Trece scena acestei lumi

00-gesu_alfa_e_omegaLa sfârșitul fiecărui an calendaristic, noi, creștiniii practicanți, obișnuim să ne adunăm în jurul altarului Domnului pentru a-i adresa Lui, Domnul timpului și al istoriei, aducerea noastră de mulțumire, prin cântarea Te Deum-ului și mai ales prin celebrarea Sfintei Liturghii, modalitatea cea mai potrivită pentru a mulțumi. Prin această celebrare vrem să cerem iertare pentru faptul că nu am trăit fiecare zi din acest an ce se termină, ca un dar gratuit, binecuvântând pe Dumnezeu, punându-ne în ascultarea Cuvântului său, căutând să înțelegem și să împlinim zilnic voința sa.

După mulțumirea adusă lui Dumnezeu, ne dorim să aducem mulțumirea noastră tuturor acelor persoane care, în acest an, ne-au fost alături și ne-au susținut cu sprijinul lor; pentru ei noi ne rugăm: Doamne, răsplătește-i cu binecuvântarea ta pe toți aceia care ne fac bine pentru numele tău.

Încheierea unui an, chiar dacă este un act convențional, contribuie la sensibilizarea conștiinței oamenilor, cu privire la dimensiunea timpului care trece, ne face să ne gândim la atâtea persoane care anul trecut erau cu noi și acum nu mai sunt, ne pune înaintea unor întrebări profunde: ce sens are viața care trece, ne așteaptă ceva după aceea? Istoria și lumea aceasta unde merg?

Cu privire la timpul ca existență, Sf. Scriptură ne pune pe buze următoarea rugăciune: „Învață-ne să numărăm zilele noastre ca să dobândim înțelepciunea inimii!” (Ps 90,12). Prin urmare, dacă există o modalitate de a număra anii care duc la înțelepciunea inimii, înseamnă că există și o modalitate de a număra anii care dau naștere nebuniei. Amândouă experiențe se nasc din însăși trăirea trecerii timpului, care ne face să probăm incoerența noastră și ne dă pe mâna clipei de față care ne scapă: timpul revelează limita și sfârșitul existenței umane: „Pentru toate există o vreme și un timp: este un timp pentru a se naște și un timp pentru a muri” (Qoh 3,1-2).

Felul în care numărăm zilele noastre descoperă modalitatea profundă cu care noi luăm în considerație existența noastră: trăim timpul, trecerea anilor, ca pe o unică posibilitate pe care o avem la dispoziție înainte de nimic; sau, în interiorul trecerii timpului, noi luăm în considerație sensul profund al existenței noastre pentru veșnicie, trăind fiecare moment ca un kairos, ca „momentul potrivit”, ca „timpul lui Dumnezeu”, în care El ne interpelează într-un mod cu totul special.

În lumina credinței, reflecția noastră despre timp nu poate să nu pornească de la Isus Cristos –Alfa și Omega și nu putem să nu facem referință permanent la El. Tocmai în misterul Crăciunului, pe care îl celebrăm și îl trăim în aceste zile, ne este descoperit în mod radical și nou semnificația timpului care produce o noutate pentru existența și destinul nostru, datorită faptului că Isus Dumnezeu a voit să împărtășească cu noi această viețuire a noastră în timp.

„Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,14). Această noutate ne pune în fața unui fapt inedit pentru rațiunea umană: prin întrupare, cu devenirea umană a lui Dumnezeu în Isus din Nazaret, Fiul veșnic al lui Dumnezeu intră cu adevărat în timp, asumânduşi-l în totalitate. La lumina Crăciunului, timpul nu mai este o simplă succesiune de ani și de evenimente, ci devine sfera libertății umane în raport cu Cuvântul care s-a făcut trup. Misterul Crăciunului ne creionează cu claritate două posibilități ce interpelează în profunzime libertatea noastră.

„A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11): există posibilitatea de a nu-l primi pe Cristos; există posibilitatea de a gândi despre timp ca un gol de orizont și de speranță.

„Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12): există posibilitatea de a-l primi pe Cristos, cel care îndrumă pe fiecare bărbat și pe fiecare femeie să găsească o intimitate profundă și veșnică și să se adreseze lui Dumnezeu, numindu-l, așa cum făcea și Isus, „Abbà, Tată” (Gal 4,6).

La sfârșitul Sfintei Liturghii vom cânta: Te ergo, quæsumus, tuis fámulis súbveni, quos pretióso sánguine redemísti – Pe tine te rugăm să vii în ajutorul slugilor tale, pe care le-ai răscumpărat prin sângele tău scump”. Doamne, vino în ajutor cu milostivirea ta, în alegerea de viață pe care am făcut-o. Vino în ajutorul tuturor acelora care nu reușesc să privească spre viitor cu speranță; vino în ajutorul tuturor persoanelor care, în trecerea timpului, sunt incapabile să audă chemarea la plinătate; vino în ajutorul tuturor familiilor care trăiesc momente de neînțelegere și răni profunde; vino în ajutorul tuturor popoarelor care se află în război; vino în ajutorul tuturor acelora care sunt încercați de lipsurile materiale.

Tot în această cântare ne vom ruga, spunând: Salvum fac pópulum tuum, Dómine, et bénedic hereditáti tuæ Mântuiește, Doamne, poporul tău și binecuvântează moștenirea ta”. Privește și apără, Doamne, pe fiecare dintre noi, familiile noastre, neamul omenesc. Dăruiește-ne nouă, pe Duhul tău Sfânt și susține-ne în drumul nostru de maturitate a credinței, pentru ca să putem da mărturie despre mântuirea ta și să răspundem în mod potrivit încercărilor vieții de fiecare zi.

Multe sunt problemele și neajunsurile prezente care implică persoane, familii și comunități. Dar cântarea noastră de mulțumire adusă Domnului izvorăște în mod spontan, pentru că ea se naște din certitudinea exprimată tocmai în ultimele cuvinte ale Cântării Te Deum: „In te, Domine, speravit: non confundatur in aeternum –  În tine, Doamne, am nădăjduit și nu vom regreta în veci”.

 Per singolos dies benedicimus te et laudamus nomen tuum in saeculum et in saeculum saeculi – Pentru fiecare zi te binecuvântăm și lăudăm numele tău în veci și în vecii vecilor. Amin.

 

Familia și provocările culturale actuale

familyProvocările pe care cultura actuală le lansează sunt cruciale pentru destinul celei pe care noi o definim ca fiind „familie”, încercări pe care sigur nu le putem ignora. În fața provocărilor care ne vin din partea societății, noi nu putem să ne asumăm o viziune complotistă, considerând aceste încercări ca o „conspiraţie” împotriva familiei așa numită „tradițională”. O astfel de gândire este total greșită: teoretizarea unei întoarceri la familia tradițională este o operație istorică greșită și păguboasă, care poate fi cu multă ușurință negată și pusă în criză.

În realitate, familia, în toate epocile, și-a schimbat mereu formele sale, păstrându-și valoarea de entitate esențială pentru creșterea și umanizarea persoanelor. Iată de ce e periculos să ne oprim asupra unei forme anume pe care familia a luat-o într-o anumită perioadă istorică ca și cum acea formă era unica și adevărata posibilitate, dar care în realitate înseamnă golirea familiei de semnificația ei cea mai profundă, cea de entitate „universal culturală”, având ca rezultat nerecunoașterea caracteristicilor care face să fie ca atare și ne permit  să o deosebim de ceea ce familia nu este. Asta nu înseamnă să evităm critica stereotipurilor culturii de astăzi, cu care confruntarea dialectică poate și trebuie să fie închisă. De exemplu, a afirma că familia a cunoscut în decursul timpului multe forme, nu înseamnă acceptarea pasivă a teoriei că de acum familia nu mai există deloc și că ea a fost înlocuită de alte familii noi. Ar trebui, însă, să se confrunte cu faptul că, datorită trâmbițării conceptului de „pluralizare a formelor familiale”, este în mare parte urmarea voită sau nu a slăbirii legăturii conjugale, iar pe de altă parte, procesul de îmbătrânire a populației.

