Mass-media răstălmăcește cuvintele Papei Francisc

franciscoZilele trecute în presa și mass-media din Romania a apărut o știre senzațională: Papa Francisc dă voie preoților să ierte avortul. Aceasta este o decizie istorică!

 Se pare că știrea aceasta a produs un pic de panică și multă dezinformare în rândul drept mărturisitorilor creștini; acest lucru se datorează faptului că jurnaliștii din Romania sunt total dezinformați cât privește învățătura Bisericii Catolice și, de cele mai multe ori, ei, pentru „a face rating”, fac afirmații pe un ton senzațional și mai ales scot aceste afirmații din contextul lor firesc.

            În cele ce urmează aș vrea să fac un pic de lumină și să explic celor interesați de această noutate senzațională, că lucrurile stau cu totul altfel.

                În primul rând vreau să vă propun spre citire învățătura Bisericii Catolice cu privire la păcatul și delictul avortului.

 Catehismul Bisericii Catolice spune:

            „Viaţa umană trebuie să fie respectată şi apărată în mod absolut încă din momentul conceperii. Încă din primul moment al existenţei sale, fiinţei omeneşti trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care dreptul inviolabil al oricărei fiinţe nevinovate la viaţă. «Nu-ţi erau ascunse oasele mele, când am fost plăsmuit în taină, urzit în adâncurile pământului» (Ps 139, 15).

Încă din secolul I, Biserica a afirmat răutatea morală a oricărui avort provocat. Această învăţătură nu s-a schimbat şi rămâne invariabilă. Avortul direct, adică voit ca finalitate sau ca mijloc, contravine grav legii morale: Să nu ucizi fătul prin avort şi să nu-l dai pieirii pe nou-născut.

Dumnezeu, Stăpânul vieţii, le-a încredinţat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viaţa, misiune care trebuie să fie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie să fie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase.

Cooperarea efectivă la un avort este o greşeală gravă. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieţii umane. Biserica nu intenţionează prin aceasta să restrângă domeniul milostivirii. Ea pune în evidenţă gravitatea crimei săvârşite, dauna ireparabilă pricinuită nevinovatului ucis, părinţilor lui şi întregii societăţi” (nn. 2270-2272).

 Magisteriul Bisericii: Papa Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Evangelium vitae, despre valoarea și inviolabilitatea vieții umane (nn. 58. 61-62) spune:

„Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârși împotriva vieții, avortul provocat prezintă caracteristici care-l fac deosebit de grav și condamnabil. Conciliul Vatican II îl definește, alături de infanticid, o crimă odioasă” (n. 58).

Textele Sfintei Scripturi, care nu vorbesc niciodată despre avortul voluntar şi, deci, nu conțin condamnări directe şi specifice în această privință, manifestă o asemenea considerație pentru ființa umană aflată în sânul mamei, încât pretind, ca o consecință logică, extinderea şi asupra acesteia a poruncii lui Dumnezeu: „Să nu ucizi”.

Viața umană e sacră şi inviolabilă în orice moment al existenței sale, chiar şi în momentul inițial care precedă naşterea. Omul, încă din sânul mamei îi aparține lui Dumnezeu care cercetează şi cunoaşte toate, care îl făureşte şi îl plăsmuieşte cu mâinile sale, care îl vede pe când este încă un mic embrion inform şi care întrezăreşte în el pe adultul de mâine ale cărui zile sunt numărate şi a cărei chemare e scrisă deja în „cartea vieții” (cf. Ps 139/138, 1.13-16). Şi acolo, când se află încă în sânul mamei – după cum dau mărturie numeroase texte biblice – omul  e  ținta  cea  mai  personală  a  providenței  iubitoare  şi  părinteşti  a  lui Dumnezeu.

Tradiția creştină – după cum scoate bine în evidență Declarația dată în această privință de Congregația pentru Doctrina Credinței – e limpede şi unanimă, de la începuturi şi până în zilele  noastre, în a califica avortul drept o dezordine morală deosebit de gravă. Încă de la prima sa  confruntare cu lumea greco-romană, în care erau amplu practicate avortul şi infanticidul,  comunitatea creştină s-a opus în mod radical, prin învățătura şi practica sa, obiceiurilor răspândite  în acea societate, după cum demonstrează deja citata Didahé.

Printre scriitorii bisericeşti din sfera grecească, Atenagoras aminteşte că creştinii le consideră vinovate de omucidere pe femeile care recurg la leacuri abortive, deoarece copiii, chiar aflați încă în sânul mamei, „sunt deja obiectul grijii Providenței divine”.

Printre latini, Tertulian afirmă: „Este o omucidere anticipată să împiedici naşterea; nu contează dacă e smuls sufletul gata născut sau e dat pieirii în clipa în care apare. Ceea ce trebuie să devină un om este deja un om”.

De-a lungul istoriei de acum bimilenare, această doctrină a fost învățată în mod constant de Părinții Bisericii, de Păstorii şi Învățătorii ei. Nici discuțiile cu caracter ştiințific şi filosofic cu privire la momentul precis al infuzării sufletului spiritual n-au implicat niciodată nici o ezitare referitor la condamnarea morală a avortului.

Magisteriul pontifical cel mai recent a reafirmat cu mare tărie această doctrină comună. Îndeosebi Pius al XI-lea în Enciclica Casti connubii a respins pretinsele justificări ale avortului. Pius al XII-lea a exclus orice avort direct, adică orice act care tinde în mod direct să distrugă viața omenească încă nenăscută, „fie că această distrugere e înțeleasă ca scop, fie numai ca mijloc în vederea scopului”. Ioan al XXIII-lea a reafirmat că viața umană e sacră, pentru că „încă de la înmugurirea ei, ea implică în mod direct acțiunea creatoare a lui Dumnezeu». Conciliul Vatican II, după cum am amintit, a condamnat cu mare severitate avortul: „Aşadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase”.

Disciplina canonică a Bisericii, încă din primele secole, a lovit cu sancțiuni penale pe aceia care se pângăreau cu vinovăția avortului şi această practică, cu pedepse mai mult sau mai puțin grave, a fost confirmată în diferitele perioade istorice.

Codul de Drept Canonic din 1917 prescria pentru avort pedeapsa excomunicării.

Şi legislația canonică reînnoită se află pe aceeaşi linie când  decide că „acela care provoacă un avort urmat de efect cade în excomunicarea latae sententiae”, adică automată. Excomunicarea îi loveşte pe toți cei care săvârşesc această crimă cunoscând pedeapsa, inclusiv pe acei complici fără acțiunea cărora ea n-ar fi fost realizată. Prin confirmarea acestei sancțiuni, Biserica indică această crimă ca pe una din cele mai grave şi primejdioase, îndemnând astfel pe acela care o comite să caute cât mai repede calea convertirii. Într-adevăr, în Biserică pedeapsa excomunicării are drept scop conştientizarea deplină asupra gravității unui păcat anume şi favorizarea, în acest mod, a unei convertiri şi pocăințe adecvate.

În fața unei atari unanimități în tradiția doctrinală şi disciplinară a Bisericii, Paul al VI-lea a putut declara că această învățătură nu s-a schimbat şi e neschimbătoare. De aceea, cu autoritatea pe care Cristos i-a conferit-o lui Petru şi Urmaşilor lui, în comuniune cu Episcopii – care în diferite rânduri au condamnat  avortul şi în consultarea amintită mai sus, deşi răspândiți în întreaga lume, şi-au exprimat în mod unanim acordul la această învățătură –, declar că avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, constituie totdeauna o dezordine morală gravă, întrucât este uciderea deliberată a unei ființe umane nevinovate. Această învățătură e întemeiată pe legea naturală şi pe cuvântul lui Dumnezeu scris, e transmisă de Tradiția Bisericii şi proclamată de Magisteriul ordinar şi universal.

Nici o împrejurare, nici o finalitate, nici o lege din lume nu va putea niciodată face să fie licit un act care e în mod intrinsec ilicit, pentru că e contrar Legii lui Dumnezeu scrise în inima fiecărui om, recunoscută de rațiunea însăşi şi proclamată de Biserică.

Codul de Drept Canonic, can. 1398 spune: „Cine procură avort, urmat de efect, cade în excomunicarea latae sententiae”. Pentru gravitatea acestui delict Biserica îl condamnă și astăzi cu excomunicarea, în pofida faptului că societatea noastră are alte opinii și susține avortul ca pe un drept al femeilor.

Delictul conține două elemente:

            – autorul care poate fi o persoană singură sau mai multe persoane responsabile, adică complici. Sunt considerați coautori acele persoane, fără a cărui cooperare, avortul nu s-ar fi putut săvârși (cf. can. 1329);

            – procurarea avortului și realizarea lui. Dacă tentativa nu reușește, avem de-a face cu un delict frustrat, care nu este luat în considerație în acest canon. În acest caz, s-ar aplica normativa prevăzută de can. 1328 cu privire la delictul frustrat. Aici vorbim numai de avortul realizat pe deplin.

            Pedeapsa prevăzută pentru acest delict este maximă, adică excomunicarea latae sententiae, datorită gravității delictului săvârșit. Iar efectele juridice pentru cei care fac parte din cler sau călugări sunt următoarele:

            – cine săvârșește avortul devine iregular ca să primească hirotonirile sacre (can. 1041, 4º) și dacă este cleric, nu poate să exercite hirotonirile primite (can. 1044 §1, 3º). Dispensa acestei iregularități este rezervată Scaunului Apostolic (can. 1047 §2, 2º).

            – călugărul, vinovat de acest delict, trebuie să fie expulzat din Institutul căruia îi aparține (can. 695 §1).

            Excomunicare latae sententiae prevăzută pentru acest delict nu este rezervată Scaunului Apostolic; ea poate fi ridicată iar păcatul iertat de către Episcopul diecezan, fie personal, fie prin acei preoți cărora le-a acordat această facultate.

Papa Francisc și Scrisoarea Apostolică Misercordia et Misera: un document final la sfârșitul Jubileului Milostivirii. În această Scrisoare apostolică Papa Francisc vorbește despre importanța „înțelegerii misterului de iubire a lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea păcătosului”. Și cum această întâlnire are loc într-un mod cu totul aparte în sacramentul Reconcilierii, Papa îi invită pe preoții Bisericii „să se pregătească cu grijă la celebrarea Sacramentului Spovezii, care este o adevărată misiune preoțească. Vă mulțumesc pentru slujirea voastră și vă cer să fiți primitori cu toții; mărturisitori ai gingășiei părintești cu toată gravitatea păcatelor; preocupați în a ajuta la reflectarea asupra răului săvârșit; clari în a prezenta principiile morale; disponibili în a-i însoți pe credincioși în drumul lor de pocăință, păstrând ritmul lor cu răbdare; prudenți în discernământul fiecărui caz; generoși în a împărți iertarea lui Dumnezeu. Și cum Isus în fața femeii adultere a ales să rămână în tăcere pentru a o salva de la condamnarea la moarte, tot așa și preotul, în confesional, să fie blând cu inima, știind că fiecare penitent îi amintește de propria sa condiție: păcătos, dar un slujitor al milostivirii” (n.10). Toate aceste afirmații sunt rod al harului primit și trăit de toți credincioșii catolici de pe mapamond, care au experimentat milostivirea lui Dumnezeu în Anul Milostivirii.

            „Senzația” a apărut atunci când ziariștii au publicat un titlu „Decizie istorică a Bisericii Catolice. Papa Francisc permite preoţilor să ierte femeile care au făcut avort” (Mediafax.ro, luni 21.11.2016, 15:53). Și precum o vorbă pe care o spui nu o mai poți întoarce, tot așa și afirmațiile jurnaliștilor…

            De fapt, faptele stau așa: în Scrisoarea Pastorală, Papa Francisc, vorbind despre importanța Reconcilierii, afirmă: „Ținând cont de această exigență, pentru ca nici un obstacol să nu se interpună între cererea de reconciliere și iertarea lui Dumnezeu, acord de acum înainte tuturor preoților, în virtutea hirotonirii lor, facultatea de a dezlega pe cei care au săvârșit păcatul avortului. Ceea ce acordasem în mod limitat în timpul jubileului, acum este extins în timp, în pofida oricărui lucru contradictoriu. Aș vrea să reamintesc cu toate puterile mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieți inocente. Cu toate acestea, cu aceiași putere, pot și trebuie să reafirm că nu există nici un păcat pe care milostivirea lui Dumnezeu să nu-l poată ajunge și să-l distrugă, atunci când găsește o inimă căită care cere să se împace cu Tatăl. Prin urmare, fiecare preot, să se facă ghid, sprijin și mângâiere în însoțirea penitenților în acest drum special de reconciliere” (n.12).

