Francisc nu s-a mulțumit doar să-l cunoască și să-l contemple pe Dumnezeu. Nu i-a fost suficient nici numai să-l vadă, să-i asculte glasul. Apogeul rugăciunii sale nu era contemplare, dar trăirea vieții însăți a lui Dumnezeu, transformarea sa în el: „Două haruri îți cer, ca eu să pot retrăi Pătimirea ta și Iubirea ta” (Izvoare franciscane 1919).

            Multe s-ar putea spune despre personalitatea Sf. Francisc, dar nu asta a fost intenția mea în acest articol. La lumina acestor puține considerații despre transformarea totală și definitivă a lui Francisc, putem înțelege cum de el a reușit să transforme chiar și realitatea morții sale, făcând din această întâlnire un moment dorit și așteptat. E ceea ce tocmai celebrăm în amurgul zilei de 3 octombrie – trecerea la Domnul a lui Francisc. După ce a devenit tot mai asemănător cu Evanghelia pe care a predicat-o, a făcut ca moartea sa să fie o experiență de iubire, ca toate celelalte experiențe de iubire pe care le-a trăit după convertirea sa, o iubire asemenea iubirii lui Isus, cu care a dorit să se conformeze până a se identifica cu Cristos.

            În seara aceasta, în fața lui Francisc care moare în felul acesta, noi urmașii săi – franciscanii ar trebuie să-l rugăm pe Dumnezeu să nască în inimile noastre dorința de a trăi viața și consacrarea noastră încât după întâlnirea plină de iubire a lui Cristos, să fim și noi la rândul nostru capabil măcar la sfârșitul vieții să putem repeta cuvintele de pe urmă ale Sf. Francisc: „Lăudat să fii, Domnul meu prin sora noastră moartea trupească, de care nici un om nu poate fugi”. Amin.

Era odată un om bogat…

Fiii lui Dumnezeu sunt chemați să-și orânduiască viața lor după modelul lui Dumnezeu, cel care le este Creator și Părinte. Iar Dumnezeu «Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri» (2Cor 1,3) cel care ne poartă de grijă, ne povățuiește și ne instruiește prin Cuvântul său. Prin urmare să ne plecăm auzul și să luăm aminte la învățătura pe care Mântuitorul Cristos ne-o propune pentru această Duminică a 26-a de peste an. Tot cuvântul propus de Mântuitorul are ca scop să ne formeze conștiința și să ne facă oameni maturi în credință, capabili să citim semnele timpului și să împlinim ceea ce scris este în Sfânta Carte: «Fiule, în toate cuvintele [și faptele] tale, amintește-ți de cele din urmă ale tale și nu vei păcătui în veci» (Sir 8, 36).

Pentru această Duminică, Liturgia Cuvântului ne propune spre meditare Parabola bogatului și a lui Lazăr (Lc 16, 19-31).

chiesa-parroc-_11

Parabola, considerată în sine însăși, dă naștere la o problemă cu privire la relațiile dintre bogați și săraci, însă menirea ei nu este aceea de a da celui sărac o veste bună și nici a-i aduce mângâiere în situația lui de fapt, prin faptului că i se vorbește despre fericirea veșnică. Sensul parabolei propuse de Isus Cristos în această duminică este aceea de a ne face să înțelegem cât sunt de greve urmările indiferenței celor bogați, care nu au ochi ca să-i vadă pe cei săraci.

Isus pune înainte ochilor contemporanilor săi dar și înaintea ochilor noștri, riscul de a ne obișnui cu comoditatea, de a face din mondenitate un stil de viață, de a face din inima noastră un centru de bunăstare. Acest risc este pus în evidență de Mântuitorul, prin prezentarea acestui bogat, care se îmbrăca cu haine de lux și în fiecare zi benchetuia; acest stil de viață era important pentru el. Iar săracul care stătea la ușa casei sale și nu avea nimic să mănânce? Nu era problema lui, nu îl privea cu nimic. Dacă lucrurile, banul, mondenitatea devin centrul vieții, la un moment dat ele ne vor stăpâni, ne vor domina iar noi vom pierde identitatea noastră de persoană umană: bogatul din Evanghelie nu are nici un nume, e doar un bogat. Lucrurile, averea și tot ce poseda, sunt chipul său, nu are nimic altceva.