            Provocările pe care cultura actuală le pune experienței familiale și afective sunt trei: Repunerea în discuție a diferenței sexuale; „familiarizarea” societății ca răspuns la transformarea familiei într-o sferă privată și concepția greșită a naturii; rolul afecțiunilor (sentimentelor).

Teoria gender – prima și principala provocare ca intensitate și radicalitate, este punerea în discuție a diferențelor sexuale (a genului) ca bază a formării unei familii. Sunt așa numitele teorii gender studies care alcătuiesc corpul ideologic folosit de grupările homosexuale pentru a susține revendicările lor, în mod deosebit, „căsătoriile homosexuale”. Susținerea acestor teorii a introdus, în decursul ultimilor ani, o distanță considerabilă între sexul masculin și cel feminin, înțeles în sensul psihologic și social, şi bărbat/femeie înțeles în sensul biologic și natural, până acolo încât a făcut să dispară latura biologică. Prin urmare, este abolită centralitatea diferenței ca motor al relațiilor, depășită de istorie, pentru a stabili o adevărată egalitate între ființele umane! Cum să răspundem provocării acestei teorii care destructurează într-un mod radical concepția tradițională de bărbat și femeie ca bază a căsătoriei și a familiei?

În realitate, această perspectivă, în care individul se construiește de la sine, în care sexul este văzut ca un joc de putere, ucide orice relație. De fapt, diferența sexuală este acea experiență care „pune pe fiecare în fața unei finitudini care îl obligă să coexiste cu altul”, și că, „ceea ce fuzionează paritatea este dualitatea universală a genului uman, punerea diferenței sexuale ca diferență universală” (S. Agacinki).

Pe panta urmărilor teoriei gender în domeniul fecundității și a procreației (argumentul cel mai delicat), rămâne să înțelegem cât este de indispensabil ca ancorarea fizică a paternității într-un trup bărbătesc și a maternității într-un trup feminin constituie o consecință conservatoare care nu este numai o limită, dar și un izvor de semnificație. Și chiar dacă această provocare ne este prezentată în termenii cei mai sofisticați, noi nu trebuie să subestimăm capcanele ei.

Prin urmare, ar fi oportun ca toți aceia care consideră diferența ca un vector de sens și de umanizare să susțină o abordare cu privire la masculin/feminin purificată de orice ierarhie a  tradiției. Astăzi avem posibilitatea, tocmai ca un răspuns la o provocare atât de radicală, de a reinventa spațiul viu al diferenței, nu ca o impunere a puterii instituționale, dar ca o urmare a libertății actuale.

„Familiarizarea” ambiguă a societății – aceasta este cea de-a doua provocare a culturii actuale. De ce e ambiguă? În substanță pentru că ne găsim în fața unui fel de schizofrenie, ce are la bază două tendințe opuse ce sunt promovate în mod contemporan de aceleași forțe sociale și culturale, până acolo încât ajung să fie răspândite în ample sfere ale societății în care trăim.

Prima tendință este aceea care leagă familia de sfera privată. Familia este văzută așa ca ceva care se dedică numai compensaţiei afective a membrilor ei (un concept pe care îl vom analiza puțin mai târziu). Subiectul familie a fost marele absent al politicilor sociale, care au avut ca punct de referință aproape în exclusivitate categorii omogene de subiecți slabi, ca minorii, bătrânii, personale handicapate, etc… ignorând faptul că trăiesc într-o familie. Însă, aici stă în mod aparent schizofrenia de care vorbeam, societatea împinge în mod contemporan spre forme de bunăstare care să reevalueze și să valorizeze comunitățile, spre servicii personalizate pentru care se recurge tot mai mult spre adjectivul „familiale” pentru a indica conotațiile sale ideale. Și așa se nasc și se răspândesc noile forme de îngrijire „familiale”: casa-familie, încredințarea familială, asistenți maternali, comunități familiale pentru minori. Cum răspundem la această provocare care constituie un fenomen? Presupunând că a ne întoarce la începuturi ne este foarte greu, pentru că „privatizarea” familiei pune tot mai mult în dificultate îndeplinirea propriilor responsabilități, atunci unica posibilitate este ca familiile să se organizeze și să se mobilizeze pentru a cere instituțiilor politice ca se recunoască într-un final (în fapte, nu în cuvinte) rolul central al familiei; ceea ce  în acest sens, prea mult nu s-a făcut.