            Invitația Papei Francisc este aceea de a nu ne opri numai asupra legii: „Nu există nici o lege și nici un precept care să-l poată împiedica pe Dumnezeu să-l îmbrățișeze din nou pe fiul care se întoarce la el recunoscând că a greșit, și este decis să înceapă o altă viață. A se opri numai la lege însemnă a frustra credința și milostivirea divină. Chiar și în cazurile cele mai complexe, unde s-a încercat să se facă să prevaleze o dreptate care derivă numai din norme, trebuie să se creadă în forța care se izvorăște din harul divin”. Apoi Papa continuă: „Noi, confesorii, avem experiența atâtor convertiri care se manifestă sub privirile ochilor noștri. Simțim, așadar, responsabilitatea gesturilor și cuvintelor care pot ajunge în profunzimea inimii penitentului, pentru ca el să descopere apropierea și gingășia Tatălui care iartă. Să nu frustrăm aceste momente prin comportamente care pot contrazice experiența de milostivire care este căutată. Mai degrabă, să ajutăm la iluminarea spațiului conștiinței personale cu iubirea infinită a lui Dumnezeu” (n.11).

            Cu privire la problema avortului, în această scrisoare apostolică, Papa Francisc nu spune nimic nou, nu neagă gravitatea păcatului celui care îl săvârșește, a celui care o condiționează pe femeie să-l săvârșească și nici pe cel care săvârșește avortul. Ținând cont de caracterul pastoral, adică operativ, sau evanghelizator al pontificatului său, Papa Francisc confirmă ceea ce deja făcuse la începutul Jubileului în mod temporar, acordând celor 1.142 de preoți Misionari ai Milostivirii, pe care i-a trimis în toată lumea, pentru a face vizibil faptul că Dumnezeu nu pune limite celor care îl caută cu inimă curată, pentru că El, ca un Tată, merge în întâmpinarea tuturor. Pentru acest motiv Papa, luminat de Duhul Sfânt, acordă tuturor preoților facultatea de a dezlega păcatul avortului și de a ridica cenzura excomunicării latae sententiae.

            Și asta e o noutate? Sincer, eu n-aș vedea-o chiar așa, dacă ținem cont că în decursul istoriei Bisericii facultatea de a dezlega și ridica cenzura în cauză a fost mereu delegată. Printr-un privilegiu special se bucurau și încă se mai bucură de facultatea de a dezlega acest delict toți confesorii care aparțin unor Ordine mendicante și unor Congregații (ex.: Ordinul Franciscanilor, Dominicanilor, Augustinienilor, Carmelitanilor, Mercedarilor, Slujitorii Mariei, Minimii, Iezuiții, Lazariștii).

            Știu că am scris cam mult, dar nu vreau să termin mai înainte de a face o remarcă în speranța că acest articol va fi citit de credincioși.

            Extinderea facultății de a dezlega păcatul avortului nu „micșorează” gravitatea reală a păcatului de avort și nici nu face să dispară normativa canonică. În continuare cine săvârșește avortul, direct sau indirect, cade în cenzura excomunicării latae sententiae. Cu toată caritatea Papei Francisc față de cei păcătoși, păcatul rămâne păcat iar delictul rămâne delict. Să nu creadă nimeni că Papa Francisc a scos avortul din rândul păcatelor și că, de acum, Biserica a dat frâu liber la avort. Și, ca pentru orice păcat, mai întâi se cere părere de rău reală care să treacă prin scaunul de spovadă, o propunere autentică de a nu mai săvârși un astfel de păcat, și în limita posibilului – o voință de a repara greșeala săvârșită, apoi va urma dezlegarea din partea confesorului și iertarea din partea lui Dumnezeu. La fel ca pentru orice păcat. Așa cum a fost mereu, de când Biserica e Biserică. Sigur dezlegarea sacramentală este condiționată și legată în mod indisolubil de părerea de rău sinceră și de propunerea fermă de a nu mai păcătui. E adevărat că orice inițiativă pornește de la Dumnezeu cel milostiv, care este mereu fidel planului său de iubire, chiar și atunci când omul se opune. Dumnezeu îl cheamă în mod constant pe om la prietenia sa. Acțiunea harului este aceea care îl transformă pe creștinul păcătos în interiorul său, făcând posibilă convertirea. Însă, trebuie să fim foarte atenți ca acest adevăr cu privire la inițiativa și acțiunea lui Dumnezeu de a ierta mereu pe cel care se căiește să nu întunece conștiința creștinilor. Acest adevăr poate fi întunecat fie din punctul de vedere al Milostivirii divine fie din punctul de vedere al necesității unei convertiri – păreri de rău, din perspectiva omului. O milostivire care iartă fără nici o cooperare din partea omului este nedemnă de Misterul lui Dumnezeu. Afirmarea unui atribut divin, Dumnezeu este milostivire, nu poate duce la uitarea celorlalte atribute ale lui Dumnezeu, adică Dumnezeu este drept, El răsplătește binele și pedepsește răul. Prin urmare să considerăm mereu că primul și cel mai fundamental act al penitentului este părerea de rău pentru păcatul săvârșit. După aceea harul le lucrează pe toate.

În concluzie îi îndemn pe toți creștinii să rămână „înrădăcinați și zidiți în Cristos, întăriți în credință, așa cum ați fost învățați” (Col 2, 7), pentru că „intenția Papei Francisc este aceeași ca și cea a pontificatului lui Ioan Paul al II-lea și al Papei Benedict al XVI-lea: să ducă Biserica prin gesturile, cuvintele și proiectele sale în inima Evangheliei. Iar inima Evangheliei este milostivirea” (Avvenire, 22 noiembrie 2016).

MĂRTURISIM MILOSTIVIREA ÎN/CU VIAȚA NOASTRĂ?

gesuFundamentul vieții creștine este milostivirea, pe care negreșit și definitiv Dumnezeu ne-a lăsat-o prin Fiul Său, Domnul nostru Isus Cristos Răstignit și Înviat. În milostivire omul descoperă tot ce capătă un sens, chiar și truda, suferințele, greutățile și inevitabilele înfrângeri ce străbat existența noastră. Valoarea noastră nu provine din ce am realizat pe acest pământ. Ea provine numai din iubirea Tatălui Creator. De la El provine milostivirea.

Omul se naște din milostivirea lui Dumnezeu. Creștinul trebuie să știe că este primit, creat și vindecat din nou de fiecare dată, de la început, de milostivirea lui Dumnezeu prin Isus Cristos, de aceea el poate privi înainte cu încredere și speranță. În acest fel, totul capătă un sens, chiar și truda, suferința, obstacolele, inevitabilele înfrângeri care punctează drumul vieții noastre. Încredințându-ne milostivirii lui Dumnezeu care ne ajunge prin Isus Cristos, noi, creștinii, mereu însetați de fericire suntem aduși odată pentru întotdeauna la izvorul de energie vitală proaspătă și întăritoare care este iubirea, puterea, încrederea, bucuria, perseverența, răbdarea, așteptarea. Este izvorul nesecat al speranței. Este nevoie, acum, în continuarea spiritului Anului Sfânt al Milostivirii, să ne adăpăm de la Inima lui Isus, izvorul milostivirii, pentru a ne vindeca și regăsi acea umanitate și delicatețe, atât de necesare respectării vieții, sentimentelor față de persoanele din jur, a copiilor, a bătrânilor, a săracilor. Să începem, deci, noi creștinii, să dăm un bun exemplu personal în familie și societate.

Milostivirea este semnificația autentică a speranței. Ea ne apare numai prin modul nostru umil de dezvăluire a adevărului. Ea trebuie să fie chipul umil al omului suferind, al celui care cere și dăruiește pacea, ea este cuvântul nostru docil care întâmpină pe aproapele nostru, blândețea care ne apropie de cei cuprinși de teamă, ea este aceea care reușește prin duioșie să străpungă rezistența inimii și  minții fiecăruia dintre noi. Învingând duritatea mândriei, milostivirea ce o arătăm în fiecare moment, ne deschide nouă și celorlalți calea inimii, încurajează și alimentează speranța tuturor persoanelor din comunitate.

Anul Jubiliar al Milostivirii a constituit pentru noi, laicii creștini, un mare eveniment în istoria Bisericii Catolice, întrucât aceasta merita un asemenea An Sfânt, nu numai pentru a fi reamintit acest DAR esențial, dar mai ales pentru a fi redescoperit și actualizat într-un timp în care inimile noastre au mare nevoie să se deschidă la experiența milostivirii. În calitate de creștin, să pretinzi că îți ești suficient ție însuți, este un adevăr periculos, este o provocare pierdută de la bun început. În realitate, suntem ființe slabe care au nevoie să găsească alături de ele inimi pline de compasiune, inimi milostive. Fără milostivire, inima devine rece și calculată.

„Arată-ne Doamne îndurarea Ta!”(Ps 84,8) a fost invocația care ne-a însoțit de-a lungul acestui An Sfânt. Ne-am dat încă o dată seama, că ea trebuie să fie mereu invocată de noi, toți creștinii, cu privirea și gândurile insistent îndreptate spre Dumnezeu, pentru a primi și păstra harul de a cunoaște tot mai profund milostivirea Inimii Sale de Tată, care ne-a fost dăruită prin Cristos. Milostivirea înțeleasă pe deplin este imaginea cea mai adevărată a lui Dumnezeu, deschide pentru noi posibilitatea dăruită și mărturisită prin Fiul Său, de a face să se nască și să crească raporturi sincere și adevărate între oameni.

Am căpătat convingerea, prin atâtea acțiuni și mărturii înfățișate în acest An Sfânt în toată lumea, că milostivirea capătă o valoare etică, că poate provoca o acțiune orientată spre fericire și bine atunci când este condusă de rațiune, când sentimentul de milă se împlinește în dreptate, când se angajează prin fapte și activități ce promovează omul, reușind să aducă o evidentă facere de bine. Am putut realiza concret că iubirea care a fost sădită în noi trebuie să fie mărturisită, și să fie o iubire care se dăruie, că viața noastră străbătută de mii de ocazii, de nenumărate gesturi, ne prilejuiește exprimarea compasiunii față de aproapele nostru  oferind iertare, răspândind bucurie, împărtășind suferința celuilalt  în încercarea meritorie de a surprinde în chipul acestuia, Chipul lui Cristos care dorește să se reveleze.

Tuturor ni se cere, dacă nu am realizat încă, convertirea la milostivire prin împlinirea cu ajutorul Domnului, de fapte de milostenie, atât trupești: să dăm de mâncare celor flămânzi, de băut celor însetați, să îmbrăcăm pe cei goi, să adăpostim pe cei lipsiți, pe străini, să vizităm pe cei bolnavi, pe cei încarcerați, cât și cele sufletești: să consolăm pe cei în suferință, să-i sfătuim și să-i ajutăm pe cei în impas, să iertăm pe cei care ne-au greșit, să-i învățăm pe cei neștiutori, să fim ascultători și răbdători cu cei tulburați, și să ne rugăm pentru toți cei aflați în primejdii și încercări. Bunătatea, generozitatea, iubirea, sacrificiul pe care le vom manifesta cu orice prilej, va face mai respirabil aerul și va îmbunătăți atmosfera în care trăim.

Dacă prin inițiativa desfășurării unui An Sfânt al Milostivirii, Papa Francisc și-a dorit “cuvântul iertării care să poată ajunge la toți și chemarea de a experimenta milostivirea să nu lase pe nimeni indiferent” (Misericordiae Vultus, nr. 19), toată Scriptura fiind străbătută de referiri la milostivirea divină, nouă creștinilor laici ne revine în continuare obligația misionară a evanghelizării milostivirii, încât nimănui să nu-i lipsească o binefăcătoare viață plină de reconciliere umană.