Omul bogat și Lazăr cel sărac: viața acestor două persoane pare să se desfășoare pe două binare separate: condițiile lor de viață sunt total diferite și nu au nici un punct de întâlnire. Ușa casei celui bogat este mereu închisă pentru cel sărac, care zace acolo afară, căutând să-și potolească foame cu ceva resturi și firimituri de la masa celui bogat. Acesta îmbracă haine de lux, în timp ce Lazăr este acoperit de bube; bogatul în fiecare zi benchetuiește, în timp ce Lazăr moare de foame. Numai câinii au grijă de el, vin și îi ling rănile. Această scenă ne amintește de cuvântul cel greu al Fiului Omului în ziua Judecății Universale: «Am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat» (Mt 25, 42-43). Lazăr din Evanghelie reprezintă situația tuturor săracilor din toate timpurile și contradicția unei lumi care are multe bogății și resurse, dar care se află în mâinile celor puternici, care de multe ori sunt indiferenți. Bogatul va fi condamnat nu pentru bogățiile sale, dar pentru incapacitatea sa de a avea milă față de Lazăr și de a-i veni într-ajutor.

În cea de-a doua parte a parabolei, îl regăsim pe Lazăr și pe bogat după moarte. Dincolo de această lume, în veșnicie situația se schimbă. Abia aici bogatul îl recunoaște pe Lazăr și îi cere ajutor, în timp ce pe pământ nici măcar nu-l vedea. Mai înainte îi nega lui Lazăr până și resturile de la masa sa, iar acum și-ar dori ca Lazăr să-i aducă un pic de apă! Atitudinea bogatului ne ajută să înțelegem aroganța acestuia: el crede că și acum se poate folosi de condiția sa socială de pe pământ. Câtă aroganță! Continuând lectura parabolei noastre, putem vede că ușa care îl separa pe cel bogat de cel sărac, a devenit «o mare prăpastie». Cât timp Lazăr stătea la ușa casei celui bogat, pentru acesta mai era o posibilitate de a se mântui, deschizând ușa larg, ajutându-l pe Lazăr, dar acum când amândoi sunt morți, situația a devenit iremediabilă. Parabola ne pune în gardă: milostivirea lui Dumnezeu față de noi este legată de milostivirea noastră față de aproapele. Dacă eu nu deschid larg ușa inimii mele față de cel sărac, această ușă rămâne mereu închisă. Și pentru Dumnezeu. Iar lucru acesta este groaznic!

Iar atunci când bogatul îi cere lui Abraham să-l trimită pe Lazăr acasă la frații săi, răspunsul este categoric: «Îi au pe Moise și pe profeți: să asculte de ei» (Lc 16,29). Pentru a ne converti nu trebuie să așteptăm ca în viața și în jurul nostru să se întâmple lucruri extraordinare, dar e suficient să ne deschidem inima la îndemnul Cuvântului lui Dumnezeu, care ne cheamă să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Nici un mesager și nici un mesaj  nu vor putea să-i înlocuiască pe cei săraci, pe care noi îi întâlnim pe cale, pentru că în ei și prin ei ne vine în întâmpinare Mântuitorul Cristos care ne spune: «Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut» (Mt 25, 40).

Parabola aceasta ne ajută să ne facem un examen sincer de conștiință, examen care să cuprindă viața noastră personală, ce a familiei noastre și viața noastră socială. Astăzi mai mult ca oricând, în marile probleme ale omenirii, noi nu putem rămâne indiferenți; poate că nu vom putea face prea mult, dar puținul pe care îl putem face, trebuie să-l facem. Suntem creștini și asta ne obligă să nu fim indiferenți față de frații noștri; apostolul Paul spune că trebuie să fie și în noi același sentimente care au fost în Isus Cristos (cf. Rom 15,5), așadar față de cei săraci și marginalizați, față de cei greu încercați, noi trebuie să avem milă, caritate, împărtășire, sensibilitate, milostivire….

         Și dacă toate acesta par să lipsească într-o lume ca a noastră, totul se datorează pentru faptul că noi oamenii – creștinii am pierdut sensul existenței noastre și de cele mai multe ori felul nostru de a fi și de a trăi pare să spună că trăim numai pentru această lume, fapt pentru care îmi permit să închei citându-l din nou pe Apostolul neamurilor, care spune: «mulți se poartă ca dușmani ai curcii lui Cristos. Sfârșitul lor este pieirea, Dumnezeul lor este pântecele, iar mărirea lor este în rușinea lor, fiind frământați numai de cele pământești. Însă patria noastră este în ceruri, de unde îl așteptăm pe Mântuitorul pe Domnul nostru Isus Cristos» (Fil 3,18-20).

         Să-i mulțumim Domnului pentru acest cuvânt pe care l-am auzit în această duminică și luând aminte la învățătura dumnezeiască a lui Cristos care zice «Cine are urechi, să asculte» (Mt 13,9), «să lucrăm la mântuirea noastră cu teamă și cutremur» (Fil 2,12). Amin.

         Tuturor o duminică binecuvântată cu Pace și Bine!