Să ne gândim la politica fiscală a țării noastre, care are ca unitate de referință individul, sau la politica economică în raport cu munca, care se află într-o situație critică de a garanta posibilitatea împăcării timpului (orele) de muncă cu cel al familiei, în special pentru femeie. Sau să ne gândim la rolul familiei în școală, ținută în mod voluntar la marginile unui sistem educativ care ar trebuie să aibă familia ca partener și protagonistă în sistemul educativ.

Nu trebuie să se permită urmarea acestui sistem care, pe de o parte, slăbește familia cu intervențiile sale legislative – să ne gândim că în multe state din Europa s-a ajuns la reglementarea și recunoașterea uniunii de fapt a personalelor de același sex – iar aceasta urmărește să golească de semnificație familia, să pună în criză competențele și drepturile specifice ale familiei recunoscute în mod public până acum, iar pe de altă parte, societatea și legislativul caută să pună pe spatele familiei misiuni și poveri pentru care nu sunt prevăzute nici un fel de ajutor. Tocmai de aceea, e crucial ca familiile însăși, mai ales prin asociațiile familiale, să se înzestreze cu mecanisme pentru a-și apăra și promova drepturile, prerogativele și spațiile lor.

Hipertrofia afecțiunilor (sentimentelor) – este a treia provocare, pentru că vrem sau nu vrem, ne influențează în mare parte gândirea și sensibilitatea noastră prin difuziunea ei capilară în orice strat al societății, a culturii și a obiceiurilor. Este o cunoaștere a iubirii și a afecțiunii, trăite ca un motto independent, de nestăpânit a inimii noastre și ca atare – așa cum spuneam mai sus – expresie maximă a intimității familiei și în același timp a privatizării ei  individuale în care s-ar pretinde să o facem să existe. Aceasta înseamnă pierderea relaționării, sau cel puțin a unei capacități de relaționare adevărată și profundă, în favoarea unui individ solitar și abstract care în familie caută numai propria sa satisfacţie, un loc cald în care să fie cocolit și îngrijit, un refugiu de exterior în care trăiește o intimitate care, în realitate, este numai o proiecție a propriei sale emoționalități. Această concepție de iubire și de afecțiune ne este propusă de reviste, de cântece, de aventurile vip-urilor, și de prea multe ori sunt luate ca niște modele, mai ales în etapele cele mai delicate ale formării personalității, cum este adolescența. Se pare că toată societatea este supusă unui proces de „adolescentizare”!

E evident faptul că pe astfel de concepții nu se poate construi nimic de durată, nu se pot stabili relații serioase și constructive, cu alte cuvinte e dificil ca pe niște baze atât de fragile și înșelătoare să se poată fonda familii adevărate. În spatele fiecărei relații afective serioase și semnificative trebuie să fie o muncă cu sine însuși și cu celălalt, grija pentru legătură. Adică e vorba de capacitatea persoanei de a nu pune în antiteză ceea ce ar trebui să meargă împreună: nu sentimente sau legături, dar sentimente și legături; nu sentimente și rațiune, dar sentimente și rațiune. Urmările lipsei unei asumări a acestei „etici a afecțiunilor” sunt multiple și foarte grave. Ne vom limita numai la câteva exemple. În relația de cuplu predomină astăzi o viziune idealizată despre partener, în semnul unei fuziuni automatice și fără ruptură, care determină persoana să ceară prea mult de la celălalt: o înțelegere sexuală completă, o gândire comună, aceleași interese și aptitudini… până când cuplul, cuprins de atâtea așteptări nerealiste, explodează, adică cade în dezamăgire și depresie. Nefiind educați să-și cultive relația, parteneri,i în fața primelor obstacole, se retrag, abandonând relația: cea mai mare parte a creșterii separărilor și a divorțurilor ce au avut loc în acești ani se datorează acestei lipse.