“Fiți milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). În aceste cuvinte este cuprinsă toată Evanghelia lui Isus, tot înțelesul și faptele Lui și ale ucenicilor Săi în istorie, om lângă om, în edificarea unei lumi noi. Să fim conștienți de limitele omenești, de vremelnicia angajărilor noastre pământești, de toate roadele pe care le culegem, dar să avem și speranța certă a unor „ceruri noi” și a unui „pământ nou”, care sunt deja o realitate în Cristos Cel Înviat și în Sfânta Fecioară Maria ridicată cu El la Tatăl, noi trăind pe acest pământ transfigurați în Lumina fără de apus a Duhului care este Iubire.

Închisă fiind acum Poarta Sfântă a Anului Jubiliar 2016, se deschide înaintea noastră calea largă și nesfârșită a Milostivirii.  Să ne urăm să avem cu toții un drum binecuvântat!

Prof. Ionel Gheorghiu

Jubileul se termină, mesajul său continuă…

image4

„Preaiubiți frați și surori în Cristos, la sfârșitul Anului Jubiliar al Milostiviri mulțumim cu bucurie lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, pentru că în acest an de har «ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cerești, în Cristos» (Ef 1,3). Tuturor oamenilor le-a fost oferit un timp prețios de milostivire și de convertire. Exprimăm recunoștința, bucuria și gratitudinea noastră pentru toate harurile primite.

         Pentru toate acestea aducem mulțumirea noastră lui Dumnezeu, bogat în milostivire și iertare. Bucuria și mulțumirea noastră ne-o exprimăm folosindu-ne de cuvintele Fecioarei Maria, Mater Misericordiae. Când milostivirea lui Dumnezeu, care se extinde din generație în generație, cerem Domnului să continue să-și arate și să reverse milostivirea sa asupra lumii întregi, ca roua dimineții”. Cu aceste cuvinte din Cântarea Magnificat, la sfârșitul rugăciunii după Împărtășanie, Preasfințitul Episcop auxiliar al Diecezei de Iași, Aurel Percă, a încheiat celebrările jubiliare și a închis Poarta Sfântă din Anul Milostivirii la Sanctuarul Marian de la Cacica.

         În Scrisoarea Pastorală, cu prilejul celebrărilor închiderii Porților Sfinte din Dieceza noastră, Episcopul titular la Diecezei, Preasfinția sa Petru Gherghel scria: Anul Jubiliar al Milostivirii se încheie, milostivirea lui Dumnezeu continuă.

         Aceste cuvinte ale Păstorului Diecezei sunt un îndemn de a continua drumul nostru de convertire. Noi, care am cunoscut și am experimentat milostivirea lui Dumnezeu într-un mod deosebit, trebuie să continuăm lucrarea cea bună.

         În acest timp, când Poarta Sfânta s-a închis, iar înaintea noastră s-a deschis o cale pe care am putea să o numim fără greș Calea Milostivirii, ar fi firesc ca fiecare dintre noi să-și pună această întrebare: De acum, ce anume va trebui să facem? (cf. Fap 1,37).  Răspunsul îl avem în săvârșirea faptelor de milostenie trupească și sufletească, a acelor fapte prin care noi dăm un chip concret carității și milostivirii noastre față de frații noștri. În întregul An al Milostivirii,  Biserica ne-a îndemnat să medităm și să punem în practică aceste fapte, iar acum la sfârșitul Anului Jubiliar, ne întrebăm: oare, prin ce s-a schimbat viața mea? Cum am urmat acel îndemn: Să fim milostivi ca Tatăl? Sunt conștient că a fi milostiv ca Tatăl pare o cerință peste puterile noastre,  care de cele mai multe ori ne simțim obosiți, zdrobiți de situațiile întâmpinate în viață și uneori mult prea grele pentru noi. Cum să fii milostiv în familie, casă a milostivirii? Cum să fii milostiv față de cei bolnavi, săraci, cei închiși, străini…?  Sunt întrebări care mă pun în dificultate, și mă fac să-mi dau seama că am nevoie de „un timp suplimentar”, pentru a reuși să pun în practică cele cerute de acest An al Milostivirii. Jubileul a fost un semn al deschiderii spre solidaritatea umană, un semn care ne amintește de acele valori care sunt puse în joc pentru mântuirea noastră, și în același timp sunt o invitație de a ne continua calea spre întâlnirea lui Cristos.

         Da, s-a închis o Poartă, pentru ca noi ieșind din propriile noastre scheme să pășim pe o cale nouă: calea milostivirii. Făcând acest pas vom trăi viața noastră la timpul prezent, mereu conștienți că nu am ajuns la sfârșit, că nu am dobândit încă răsplata celor care perseverează până la sfârșit. Afirmând că milostivirea este o cale, însemnă să recunoaștem că milostivirea este și trebuie să devină pentru noi un stil de viață, făcut din alegeri concrete, trebuie să fie un mod obișnuit de acționa, de a reacționa, de a ne pune în relație cu ceilalți de lângă noi. Trebuie să revedem felul nostru de a ne comporta, alegerile pe care le facem în fiecare zi și motivația lor. Toate acestea nu sunt și nu ar trebui să fie pentru noi o noutate, ele sunt doar întruparea învățăturii Evangheliei în viața noastră. A-l urma pe Cristos, a fi creștini, nu însemnă a aparține unei confesiuni, unei bisericii, a avea o teseră, a plăti o contribuție, a te înscrie într-o asociație. Însemnă a-l urma pe Cristos, a merge după El: «Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze» (Mc 8,34). De fapt, «creștin nu se naște, se devine» (Tertulian, Apologeticum XVIII, 5). Trebuie să conștientizăm că această urmare despre care vorbește Isus nu este una ușoară; uneori mai șchiopătăm, mai cădem, dar suntem siguri că aceasta este calea pe care trebuie să mergem. Când am început Jubileul am trecut printr-o Poartă, acum că Jubileul s-a sfârșit să ne punem în mișcare, să mergem pe cale, având încredere în cuvintele lui Isus: «Eu sunt calea, adevărul și viața» (In 14,6).

         Aș vrea să cred, că acest An Jubiliar al Milostivirii a imprimat adânc în sufletele și în viața creștinilor conceptul de cariate și de iertare ca act al milostivirii, așa cum învață Sf. Paul afirmând despre caritate că este cea mai mare dintre virtuți (cf. 1Cor 13,13), iar apostolul Ioan vorbind de piatra unghiulară a carității adevărate, îndemnă: «Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul» (1In 3,18).

         De aici, de la Cacica, din Sanctuarul Maicii Domnului, Mater Misericordiae, noi frații franciscani conventuali, care în timpul Anului Milostivirii v-am primit, v-am ascultat durerile și necazurile, v-am dat posibilitatea să vă împăcați cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Spovezi și, împreună, am celebrat Sacramentul Iubirii lui Dumnezeu față de oameni la Jertfa Sfintei Liturghii, tuturor celor care au ales să treacă prin Poarta Milostivirii de la Cacica,vă mulțumim și îndrăznim să vă adresăm un ultim îndemn, folosindu-ne de cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur:

«Începutul și sfârșitul virtuții este dragostea, și orice virtute pe ea o are ca rădăcină, și scop, și vârf al tuturor bunurilor. Și dacă ea este începutul și sfârșitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea» (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXIII, p.440). «Iubirea, este chipul propriu pe care îl poartă ucenicii Domnului, pecetea robilor lui Dumnezeu, semnul după care sunt recunoscuți apostolii: Întru aceasta vor recunoaște toți că sunteți ucenicii Mei. Întru ce? A vorbit cumva despre minunea învierii morților, despre vindecarea leproșilor ori despre alungarea diavolilor? Nicidecum, căci el spune, lăsându-le deoparte pe acestea: Întru această vor recunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții (In 13,35).  Căci unele ca acelea sunt numai daruri ale harului venit de sus, pe când iubirea este izbânda stăruinței omenești. Și, îndeobște, noblețea cuiva nu iese la iveală prin darurile primite de sus, cât mai degrabă prin izbânzile obținute cu propriile sale eforturi. Pentru aceasta a spus Hristos că ucenicii săi nu sunt recunoscuți după minunile înfăptuite, ci după dragoste» (Despre necunoașterea lui Dumnezeu, cuvântarea I, pp.16-17).

         Concluzie: Anul Milostivirii a fost anul în care am primit cu bucurie vestea cea bună a credinței, a carității și a operelor milostivirii. Mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru toate, și amintindu-ne cu drag de chipul blând a Papei Ioan Paul al II-lea, ne însușim cuvintele sale: «Să mergem înainte cu speranță! Pasul nostru trebuie să fie tot mai decis pe căile lumii» (Novo Millennio Ineunte, 58).  Deo gratias!

Jubileul Persoanelor fără adăpost

senzatettoPapa Francisc a dorit ca în cadrul acestui An Jubiliar al Milostivirii Divine să existe un timp special pentru persoanele fără adăpost. Data aleasă pentru această categorie de persoane, atât de dragă lui Dumnezeu (cele din urmă, cele mai mici) precum și Papei Francisc, este ziua de 11 noiembrie, zi în care Biserica noastră îl cinstește pe Sf. Martin, episcop de Tours, cel care și-a împărțit mantia de soldat cu un cerșetor care tremura de frig și avea nevoie de o haină. Acest Jubileu al oamenilor fără adăpost se va încheia duminică 13 noiembrie, când în Piața Sf. Petru din Vatican sunt așteptați peste 6000 de asemenea persoane din mai multe țări ale lumii, mai ales din cele europene. Pentru un moment, lumea noastră modernă va trebui să recunoască că deși deține multe bogății, mai trăiesc și multe persoane care nu au nimic, nici măcar un acoperiș sub care să se adăpostească.

         Să medităm asupra acestor persoane fără adăpost. Cine sunt și de unde provin? Opina publică, de cele mai multe ori, le numește: oameni ai străzii, boschetari. Mulți îi etichetează ca fiind persoane care nu vor să muncească, sau incapabile să muncească și să aibă relații sociale și care, uneori, devin periculoase, pentru că sunt alcoolice, toxico-dependente sau bolnave mintal. Aceste imagini stereotipe stigmatizează pe cei fără adăpost, ajungând să fie îndepărtați din societate, să fie marginalizați.

          Poate ar fi mai multe de spus, realitatea acestor persoane o cunoaștem, dar de multe ori închidem ochii, întoarcem capul, trecem pe partea cealaltă a străzii ca să le evităm, sau mai bine zis, ca să nu ne tulbure conștiința. Indiferența noastră față de aceste persoane, oglindește faptul că am pierdut mult din spiritul de omenie. Un câine a ajuns astăzi să valoreze mai mult decât un om al străzii, iar pentru un adăpost rezervat câinilor fără stăpân facem mitinguri și strângem fonduri, în timp ce pentru sărmanii oameni fără adăpost, tot mai mulți dintre noi manifestă doar dispreț, ură, cuvinte batjocoritoare și, mai ales, indiferență.

         Uneori, mă întreb: cum m-aș simți eu dacă aș fi în locul unei astfel de persoană fără adăpost? Care ar fi așteptările mele din partea celorlalți semeni ai mei? Ne-am obișnuit să pasăm responsabilitatea instituțiilor statului, să lăsăm în grija institutelor de binefacere aceste cazuri, pentru că noi avem alte preocupări. Pentru un popor creștin ca al nostru, indiferența multora ne situează printre oamenii fără de inimă; lipsa noastră de omenie față de semenii noștri nevoiași  dovedește incoerența noastră cu crezul pe care îl mărturisim. Cum vom sta în fața Judecătorului celui drept, atunci când ne va reproșa: «am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat» (Mt 25, 42-43)? Nu putem fi indiferenți, pentru că indiferența ucide.

         Pe de altă parte, aș putea da și o mulțime de exemple concrete de oameni cu suflet mare care, în bunăstarea lor, și-au adus aminte de cuvintele lui Isaia prorocul: «Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol îmbracă-l, și nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău» (Is 55, 7). Legat de aceasta, aș dori să vă reamintesc două întâmplări deosebite, care au făcut înconjurul lumii.

         Prima întâmplare: Richard Gere vorbește despre experiența sa de „boschetar” ignorat de newyorkezi, în timp ce turna filmul ”Time Aut of Mind”  în anul 2014. Timp de patruzeci de minute, actorul a fost  în postura unui om fără adăpost, umblând pe străzile din New York. Actorul povestește: „Nimeni nu și-a încrucișat privirea cu privirea mea. Numai o doamnă a avut milă de mine, oferindu-mi ceva de mâncare. A fost o experiență pe care nu o voi uita niciodată!”.

Într-un interviu despre filmul amintit mai sus, Richard Gere mai spune: „De atâtea ori uităm cât suntem de norocoși. Nu trebuie să considerăm acest fapt ca fiind obligatoriu. Și dacă putem să ajutăm pe cineva care se află în dificultate, trebuie să facem acest lucru. Din acest motiv, după ce am terminat de filmat, am făcut un tur în jurul străzii unde am filmat, și am dăruit câte o bancnotă de o sută de dolari și ceva de mâncare tuturor persoanelor fără adăpost pe care le-am întâlnit. Ele au plâns și mi-au mulțumit, zicându-mi: Sunteți schimbarea pe care vreți să o vedeți în lume!”.[1]

          A doua întâmplare: Când, în anul 800, Împăratul Carol cel Mare a primit  un teren de la Papa situat la câțiva pași de Mormântul lui Petru, cu scopul de a-i îngropa pe pelerinii germani, nu și-ar fi putut imagina că, după douăsprezece secole, printre mormintele principilor și cavalerilor și-ar găsi loc și un om al străzii. Și, totuși, acest lucru s-a întâmplat în ziua de 9 ianuarie 2015, când bătrânul „boschetar” de origine flamandă, Willy, mort la jumătatea lui decembrie 2014 din cauza frigului, a fost înmormântat în Cimitirul Sfânt al Teutonilor din Vatican. Pentru cei mulți din zona Pieții Sf. Petru, Willy era o figură familiară, admirată mult pentru demnitatea și bunătatea sa. Printre prietenii săi se afla și Mons. Americo Ciani, canonicul Bazilicii Vaticane, care – într-un interviu realizat de Alessandro Gisotti – se oprește asupra figurii lui Willy și asupra semnificației, pe care o are înmormântarea lui în interiorul zidurilor Vaticanului.

Reproduc un fragment din interviul cu Mons. Ciani:

 Răspuns la întrebarea reporterului: Willy era un spirit liber, cu o credință de nezdruncinat. Un om al rugăciunii constante. Venea în Biserica „Sf. Ana” (în Vatican) și asculta două Liturghii, se împărtășea, iar apoi se așeza pe strada de la Poarta Angelica sprijinindu-se de un lampadar, având lângă el căruciorul său și privind la toate persoanele care treceau. De multe ori se întreținea cu câte cineva, întrebându-l: „Dumneavoastră vă spovediți din când în când? Să știți, că e necesar să vă spovediți, dacă nu, atunci în Rai nu veți ajunge!” Trăia într-o manieră simplă, modestă, iubitor de libertatea sa. Apoi, mai târziu, am aflat de la  părintele Bruno Silvestrini, parohul de la „Sf. Ana”, că murise. Însă nu știam unde se afla. Mai apoi, am aflat de la prietenul meu Paul Badde și soția sa Cristina că el urma să fie înmormântat. Paul Badde face parte din Confraternitatea Cimitirului teutonic din Vatican, și deoarece Willy Herteleer era flamand și  catolic, mort la Roma, exista posibilitatea de a-l înmormânta în Cimitirul teutonic. Lucru care s-a și întâmplat în ziua de 9 ianuarie 2015. Am fost invitat de Paul Badde să celebrez funeraliile sărmanului Willy în capela Cimitirului teutonic, și i-am mulțumit Domnului pentru faptul că mi-a prilejuit să întâlnesc un om aparent singur, dar care nu se simțea astfel, pentru că în el era prezent harul lui Dumnezeu. El se ruga, se ruga mult, și întotdeauna spunea: „Medicamentul meu este Sfânta Împărtășanie”.

Reporterul: Un lucru care uimește este faptul că Willy, un boschetar, se odihnește acum printre mormintele principilor, ale cavalerilor… morminte seculare…

Răspuns: Sigur, ne aflăm  în perfectă sintonie cu mesajele atât de pătrunzătoare ale Papei Francisc, care atinge mereu problema celor excluși, a celor care în societatea noastră nu contează nimic, sunt doar un număr, dar care sunt la inima nu numai a Papei, ci și a lui Isus Cristos care i-a iubit întotdeauna, și a avut predilecție pentru cei săraci.

Reporterul: Această întâmplare trebuie să fie, oarecum, și un îndemn pentru noi toți, ca să-i privim cu alți ochi pe toți oamenii străzii care, de exemplu, se află, trăiesc și în jurul Bazilicii Sf. Petru…

Răspuns: Exact! Eu pictez de mai mulți ani, organizez expoziții de pictură pentru a-i ajuta pe misionari, iar lui Willy i-am spus într-o zi: „Fii atent, că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, am să-ți fac un portret”. Iar el era foarte fericit și încântat. I-am făcut două portrete: unul în acuarele și altul în pastel. Când a venit vorba să celebrez ritul înmormântării lui, Paul Badde mi-a spus: „Trebuie să aduci în biserică cele două tablouri!” Și, atunci, le-am așezat la picioarele altarului: unul în dreapta și celălalt în stânga catafalcului[2].

         Să ne gândim cât de multe alte exemple găsim în jurul nostru, și dacă am avea ochii și dorința de a le vedea, atunci inima noastră s-ar transforma, și am înțelege mai bine acele cuvinte ale Scripturii, care ne spun: «Mila vreau și nu jertfă» (Mt 12,7).

          Mântuitorul Cristos proclamă: «cei din urmă vor fi cei dintâi» (Mt 20,16). Aceste cuvinte au devenit motorul principal care pune în mișcare întreaga Biserică catolică.  Din primul moment al desemnării sale ca urmaș pe scaunul lui Petru, Cardinalul Jorge Mario Bergoglio își va alege numele de Francisc, gândindu-se la Francisc de Assisi, omul sărăciei. Primele sale cuvinte aveau să fie: „Cât îmi doresc o biserică săracă, o biserică pentru cei săraci”. Și, într-adevăr, cei săraci care prin natura lor sunt cei din urmă în societatea noastră, aveau să devină cei dintâi în preocupările Papei Francisc. Cred că ar trebui  scrisă o carte, care să înfățișeze toate inițiativele sale în favoarea celor săraci, a celor din urmă și a celor fără adăpost.

gesu-senzatetto-1-770x550Cu prilejul Jubileului oamenilor fără adăpost, sculptorul canadian Timothy P. Schmalz a realizat o statuie în bronz care îl reprezintă pe Cristos care, asemenea unui om fără adăpost, doarme pe o bancă. De fapt, să nu uităm cuvintele Mântuitorului, care spune: «Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-și rezema capul» (Mt 8,20). Ideea aceasta i-a venit artistului canadian după ce a văzut pe o bancă un emigrant care dormea în frig, în ajunul Crăciunului. Timothy P. Schmalz constată: «Când îi vedem pe emigranți, trebuie să-l vedem pe Isus Cristos»[3]. Interesantă este această statuie, căreia nu i se vede chipul, însă se poate observa cu ușurință urmele cuielor lăsate în picioarele omului care stă întins pe o bancă.

         Atunci, când cei din urmă vor deveni preocuparea noastră cea dintâi, iar noi ne vom implica pentru a edifica o lume mai bună, mai umană, abia atunci în fiecare seară înainte de a merge la culcare, vom putea rememora, fără a avea coșmaruri peste noapte, cuvintele din Evanghelia după Matei : «Doamne, când te-am văzut flămând și te-am hrănit, sau însetat și ți-am dat să bei? Când te-am văzut străin și te-am primit, sau gol și te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare și am venit la tine? Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut» (Mt 25, 37-40).

[1] http://www.tgcom24.mediaset.it/spettacolo/richard-gere-io-clochard-un-esperienza-che-non-dimentichero-mai-_2138377-201502a.shtml

[2]http://it.radiovaticana.va/news/2015/02/26/clochard_sepolto_in_vaticano,_tra_principi_e_cavalieri/1125800

[3]https://www.avvenire.it/chiesa/Pagine/se-gesu-e-un-senzatetto

Salve, Mater Misericordiae!

icona-mater  Mai e puțin și se termină Anul Milostivirii. Am urmărit îndeaproape catehezele Papei Francisc, pe cele publicate de Consiliul Pontifical pentru promovarea noii evanghelizări, precum și diferitele intervenții făcute de episcopatul catolic din România în decursul acestui An jubiliar. A fost un „an bogat” pentru ceea ce înseamnă scrieri cu privire la milostivirea lui Dumnezeu și la scopul acestui an. Și totuși, simt un îndemn din lăuntrul meu, care îmi spune să dedic câteva pagini Maicii Domnului – Maica Milostivirii. Mărturisesc că nu sunt un expert în Scrierile Mariane, dar în toți acești ani de preoție, am meditat, am citit și am predicat mult despre Maica Domnului, iar faptul că mă aflu în Bazilica Minor a Diecezei de Iași, sub privirea vigilentă a Maicii Domnului de la Cacica, mă îndreptățește și îmi dă curaj să așez în scris câteva gânduri despre Aceea pe care Biserica o proclamă Maria, Mater misericordiae…

         Reluând lectura Bulei de convocare a Jubileului extraordinar al Milostivirii, m-am oprit asupra unui pasaj din acest înscris al Papei Francisc:

„Acum, gândul se îndreaptă spre Mama milostivirii. Dulceața privirii sale să ne însoțească în acest An Sfânt, pentru ca toți să putem redescoperi bucuria duioșiei lui Dumnezeu. Nimeni nu a cunoscut ca Maria profunzimea misterului lui Dumnezeu făcut om. Totul în viața sa a fost plăsmuit de prezența milostivirii făcută trup. Mama Răstignitului Înviat a intrat în sanctuarul milostivirii divine pentru că a participat intim la misterul iubirii sale. Aleasă pentru a fi mama Fiului lui Dumnezeu, Maria a fost dintotdeauna pregătită de iubirea Tatălui spre a fi arca alianței dintre Dumnezeu și oameni” (MV 24).

                 Maria, Maica Milostivirii! S-ar părea că a fost chiar Sfânta Fecioară Maria aceea care s-a intitulat pe sine însăși Mater misericordiae, atunci când, într-o apariție ce a avut loc în jurul anului 950, arătându-i-se unui călugăr de la Cluny, i s-a prezentat cu acest nume, după cum descrie biograful Odone din Cluny (1042)  şi care avea obiceiul să o numească pe Maica Preacurată cu același titlu care a întrat apoi în Litania Lauretană și a modificat textul antic al rugăciunii Salve Regina misericordiae, devenit ulterior Salve Regina, Mater misericordiae (cf. Vita Odonis Clun. II, 20; PL 133, 72).

         Creștinul, și implicit comunitatea creștină, a experimentat ocrotirea maternă a Fecioarei Maria, crezând mereu în ea și simțindu-se primit și ocrotit sub mantia sa: Sub tuum praesidium confugimus, Sancta Dei Genetris, nostras deprecationes ne despicias in necessitatibus nostris… Însă a existat un timp cu totul special în care creștinătatea a dezvoltat această convingere că Maria este Maica milostivirii; nici o epocă nu a mai cântat cu atâta ardoare milostivirea Mariei ca Evul Mediu. Pietatea poporului creștin față de milostivirea Maicii lui Cristos, în mod progresiv, s-a transmis din generație în generație, prin rugăciuni, invocații, vizite la sanctuare, oferirea de candele și consacrarea orașelor, a bisericilor, a familiilor, a congregațiilor religioase, iar acest lucru s-a făcut, fie din motive sociologice și sociale (războaie, epidemii, boli, calamități naturale, încetarea nedreptăților și a asupririlor, etc), fie pentru motivații cu totul religioase, cum ar fi conștiința limpede a fragilității umane care, în mod continuu, a pus în mișcare persoane și popoare, impulsionându-le să-și pună speranţa în Maica Domnului,  spre o ocrotire compătimitoare și materne atât în viață cât și în momentul morții, pentru binele sufletelor.

             Găsim, fie în liturgia eclezială din timpurile mai vechi, cât și din cele mai noi, dar mai ales în scrierile Conciliului al II-lea din Vatican, învățături care o propun pe Maica lui Cristos ca obiect al milostivirii lui Dumnezeu Unul și Întreit, prezentând-o ca fiind persona apropiată condiției noastre umane, întrucât Maria este una dintre noi  – dar nu ca noi – subliniind că ea este cu adevărat o fiică a lui Adam și sora noastră; femeia cu adevărat răscumpărată, chiar dacă într-un mod sublim, dar pusă sub semnul Crucii. Și pentru Maria crucea a fost pomul vieții. Papa Ioan Paul al II-lea scria în Dives in Misericordia:

„Maria este și cea care, în mod deosebit și excepțional – ca nimeni altcineva – a experimentat milostivirea și în același timp, tot în mod excepțional, a făcut posibilă, prin jertfa inimii, propria-i participare la revelarea milostivirii divine. Această jertfă este strâns legată de crucea Fiului ei, la picioarele căreia avea să se afle pe Calvar. Această jertfă a ei este o participare specifică la revelarea milostivirii, adică a fidelității absolute a lui Dumnezeu față de propria-i iubire, față de legământul pe care l-a voit din veșnicie și l-a încheiat în timp cu omul, cu poporul, cu omenirea; este participarea la acea revelație care s-a împlinit definitiv prin cruce. Nimeni nu a trăit misterul crucii ca Mama Răstignitului, cutremurătoare întâlnire a transcendenței divine cu iubirea: acea «sărutare» pe care milostivirea a dat-o dreptății. Nimeni, asemenea Mariei, nu a primit în inimă acel mister: acea dimensiune cu adevărat divină a răscumpărării care s-a înfăptuit pe Calvar prin moartea Fiului, împreună cu jertfa inimii ei de Mamă, împreună cu al său «fiat» definitiv. Maria este, așadar, cea care cunoaște cel mai profund misterul milostivirii divine. Îi știe prețul, știe cât este de mare. În acest sens, o numim și Maica milei sau Maica milostivirii divine; în aceste titluri este o semnificație teologică profundă, căci ele exprimă pregătirea deosebită a sufletului ei, a întregii ei personalități care îi dă posibilitatea să vadă, mai întâi în evenimentele complexe ale lui Israel și, apoi, ale fiecărui om și ale omenirii întregi, acea milostivire de care au parte toți «din neam în neam», conform planului veșnic al Preasfintei Treimi” (DM 9).

             Împreună cu Ea, la picioarele crucii, călăuziți de Duhul Sfânt care s-a coborât peste Ea, făcând-o să devină Mama lui Isus, povățuiți de Harul de care Maria era plină, încercăm să intrăm în acest mister al milostivirii.

            Să privim tabloul răstignirii, așa cum ni-l descrie evanghelistul Ioan: „Lângă crucea lui Isus, stăteau Mama lui Isus și sora Mamei lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” (In 19,25). Ce priveliște!!! Deasupra Ei, atât de aproape încât l-ar fi putut îmbrățișa, dar atât de departe de a-i putea veni în ajutor, este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și fiul său. Peste El, oamenii au deșertat toate păcatele săvârșite în toate timpurile. I-au luat totul: onoarea, demnitatea, iubirea și viața. Ca și cum ar fi voit să șteargă din ființa sa urmele Omului. Și toate acestea pentru că El, fiul Mariei, s-a numit Fiul lui Dumnezeu, Calea, Adevărul și Viața, cel care vrea să devină în istoria fiecărui om, unicul Maestru și păstor, redând omului demnitatea, onoarea, iubirea, viața și fericirea. Singura Lui vină era că s-a definit pe sine unica șansă pentru om!

           Maria cunoștea bine pe Fiul său din momentul Bunei-vestiri. Sigur, pentru ea, – prima operă de artă a milostivirii Divine care a făcut-o să fie imună în fața oricărui păcat și prin urmare disponibilă în fața revelației și a cunoașterii lui Dumnezeu, – se putea descoperi iubirea Tatălui în Cristos: „Fericită ești tu, Marie. Nu care și sângele ți-au descoperit acestea, dar Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16,17).

          Maria cunoștea iubirea infinită a Tatălui pentru Fiul: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea” (Mc 1,11); „Eu și Tatăl una suntem” (In 10, 30). O iubire incredibilă, iubirea Sfintei Treimi, care nu a voit să rămână închisă în sine însăși, dar s-a făcut cunoscută omului, dându-i acestuia posibilitatea să participe la ea, să-i cunoască frumusețea și să ajungă la fericire.

           Putea oare să fie o făptură mai mare decât atât, să dorească ceva mai mult decât să participe la viața divină a lui Dumnezeu? Privind la Maria, făptura umană poate descoperi adevăratul sens al existenței sale. Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă: „Dumnezeu este iubire” și „oricine iubește este născut din Dumnezeu” (1In 4,7-8). Acest adevăr ne spune că noi ne-am născut pentru iubire, dar că iubirea noastră nu este una oarecare, ci are o valoare absolută, iubirea noastră se împărtășește din iubirea lui Dumnezeu, iar noi participăm la iubirea sa. „Dumnezeu este iubire”, „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19). Poate fi oare o legătură mai strânsă decât cea care se naște din iubire? Se poate spune oare „nu” acestei iubiri? Da! Putem deduce acest lucru din cuvintele Sfântului Francisc de Assisi: „Iubirea nu este iubită” (Izvoare Franciscane, n.1413). Omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu trebuie să fie atent față de această exigență a lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu iubește, nu dorește altceva decât să fie iubit. Nu iubește pentru al motiv, decât pentru a fi iubit…Iubirea mirelui sau mai bine zi «mirele iubire» caută numai schimbul reciproc de iubire și de fidelitate… E adevărat că nu va fi niciodată un echilibru între cel care iubește și iubire; Creatorul și creatura. Dar, izvorul oferă mereu mai mult decât îi este necesar celui însetat” (Sf. Bernard de Clairvaux, Comentariu la Cântarea cântărilor).

           Ne întoarcem din nou la cruce, şi privind-o, ne întrebăm: ceea ce s-a petrecut acolo a fost momentul apogeului iubirii lui Dumnezeu față de om sau năruirea acestei iubiri? Să luăm aminte la cuvintele din Misericordiae vultus:

„Lângă cruce, Maria împreună cu Ioan, discipolul iubirii, este martoră a cuvintelor de iertare care ies de pe buzele lui Isus. Iertarea supremă, oferită celui care l-a răstignit, ne arată până unde poate să ajungă milostivirea lui Dumnezeu. Maria atestă că milostivirea Fiului lui Dumnezeu nu cunoaște margini și ajunge la toți fără a exclude pe vreunul” (nr. 24).

          Maica Preacurată, la picioarele Crucii, tace, adică participă. Ea este Mamă și știe un adevăr profund, care este sufletul iubirii: iubirea este fidelă până la sfârșit. Isus, „iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit” (In 13,1). „S-ar putea spune că iubirea condiționează dreptatea și, în definitiv, dreptatea slujește carității. Primatul și superioritatea iubirii față de dreptate (fapt caracteristic pentru întreaga revelație) se manifestă tocmai prin milostivire” (DM 4). Maica Domnului știe că Dumnezeu Tatăl, odată ce l-a creat pe om ca plan de iubire, ca pe un fiu, nu-și mai retrage niciodată această iubire. Dumnezeu este un Tată care nu dă înapoi în fața răstignirii Fiului. Este Tatăl din parabola fiului risipitor care, cu toate neajunsurile pricinuite de fiul cel mai mic, pe pragul casei, așteaptă întoarcerea sa pentru a face sărbătoare, oricât l-ar costa. Scopul lui este acela de a dărui viața… de a coborî toate acele trepte pe care omul le coboară spre moarte, prin păcat, pentru a-l readuce pe om la viață.

              Lângă Cruce, în Ora lui Isus, putem contempla până unde poate ajunge Milostivirea, până la ce punct poate fi dăruirea: până la sfârșit. Evanghelistul Ioan o prezintă pe Maria, spunând: „Lângă crucea lui Isus, stătea”, ca și cum locul acela ar fi fost un loc obișnuit, unde cineva se prezintă la o întâlnire de la care nu poate lipsi. Reușește să stea lângă durere numai cine a acceptat să împlinească pasul cel mai dificil: să treacă dincolo de motivațiile raționale, să se lase călăuzit de inimă, să îmbrățișeze această situație fără să aștepte ceva în schimb și să înțeleagă fără să pretindă. Iată misiunea pe care Fiul Isus i-o încredințează Mamei sale: și această misiune va dura cât timp va exista lumea, mereu va fi cineva care va trebui iubit, ajutându-l să facă din viața sa un dar. Asemenea Mariei. Dar aceasta este și misiunea încredințată fiecăruia dintre noi.

              Când se contemplă de aproape misterul Pătimirii și Morții lui Isus, există un element care apare proeminent în ochii celui care privește: abandonarea de către toţi cei cărora Isus le-a făcut atâta bine. Evanghelia notează cu exactitate cine a rămas alături de Isus: un grup mic, compus din Mama, puține femei și ucenicul iubit. Dar ceilalți? Unde sunt? Nu vorbise despre familia sa, Isus, atunci, când cineva îl atenționase că acolo era mama sa, el le răspunse, indicându-i pe cei prezenți: „Cine este mama mea și cine sunt frații mei?” Și, întinzându-și mâna asupra discipolilor săi, a spus: „Iată, mama mea și frații mei! Căci oricine face voința Tatălui meu din ceruri, acela îmi este și frate și soră și mamă” (Mt 12,48-50). Și acum, unde sunt? Unde au fugit discipolii? Dar cei doisprezece? Unde e Petru? Dar Toma? Unde s-au dus mulțimile din Galileea care voiau să-l facă rege? Și toți aceia care au fost vindecați de El? Unde erau aceia care l-au aclamat ca Mesia? Unde sunt aceia care l-au recunoscut ca Învățător? Dacă vrea, omul poate cunoaște apogeul iubirii, dar și maximul cruzimii. Și, dacă e adevărat că natura este crudă, cu toate acestea ea nu are nici o responsabilitate morală, în vreme ce omul are această responsabilitate.

           La locul răstignirii, după mărturiile Evangheliei, o descoperim doar pe Ea,  cea despre care Biblia ne dă doar câteva indicații privind începutul aventurii umane a Fiului lui Dumnezeu. Părea să fie îndepărtată, lăsată la urmă, printre ultimii. Dar acum, Maria este prezentă aici: Lângă crucea lui Isus, stătea mama lui Isus… Femininul este elementul care, din iubire, poate ajunge până în iad, pentru a nu se despărți de cel iubit. Știm lucru acesta din experiență: oricâtă suferință am fi putut procura noi mamelor noastre, cu mofturile și alegerile noastre greșite, ele au fost și sunt mereu alături de noi. La picioarele crucii rămâne iubirea cea adevărată, fundamentul unic al umanității deja mântuite pentru că este la unison cu inima lui Dumnezeu: a continua să iubești când toți au încetat să o facă, asemenea lui Dumnezeu care, continuă deși, pare să nu mai merite acest efort. Iată milostivirea: să continui să iubești atunci când toți au încetat să o mai facă. E atât de frumoasă acea imagine folosită de cineva „care susține că Dumnezeu, neputând să fie prezent peste tot, a creat mamele: a pus un pic din el, în ele. Pentru a ne vindeca de incapacitatea de fi frați, Cel răstignit și înviat ne dăruiește o nouă inimă. Maria primește în brațele sale atât pe fiul mort cât și pe cei care l-au ucis, Cain și Abel: chiar în momentul în care moare Fiul, Maria devine Mama tuturor oamenilor” (Antonio Savone, Maria, Madre di Misericordia).

          Maica Celui Răstignit și Înviat, care în viața sa pământească a fost formată și constituită de Fiul său în slujirea iubirii materne față de omenire (cf. In 19,26), acum, în gloria cerului, împărtășește și se bucură de privirea divină ce continuă să fie providență, iertare și bunătate. Ridicată la cer, Maria, Maica și sora noastră universală, este părtașă la iubirea lui Dumnezeu; pentru acest fapt a fost numită de Cristos, Maica milei față de omenire.

           Istoria creștinismului documentează cu fapte și semne prezența și mijlocirea maternă a Mariei la Dumnezeu, în favoarea omenirii: să ne gândim, de exemplu, la numeroasele apariții recunoscute de Biserică; la marile sau micile biserici închinate Mariei, adevărate locuințe ale Mariei unde poporul creștin o invocă, pentru ca Dumnezeu să-și îndrepte privirea sa, să-i vindece pe oameni de durerile trupești și sufletești, să le dăruiască ocrotire și pace; să ne gândim la pelerinajele, la practicile religioase mariane de pietate populară. Toate acestea sunt manifestări ale gratitudinii poporului creștin care mereu a crezut și s-a încrezut în grija și iubirea Maicii lui Dumnezeu și în puterea ei de mijlocire. Când Maica lui Dumnezeu făcut om privește din cer spre lumea de astăzi, nu rămâne nepăsătoare în fața spectacolului dezolant al violenței, terorismului, sărăciei, nedreptăților și a atâtor rele, dar mijlocește la Fiul ei pentru binele umanității. Marie mijlocește, așa ca la nunta din Cana Galileei (cf. In 2,5), pe lângă milostivul Domn al nunților veșnice, pentru ca El să schimbe toate evenimentele rele din vremea noastră, într-o istorie de milostivire, iertare, eliberare, dreptate, fraternitate și pace.

         Salve, Mater Misericordiae! Ajută-ne să descoperim chipul Tatălui! Însoțește-i pe toți fiii tăi pe calea iertării și a păcii! Caută-l pe cel rătăcit și pe cel lipsit de încredere! Fii aproape de emigrant și de cel care nu are un acoperiș, de cel sărac și de cel bolnav, și toți cei care trăiesc departe de Dumnezeu! Reaprinde speranța în cei tineri, în cei obosiți și resemnați în fața încercărilor! În mâinile tale, Mamă binevoitoare, încredințăm viața noastră, doritori de a ne bucura de fericirea deplină.

           Să ne fie mereu alături Maica Preacurată, Maica Milostivirii, Ea căreia Isus, de pe cruce, i-a spus: Femeie, iată-i pe fii tăi! Iubește-i așa cum Tatăl îi iubește!

         Câtă mângâiere! Să știm cu siguranță că în viața noastră este un TATĂ care ne așteptă în pragul casei, pentru ca să ne întoarcem acasă, și o MAMĂ care acceptă să umble alături de noi, pe urmele noastre, care uneori se afundă în noroiul mizeriei, având dorința de a ne ajută să ne întoarcem la Tatăl – Dumnezeu, să ne întoarcem acasă – în Cer. Nu lăsa Măicuță, să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale!!!

 

 

Fiți sfinți!

tutti-i-santiSărbătoarea Tuturor Sfinților este sărbătoarea destinului nostru, sărbătoarea vocației noastre. Este o sărbătoare frumoasă în care noi celebrăm fidelitatea lui Dumnezeu față de oameni și fidelitatea oamenilor față de Dumnezeu; din această îmbinare izvorăște și se naște sfințenia.

Sărbătoarea Tuturor Sfinților este una dintre sărbătorile cele mai dragi poporului creștin. În această zi Biserica ne invită să ne ridicăm privirea spre înălțimi pentru a vedea locul unde se poate întrezări Ierusalimul ceresc, acolo unde frații și surorile noastre, deja adunați împreună, cântă și preamăresc pe Domnul (cf. Prefața Solemnității).  Întreaga istorie a Bisericii este marcată de acești bărbați și aceste femei care, prin credința lor, prin dragostea și viața lor, au fost niște faruri pentru atâtea generații și continuă să mai fie și astăzi. Sfinții manifestă în mod diferit prezența puternică și transformatoare a lui Cristos cel Înviat; ei sunt aceia care l-au lăsat pe Cristos să le cuprindă în totalitate viața lor, în așa fel încât și ei să poată afirma împreună cu apostolul Paul: «trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine» (Gal 2,20).

         Solemnitatea Tuturor Sfinților deschide o fereastră în cer, patria comună spre care ne îndreptăm cu toții, loc pe care deja mulți frații ai noștri l-au aflat; casa părintească unde se celebrează pe vecie o sărbătoare cu Dumnezeu și cu prietenii săi (Apoc 7,9-14).

         La începutul Rugăciunii Euharistice din această zi suntem invitați să privim la gloria Sfinților, proclamând că ei ne-au fost dați ca prieteni și modele de viață. Îndemnați de exemplul lor, spre patria comună, noi, cei care călătorim pe pământ, ne grăbim spre patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a membrilor Bisericii.

         Membrii Bisericii sunt Sfinții pe care Biserica astăzi îi amintește, fără a-i chema pe nume. Sfinții sunt bărbații și femeile care l-au căutat și l-au iubit pe Dumnezeu, mai presus de toate; persoane al cărui nume poate niciodată nu-l vom cunoaște, dar care, în decursul secolelor, au primit cuvântul lui Cristos care le-a spus: «v-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu» (In 13,15). Și, ținând cont de acest îndemn, sfinții au făcut din el un program de viață, s-au ancorat în Cristos, pe care l-au iubit cu toate forțele lor, făcându-l prezent și vizibil printre oameni.

               Dragi cititori, ce este sfințenia? Înainte de toate aș vrea să vă spun că sfințenia este un dar prin care omul poate participa la viața divină a lui Dumnezeu. Misiunea lui Isus Cristos a fost aceea de a ne deschide comuniunea cu Tatăl. Pentru aceasta El s-a întrupat, a trăit, a murit și a înviat. Dumnezeu ne vrea în comuniune cu El pentru că ne iubește. Evanghelistul Ioan afirmă: «Vedeți câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Și suntem» (1In 3,1). Filiațiunea divină este sfințenia fundamentală pentru toți, pentru că toți sunt chemați să devină și să fie fii ai lui Dumnezeu. Într-o zi vom fi asemenea lui Cristos. Sfințenia, înainte de a fi o cucerire, este un dar pe care noi trebuie să-l primim și căruia trebuie să-i corespundem, formându-ne viața după spiritul și învățătura Fericirilor.

         Sfințenia este o cale pe care noi trebuie să o parcurgem. Numai în Isus putem găsi împlinirea acestei căi, a acestui drum de transformare. Omul se expune riscului de a căuta fericirea, urmând tot felul de filozofii și practici religioase care nu sunt evanghelice și care nu fac bine sufletului. Cel mai bun și un potrivit model de sfințenie este însuși Cristos. «El este Calea, Adevărul și Viața» (In 14,6). Isus ne învață modul prin care să trăim această spiritualitate care vine din cele opt Fericiri care, la rândul lor, sunt expresia cea mai concretă a iubirii noastre față de aproapele: să devenim săraci pentru ca toți să aibă bogăția lui Dumnezeu; să plângem cu cei ce plâng; să fim umili pentru a face loc tuturor, să ne fie foame pentru ca toți să se hrănească în dreptate, să fim curați la inimă ca să putem fi transparenți; să construim pacea pentru ca toți să trăiască în pace; să suferim pentru dreptate, pentru apărarea tuturor; să fim o mărturie vie pentru ca toți să fie liberi. Sfințenia are un trup, ea se realizează în faptele concrete ale vieții. Dacă vrem să ieșim din realitatea comună pentru a deveni sfinți, atunci îl negăm pe acel Dumnezeu care și-a manifestat sfințenia sa în poporul pe care și l-a ales și din care ni l-a dăruit pe Isus Cristos.

         Ce înseamnă a fi sfânt? Cine este chemat să devină sfânt? De multe ori suntem ispitiți să ne gândim că sfințenia este o realitate rezervată numai pentru o anumită categorie de oameni. Cu toții suntem chemați la sfințenie: ea este măsura vieții creștine.

         Biserica astăzi ne amintește că sfințenia este vocația fundamentală a omului chemat la ea sfințenie, ca împărtășire la viața divină și la sfințenia lui Dumnezeu care ne-a creat după chipul și asemănarea sa. În fiecare dintre noi trebuie să existe nostalgia după sfințenie, pentru că la aceasta suntem chemați. Sfântul nu este unul născut predestinat; bărbați și femei, asemenea nouă, au avut încredere în Dumnezeu și l-au lăsat să acționeze în viața lor. Sfântă este aceea persoană care, după ce l-a primit pe Dumnezeu în viața sa, s-a transformat, devenind un dar pentru ceilalți; sfinții sunt modelele pe care Biserica le indică tuturor, creștinilor și nu numai lor, pentru că nimeni nu este exclus, toți suntem chemați la sfințenie pentru că ea este plinătatea comuniunii cu Dumnezeu. Sfinții pe care îi sărbătorim astăzi, deși nu-i invocăm pe nume, sunt acea mulțime infinită de bărbați și femei care, răspunzând cu generozitate chemării lui Cristos pe care Fericirilor, calea cea îngustă ce duce la mântuire, au ajuns acum să trăiască în toată plinătatea viața lui Dumnezeu, care înseamnă fericirea definitivă.

         Ne încredințăm ocrotirii Tuturor Sfinților și mai ales sfinților noștri patroni, cerându-le să devină pentru noi mijlocitori ai așteptărilor noastre și a dorinței noastre de sfințenie pe lângă tronul Celui Preaînalt. Încredințăm sfințenia vieții noastre și a lumii întregi, Mariei, Regina tuturor sfinților, «care strălucește ca un semn de speranță sigură și de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10)» și care «în iubirea ei maternă, are grijă de frații Fiului său care sunt încă pe cale și amenințați de primejdii și strâmtorări, până ce vor fi duși în patria fericită» (LG 68, 62).

Ia aminte:

         «Începeți să faceți ceea ce e necesar, apoi ceea ce este posibil. Și, pe neașteptate, vă veți surprinde făcând imposibilul».

(Sf. Francisc din Assisi)

500 de ani de la Reforma lui Luther

reformaNu există o credință protestantă. Există credința creștină în versiune protestantă, adică acea configurație pe care a ea a luat-o, ca urmare a Reformei din secolul al XVI-lea. Protestantismul a devenit credința creștină a unei părți din lume. Niciun protestant adevărat nu are impresia că trăiește ceva diferit față de credința creștină în esența sa.

         Protestantismul nu este altceva decât una dintre formele prin care creștinismul însuși este trăit de câteva sute de milioane de oameni din lumea întreagă. În acest sens, ar fi greșit să fie prezentate numai particularitățile lui, fără a ține cont de faptul că credința creștină se face prezentă ca atare și în formele deosebite pe care le asumă și pe care, istoric, nu poate să nu le asume.

         Protestantismul se naște ca o mișcare critică în interiorul creștinismului occidental al celui de al doilea mileniu. Această caracteristică se percepe, mai ales, la nivel teologic. Teologia protestantă vrea să fie înțeleasă ca o revendicare, ca o cerință a unei mai bune înțelegeri și a apărării unei juste perceperi a mesajului creștin.

         Mișcarea luterană începe prin criza religioasă constatată  de Martin Luther (1483-1546) în vremea sa, iar în scurt timp se răspândește în mod cu totul neașteptat în întreaga Germanie. Deși, la această  răspândire rapidă au contribuit elemente de natură diferită (politice, economice, culturale), de fapt este vorba de un fenomen în esență religios, care își are rădăcinile în criza societății europene de la începutul secolului al XVI-lea. Luther își exprimă gândirea sa prin afișarea în 1517, la 31 octombrie a celor 95 de teze asupra indulgențelor. Nu a fost o încercare de scindare de tip schismatic, ci revendicarea libertății unei predicări evanghelice; predicare care însemna referire la textul biblic, pe care, nu trebuie uitat, Luther l-a tradus în dialectul saxon (1534), creând astfel limba germană modernă. În concordanță cu acest fapt, urmașii mișcării nu se vor numi „luterani”, ci „evangheliști”.

         Marile teme ale teologiei lui Luther – libertatea creștină, suveranitatea lui Dumnezeu, gratuitatea mântuirii, autoritatea Scripturii – tulbură sistemul religios medieval bazat pe dominația mediatoare a clericilor, și determină reforme radicale din partea multora dintre discipolii lui, determină răsturnări sociale datorită cărora Reforma este foarte curând acuzată de instigare la revoltă și dezordine. Mai ales, ideea libertății creștinului a determinat o viziune a creștinismului fondată pe convingerea că harul divin ne eliberează de lanțurile legii, de faptele de caritate față de aproapele.

         Teologia Reformei nu intervine pe plan trinitar. Ea este în mod declarat trinitară. Totodată, rămân și în gândirea protestantă acele ezitări asupra raportului dintre Dumnezeu Trinitar și Dumnezeu Unic care străbăteau teologia antică și medievală, și care determină și în lumea modernă ample oscilații. Cristologia antică este și ea însușită. În umanitatea Mântuitorului se reflectă din plin umanitatea fiecărei ființe omenești. Isus este solidar întru totul cu noi oamenii. Duhul Sfânt, a treia persoană a Treimii exprimă acțiunea trinitară.

         Sub acest aspect protestanții se consideră din plin „catolici”, adică pe aceeași linie cu ortodoxia niceeană și calcedonă. Prin urmare, vor combate apariția teologiei și spiritualității antitrinitare și unitariene din secolul al XVI-lea. Afirmațiile Conciliilor au încărcătură nu numai istorică dar și universală. Ele sunt considerate scheletul la care nu se poate renunța. Pe el se va consolida învățătura creștină.

         Protestantismul nu este în niciun fel o antiteză la tezele creștine clasice, pe care el le preia și le întărește. Este ușor pentru el să se identifice în sine prin anticele simboluri creștine și, astfel, să proclame apartenența sa la filonul principal al creștinismului. Nu surprinde deci, că principalele teologii protestante sunt pure comentarii ale Crezului, sau că urmează preceptele „somma”- ei medievale. Este bine de accentuat în mod explicit, faptul că protestantismul consideră de egală importanță credința și faptele, dar le desparte cu claritate, situându-le pe planuri diferite.

         Teologia protestantă apare prin confruntarea critică cu antichitatea creștină. Câte ceva este însușit; câte ceva este profund modificat. Este însușit conceptul conform căruia numai în confruntarea cu Dumnezeu ființa umană se ridică la destinul său. Eternitatea și timpul stau una în fața celeilalte, fără a se anula. Aceasta pentru Reformă este adevărat. În schimb, nu este adevărat   (și de aceea nu este însușit, ci negat) că eternitatea ar fi un premiu care se câștigă la capătul unui efort uman, depinzând de om.

         Învățătura protestantă rămâne ancorată în ideea de la care a pornit: credința și faptele se situează pe planuri diferite; și totuși faptul de a da ființei omenești ca referire divinitatea, nu poate să nu aducă roade. Un lucru este tot atât de important ca și celălalt. Găsirea unui echilibru ar fi fost dificilă.

         Teologia protestantă nu ia în considerație pretinsa manifestare a unui absolut în istorie, ci angajarea constantă în valorizarea relației dintre Dumnezeu și ființa umană sub aspectul unei relații deschise. Pornind de la ideea unui raport pozitiv între Dumnezeu și istorie, teologia protestantă sondează posibilitatea ființei umane de a corespunde, din partea ei, la planul lui Dumnezeu, și menține cu fermitate în afara propriului perimetru orice tentativă de identificare între divin și uman. În orice manifestare a sa, această teologie aderă în timp la divin prin intermediul invocației care deschide porțile înțelegerii cu ceilalți, în timp ce lasă împlinirea istoriei în mâinile lui Dumnezeu.

         Protestantismul întotdeauna a privit cu suspiciune dimensiunea ritualului și a apărut ca o reacție la folosirea abuzivă a acestuia în biserică, care ar fi sufocat autoritatea și centralitatea cuvântului Scripturii, fiind o religie a libertății și a ieșirii din captivitatea rituală a creștinismului occidental. În condițiile secularizării și a modernității era necesară reînțelegerea propriei relații cu dimensiunea ritului, dimensiune antropologică fundamentală care traversează în profunzime spiritualitatea religioasă și manifestările sale.

La originea confesiunii protestante este criza spirituală a călugărului augustinian Martin Luther. Practica pietății sale medievale s-a frânt într-o zi, în fața descoperirii unui Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător (Ps 86,15). Până atunci, „spiritualitate”  însemna construirea unei lumi religioase exterioare și interioare, care putea fi prezentată lui Dumnezeu ca „valoare”, ca semn al unei vieți pioase și devotate. Luther o mărturisește fără ezitare: “Îndrăznesc să afirm că am fost un călugăr pios și am respectat regula cu strictețe, încât pot să spun: dacă un călugăr va fi dus în cer în virtutea monahismului său, voi ajunge și eu acolo. Toți frații din convent care m-au cunoscut pot să o afirme. Dacă ar mai fi durat mult, m-aș fi omorât cu vegherile, rugăciunile, lecturile și celelalte munci“. Descoperirea de către Luther a justificării numai prin credință, fără concursul faptelor omenești, a dus cu sine la căderea acelei lumi religioase și la deschiderea unei căi noi, însemnată de evanghelia harului care însoțește creștinul pe căile lumii, a unicei lumi iubite de Dumnezeu. Luther a relatat acea descoperire în prefața operelor sale în anul 1545:

«În timp ce meditam zi și noapte și examinam legătura dintre aceste cuvinte: „Căci dreptatea lui Dumnezeu este revelată în ea (evanghelie) din credință spre credință, după cum este scris: cel drept va trăi din credință“ (Rom 1,17), am început să înțeleg că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă aici dreptatea pe care Dumnezeu o dăruiește și prin care cel drept trăiește, dacă are credință. Sensul frazei este deci: evanghelia ne relevă dreptatea lui Dumnezeu, dar dreptatea pasivă, prin mijlocirea căreia Dumnezeu în milostivirea sa, ne justifică prin credință, după cum este scris: cel drept va trăi prin credință. Imediat, am simțit că renasc și că s-au deschis pentru mine porțile paradisului» (WA 54, 185-186).

         Impulsul care l-a împins pe Luther în activitatea sa nu a fost încă de la început acela de a întreprinde o reformă în biserică, ci redescoperirea mesajului evangheliei și, prin aceasta, el insista asupra libertății și necesității predicării. Toată activitatea sa poate fi citită în cheia predicării și a învățării. Predicile, comentariile și catehismele sale rămân modele de nedepășit de comunicare și de profunzime spirituală, din care cauză se poate spune că el a creat o formă de meditație creștină cu totul nouă, după omilia perioadei patristice și a postului mare a predicatorilor medievali.

         Așa cum există o spiritualitate ortodoxă și o spiritualitate catolică există și o spiritualitate protestantă, care se multiplică mai apoi în diversitatea expresiilor sale (luterană, reformată, metodistă, baptistă, penticostală etc.). Și nu numai. În interiorul fiecărei confesiuni sunt îmbrățișate mai multe forme de spiritualitate în împletirea lor cu pluralitatea culturilor: spiritualitatea latină este deosebită de cea anglo-saxonă, aceea latino-americană este diferită de cea asiatică sau africană; în sfârșit există, și nu de azi, o spiritualitate feministă, o spiritualitate ecologică ș.a.m.d.

Prof. Ionel Gheorghiu

Martin Luther și începuturile Reformei

            mluther«Disputa dintre Martin Luther și Dumnezeu a călăuzit și a determinat toată viața sa. A fost urmărit în mod continuu de întrebarea: «Cum pot avea un Dumnezeu milostiv?». Și l-a găsit pe acel Dumnezeu milostiv în Evanghelia lui Isus Cristos. În Isus răstignit se află adevărata teologie și cunoaștere de Dumnezeu.

            În anul 2017 modalitatea cea mai potrivită, pentru creștinii catolici și luterani, de a privi în urmă la evenimentele care s-au petrecut acum 500 de ani, va fi aceea de a pune în centrul atenției Evanghelia lui Isus Cristos. Evanghelia ar trebui celebrată și vestită contemporanilor noștri, pentru ca lumea să creadă că Dumnezeu se dăruiește pe sine însuși oamenilor, și ne invită să întrăm în comuniune cu el și cu Biserica sa. Acesta este izvorul bucuriei noastre pentru credința noastră comună»[1].

            Există un principiu care sună astfel: ignoratia legis neminem excusat! Parafrazând acest principiu care exprimă un mare adevăr, aș remarca că ignoranța privind conținutul doctrinei Reformei protestante nu scuză pe nimeni. Oare, pentru simplu fapt că suntem încă ancorați în ideea de a trăi în Balcani, ne scuză sau ne dă dreptul să privim cu suspiciune pe aceia care cred în Isus Cristos într-un mod diferit față de noi? Zilele acestea, când Papa Francisc se află în vizită în Suedia, pentru a fi prezent la comemorarea celor 500 de ani de la începutul Reformei, în Presă și pe Internet au apărut o mulțime de articole pro sau contra prezenței catolice la acest aniversar. Îmi imaginez ce impact mediatic va avea asupra orientalilor acest moment…!!!

            Pentru a face puțină lumină asupra acestui eveniment important în mintea celor care se declară  fii ai lui Dumnezeu, mi-am propus să scriu câte ceva despre Luther și Reforma sa, cu scopul de a reîmprospăta cunoștințele unora, și de a da altora posibilitatea de a nu judeca pe nimeni, fără cunoașterea felului în care s-au petrecut lucrurile.

            În documentul citat la începutul acestui articol există un paragraf care face lumină asupra celor petrecute în trecut, iar pentru că acesta ne poate ajuta cel mai bine să înțelegem sensul acestui eveniment comemorativ, la 500 de ani de la începutul Reformei luterane, îi voi da citire: «Când catolicii și luteranii își vor aminti împreună, din această perspectivă, controversele teologice și evenimentele din secolul XVI, vor trebui să țină cont de circumstanțele acelui secol. Luteranii și catolicii nu pot fi acuzați pentru ceea ce s-a întâmplat, din moment ce unele evenimente de la 1500 au fost în afara oricărui control. Atunci convingerile teologice și puterea politică erau de cele mai multe ori amestecate între ele. Mulți oameni politici, de multe ori, se foloseau de idei teologice autentice, pentru a-și atinge scopurile proprii, în timp ce mulți teologi propuneau ideile lor teologice cu mijloace politice. În această arenă complexă de factori este foarte dificil, să atribuim unor simpli indivizi responsabilitatea pentru efectele specifice ale acțiunilor și să le individualizăm greșelile»[2].

            Intenția mea este să fac un excursus rapid prin viața lui Martin Luther pentru a ajunge la începuturile Reformei, deși ar fi interesant, cu prilejul acestei comemorări, să trecem în revistă pe  exponenții cei mai de seamă a Reformei, mai ales la începutul acestui an aniversar ce se va încheia la 31 octombrie 2017.

            În cele ce urmează voi încerca să fac o prezentare a unui articol scris de Emidio Campi, profesor emerit de Istoria Bisericii, la Universitatea din Zürich, articol intitulat Nașterea și dezvoltarea protestantismului (sec. XVI-XVIII)[3].

            Martin Luther s-a născut la Eisleben, în Turingia, la 10 noiembrie 1483. După ce a terminat studiile pregătitoare urmează cursurile de drept la Universitatea din Erfurt. Însă, după câteva luni abandonează totul, iar în iulie 1505 decide să intre în conventul eremiților augustinieni din acel oraș. Hirotonit preot în primăvara anului 1507, a fost desemnat să studieze teologia în centrul general al ordinului, la Erfurt. În toamna anului 1508, a fost transferat în conventul augustinienilor din Wittenberg, cu scopul de a-și continua studiile universitare și pentru a obține doctoratul. În afară de aceasta, în cadrul ordinului său a ocupat funcții de încredere. Apoi, la începutul anului 1511, a fost trimis la Roma împreună cu un alt confrate, pentru a rezolva anumite probleme ale provinciei călugărești saxone. În octombrie 1512 obține gradul de doctor în teologie, îi este încredințată misiunea de profesor de exegeză biblică la universitatea din Wittenberg și, în același an, este numit vice-prior al mănăstirii din Wittenberg iar, în mai 1515, devine vicar teritorial peste zece mănăstiri, dintre care una era aceea din Erfurt unde făcuse noviciatul.

            Această carieră rapidă ascunde, însă, o frământare lăuntrică care i-a pricinuit lui Martin Luther multă suferință spirituală. El întrase în conventul fraților emeriți ai Sf. Augustin, stăpânit fiind de dorința puternică de a urma perfecțiunea evanghelică și de a-și asigura mântuirea personală. Și nereușind să-și găsească liniștea sufletească în rugăciunea corală și în celelalte practici de pietate, tânărul călugăr începe să mediteze asupra Sfintei Scripturi, meditație care îi va aduce pentru un timp liniștea sufletească. Năzuind la ceva mai mult Luther aprofundează scrierile Sf. Augustin și ale Sf. Bernard de Clairvaux, dar și tratatele lui Jean Gerson. Vicarul general al ordinului, Johannes Staupitz, îl îndeamnă să studieze pe Johannes Tauler și Deutsch Theologia,  care vor avea o mare influență asupra lui. El, însuși, mărturisește: «În timp ce meditam zi și noapte asupra pasajului din Epistola către Romani: „Justiția lui Dumnezeu s-a revelat în Evanghelie așa cum este scris: cel drept va trăi prin credință”. Imediat, am simțit că renasc și mi se părea că pentru mine se deschiseseră larg  porțile raiului. Din acel moment Scriptura întreagă a avut pentru mine o semnificație nouă. Am parcurs textele după cum memoria mi le prezenta, și mi-am dat seama că am găsit termeni care trebuiau să fie interpretați, în mod analog, ca operă a lui Dumnezeu, adică opera pe care Dumnezeu o săvârșește în noi, puterea lui Dumnezeu prin care el ne dă forță, înțelepciunea prin care ne face înțelepți, ne mântuiește, ne face să devenim gloria lui Dumnezeu»[4].

            Luther, fiind doctor in Biblie, consideră că este îndreptățit să prezinte această noutate a gândirii sale în spațiul public, dar interpretările sale sunt contrare învățăturii Bisericii de până atunci. Însă, ceea ce avea să dea naștere controverselor dintre Luther și Biserică era viziunea acestuia asupra indulgențelor.

            Cred că merită să amintim aici despre indulgențe. Ele implicau iertarea  pedepselor temporare celui care își recunoștea și își mărturisea păcatele, în timp ce Biserica putea ierta această pedeapsă temporară, în virtutea meritelor infinite ale lui Isus Cristos. În afară de aceasta, puterea de a legea și dezlega era extinsă și asupra pedepselor celor din Purgator; exista posibilitatea de a dobândi indulgențe în favoarea sufletelor celor morți, oferind un ajutor (bani) pentru ca pedepsele celor morți să fie scurtate. Scopul era de a-i ajuta pe credincioși să facă o adevărată ispășire, determinându-i să practice operele de pocăință și de caritate. Dar, în practică, se verificau cele mai grosolane abuzuri, prin care confundând pedeapsa temporară cu vina se promitea că era suficient ca cineva să achiziționeze bula indulgenței, pentru a obține iertarea anumitor păcate sau, chiar, ca sufletul să zboare de-a dreptul din purgator în cer. Se știe că acest abuz a făcut din indulgențe o formă obișnuită de finanțare a Bisericii. Apogeul neînțelegerii problemei indulgențelor pentru Luther a atins punctul cel mai important în 1517, atunci când arhiepiscopul de Mainz, Magdemburg și Halberstad a introdus o indulgență, predicată de dominicanul Johannes Tetzel, care a atras atenția lui Luther. El a pregătit 95 de teze pentru a clarifica eficacitatea indulgențelor pe care, după o legendă a lui Melanchton, le-ar fi afișat pe ușa bisericii castelului din Wittenberg, în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinților, la data de 31 octombrie 1517. În realitate, Luther a pus în circulație aceste teze propunând discutarea lor, după metoda academică a timpului. Făcând acest gest, Luther nu a săvârșit niciun act revoluționar sau o instigare la revoltă, ținând cont de faptul că un teolog avea menirea să critice eventualele abuzuri din partea Bisericii. Trebuie să afirmăm, că toți cei din universitatea din Wittenberg și majoritatea conventurilor augustiniene au fost de acord cu el, și l-au susținut în atitudinea lui cu privire la indulgențe, în timp ce arhiepiscopul Albert din Mainz a reacționat violent trimițând cele 95 de Teze la Roma, suspectându-l pe fratele Martin Luther de erezie.

            În timp ce la Roma începea procesul împotriva lui Luther, la Heidelberg, la 25 aprilie 1518 avea loc capitulul congregației saxone. Cu acest prilej, Luther a prezentat o serie de texte care nu se limitau doar la critica sistemului indulgențelor, ci exprimau și principiile fundamentale ale teologiei sale, definită de el  theologia crucis în contrapoziție cu theologia gloriae a scolasticii medievale.

            Procesul lui Luther a avut parte de o amânare de aproape douăzeci de luni. În ianuarie 1519, murind împăratul Maximilian I de Habsburg, au început intrigile diplomatice pentru succesiunea imperială. Papa Leon al X-lea, care inițial era favorabil candidaturii lui Francisc I al Franței, a susținut candidatura electorului de Saxonia Frederic cel Înțelept, cu scopul de a se opune lui Carol de Habsburg. Însă puternicul principe saxon ținea foarte mult la fratele Martin Luther și îl proteja cu discreție. Datorită acestei protecții față de Luther și de Reforma sa, Roma a fost determinată să ia o hotărâre decisivă. Procesul împotriva presupusului eretic s-a reluat după încoronarea lui Carol al V-lea de Habsburg, la începutul anilor 1520. De data aceasta procesul a fost rapid; la 15 iunie 1520 a fost emisă Bula papală Exsurge Domine prin care erau condamnate doar anumite texte ale sale și nu persoana augustinianului de Saxonia, cerându-i-se să le retragă în termen de șaizeci de zile, în caz contrar fiind amenințat cu excomunicarea. Acest termen începea din momentul înmânării documentului celui interesat, adică din 10 octombrie. La această Bulă, Luther va răspunde prin trei scrieri programatice. Prima dintre ele, intitulată Nobilimii creștine de națiune germană (august 1520), prezenta un amplu și echilibrat program de reformare a creștinătății de la cap până la mădulare. Cea de-a doua scriere, De captivitate babylonica ecclesiae (octombrie 1520) făcea referință la captivitatea laicilor supuși tiraniei clerului. Aceasta fiind lipsită de un fundament biblic, îl determină pe Luther să se opună pretenției unei supremații a statutului religios, invocând doctrina preoției universale a credincioșilor, preoție fondată pe botezul primit și pe credință. În afară de aceasta, reduce numărul sacramentelor de la șapte la două, Botezul și Euharistia, respingând însă învățătura cu privire la transsubstanțiune și la caracterul de jertfă a Liturghiei, revendicând dreptul laicilor de a se împărtăși sub ambele specii ale pâinii și vinului. Cea de-a treia scriere, Libertatea creștinului (noiembrie 1520), dezvoltă o concepție despre viața creștină care își are fundamentul pe justificarea în credință. Această concepție pune pe om într-un raport nou cu Dumnezeu și cu lumea,  în aceasta constând libertatea omului. Pentru că – după cum explica Luther prin două propoziții antitetice – numai omul justificat prin credință este un «domn liber peste orice lucru, și nu este supus nimănui», adică este cu adevărat liber să-l iubească pe Dumnezeu, nu pentru recompensă ci din recunoștință. Și, în același timp, numai persoana reînnoită prin credința justificatoare este un «servitor binevoitor în orice lucru și supus fiecăruia», adică se pune de bunăvoie în slujba aproapelui, fără a considera că săvârșește fapte meritorii. Așadar, «credința trebuie să fie maestra și începutul tuturor operelor, altminteri ele nu sunt nimic». Principiile afirmate aici, deja anticipate în Predicile despre faptele bune (iunie 1520), au avut o valoare și o semnificație istorică pentru protestantism: au format ceea ce va fi numit mai târziu etica protestantă.

            De la polemica despre indulgențe, începută cu cele 95 de Teze, au trecut abia trei ani și programa reformatoare a lui Luther era deja fixată în termenii cei mai preciși. Bula Exsurge Domine venise prea târziu, ca să mai poată opri ruptura inevitabilă. Într-o atmosferă tulburătoare, în 10 decembrie 1520, profesorul Martin Luther de la Wittenberg în fața studenților săi și a populației convocate în acest scop, dădu foc documentelor și scrierilor papale împreună cu dreptul canonic și cu tratatul de teologie scolastică, ca semn al împotrivirii față de autoritatea și învățătura papei de la Roma. Papa Leon al X-lea lăsă să treacă câteva luni și, apoi, pe data de 3 ianuarie semnă Bula Decet romanum pontificem prin care Luther era excomunicat în mod formal și expres.

            Conflictul lui Luther cu Roma era rezolvat de acum în mod definitiv, și nu mai rămânea decât să se pună în execuție sentința, misiune care a fost încredințată autorității imperiale reunită la Worms în ianuarie 1521. După multe ezitări și împotriva părerii delegatului pontifical Ieronim Alexandru, acesta acceptă ca fratele călugăr Martin Luther să se prezinte în fața autorităților. Convocat în ziua de 17 aprilie, în prezența împăratului nou ales, Carol al V-lea, și a reprezentanților statelor germane, el nu a fost examinat de o comisie de învățați după cum și-a dorit Frederic de Saxonia, ci i-a fost intimată numai posibilitatea de a alege între retractarea celor afirmate și excomunicarea sa ca eretic. Răspunsul pe care Luther l-a murmurat în fața adunării a fost: «Nu pot și nu vreau să retractez, pentru că nu este drept și nici folositor să merg împotriva propriei conștiințe. Dumnezeu să mă ajute. Amin». La 26 aprilie a părăsit orașul Worms însoțit de o gardă imperială, pentru a se reîntoarce la Wittenberg. O lună mai târziu, tribunalul Dietei promulga sentința prin care îl declara pe Martin Luther eretic și îl alunga din teritoriile imperiului. Din acel moment Martin Luther deveni un adversar de temut al catolicității și un revoluționar care avea să atragă după el tot mai mulți urmași. Cu fiecare zi care avea să treacă, Reforma avea să se răspândească tot mai mult, mai ales că în acele vremuri principiul era cuius regio eius religio.

            Acum, după 500 de ani, într-o lume care, în mod creștin, se declară creștină, rămâne ca fiecare confesiune, luterană și catolică, să regăsească acele elemente comune, care au fost definite în mod succint, precum și în cele cinci recomandări ecumenice propuse de Comisia luterană – catolică pentru unitate:

            «Prima recomandare: catolicii și luteranii ar trebui totdeauna să pornească de la perspectiva unității și nu din perspectiva diviziunii, cu scopul de a întări ceea ce au în comun, chiar dacă este mai ușor să se observe și să experimenteze diferențele.

            A doua recomandare: luteranii și catolici ar trebui să se lase transformați continuu de întâlnirea cu celălalt și de mărturia reciproc a credinței.

          A treia recomandare: catolicii și luteranii ar trebui să se angajeze din nou, să caute unitatea vizibilă, să elaboreze și să dezvolte împreună ceea ce aceasta comportă ca pași concreți, și să tindă în mod constant spre acest obiectiv.

            A patra recomandare: luteranii și catolicii ar trebui să redescopere împreună puterea Evangheliei lui Isus Cristos pentru timpul nostru.

           A cincea recomandare: catolicii și luteranii ar trebui să dea împreună mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu, prin vestirea Evangheliei și în slujirea lumii»[5].

                 Măcar acum, la acest ceas aniversar, să punem la suflet cuvintele de îndemn ale Papei Ioan Paul al II-lea: «Să iertăm și să cerem iertare! În timp ce îl lăudăm pe Dumnezeu care, în iubirea sa milostivă, a trezit în Biserică o mulțime de lucrători plini de sfințenie, de ardoare misionară și de o dăruire totală față de Cristos și față de aproapele, nu putem să nu recunoaștem infidelitățile față de Evanghelie pe care le-au avut unii dintre frații noștri, mai ales în cel de-al doilea mileniu. Să cerem iertare pentru diviziunile care au apărut între creștini, pentru folosirea violenței pe care unii dintre ei o folosit-o în slujba adevărului, și pentru atitudinile pline de neîncredere și ostilitate asumate uneori față de membrii altor religii»[6].

               Numai în felul acesta, vom evita pe viitor să mai vedem doar paiul din ochiul fratelui nostru….

 [1] COMISIA LUTERANĂ-CATOLICĂ pentru unitate, Dal conflitto alla comunione (De la conflict la comuniune). Document comun semnat de catolici și luterani cu prilejul celebrării celor 500 de ani de la începerea Reformei lui Martin Luther.

[2] Idem, nr. 231.

[3] Cf. E. Campi., Nascità e sviluppi del protestantesimo (secoli XVI-XVIII), in G. Filoramo e D. Menozzi (a cura di)., Storia del Cristianesimo. L’Età Moderna, Vol.3, Ed. Mondolibri spa, Milano 2002, pp.5-28.

[4] WA54, 186.

[5] Comisia Luterană-catolică pentru unitate, nr. 239-243.

[6] Papa Ioan Paul al II-lea, Predica de la Liturghia din Ziua Iertării a Anului Sfânt 2000, 12 martie.