Aceeași dinamică de dezechilibru afectiv apare și în relațiile părinți-copii. Astăzi pare că este fiul cel care reprezintă fundamentul cuplului, dă un sens de stabilitate, în afara momentului. Însă această centralitate a copilului/fiului este foarte periculoasă: exigențele sale, drepturile sale (capriciile!) de multe ori trec peste logica familiei. Se pare că astăzi copilul intră în intriga relațiilor familiale mai mult pentru a răspunde dorinței de paternitate și maternitate a părinților decât ca o nouă generație care intră în comunitatea umană.

Prin urmare, părinții nu se simt atât de implicați în misiunea de educare (înțeleasă în sensul etimologic: ex-ducere, a duce afară, a călăuzi spre un scop) ci împinși și atrași de fiul lor pentru „a-l seduce” (se-ducere), îndeplinindu-i imediat toate mofturile pe planul afectivo-emoțional, fără acea dezlipire care constituie în timp emanciparea sănătoasă a fiului spre o asumare a propriilor sale responsabilități, cu relativele riscuri. Și aici este foarte ușor să observăm cât de mult acest „stil formativ” s-a răspândit și s-a implementat, cu tot cu nefastele sale urmări pentru creșterea umană și psihologică a tinerilor pe care îi cunoaștem, și care, de multe ori sunt denunțați ca fiind răi tocmai de cei care (inconștient) au influențat formarea lor.

O concluzie…

Răspunsul la provocările pe care le-am analizat cred că sunt nici mai mult și nici mai puțin redescoperirea identității adevărate și profunde a familiei, ceea ce am putea defini ca fiind „genomul său”: acele caracteristici care o fac ca atare, și care, pe de o parte, ne permit să o deosebim de ceea ce familia nu este, iar pe de altă parte, să o recunoaștem în pluralitatea de forme pe care și le-a asumat și le va mai asuma, istoric vorbind, așa cum am precizat la început.

            Așadar, ce este familia? Acesta este răspunsul pe care ni l-a dat Eugenia Scabini într-o carte minunată, atât pentru densitate cât şi pentru precizie, carte ce nu mai are nevoie de nici un comentariu, ci doar de o citire atentă, lentă și meditată pentru a o pătrunde în profunzime: „Familia este o relație socială specifică care leagă împreună, cu un pact social recunoscut, două persoane de sex diferit și generații diferite, fii și părinți, și prin ei face să ajungem la genealogia/neamul paternă și maternă. În familie, biologicul și simbolicul sunt o totalitate, iar misiunea sa este de neînlocuit și primitivul este cel de „a genera umanizând”, hrănind ceea ce în ea trăiește și din ea naște acea substanță etico-afectivă care distinge și deosebește neamul uman, specia Homo sapiens, de lumea animală. Nu există reproducție în familie, în ea există procreație, scopul nu este supraviețuirea speciei, înțeleasă în senul biologic, dar generarea unei ființe umane, irepetabilă, care poate să-și construiască identitatea sa proprie numai dacă se identifică cu izvoarele generative benefice (mama și tata sau cel care exercită acest rol în mod responsabil) și găsește un „loc” și prin acesta o misiune în istoria familială”.

Genomul familiei sau „familial”, așa cum îl folosim noi, poate fi tradus în multe forme, așa cum istoria trecutului ne sugerează și cum viitorul ni-l va rezerva. Da, el este „universul cultural” și dacă aceasta lipsește, dacă se va trăda natura sa, nu vor mai fi posibilități de a da viață persoanelor care alcătuiesc familia.

 

Nu ne furați Crăciunul!

adorazionedeipastoriCa în fiecare an, de mai bine de o lună se vorbește deja de programări de vacanțe, de cadouri, de împodobirea pomului, de masa tradițională, etc. Nu există un telejurnal care să nu vorbească despre astfel de lucruri, invitând tot felul de personaje bizare care să ne îndemne să fim generoși cu ceilalți semeni, să fim atenți cu natura (să renunțăm la bradul natural…), să ne alegem destinațiile cele mai extravagante pentru sărbătorile de iarnă. Toate acestea spun un lucru: nimeni nu mai vorbește despre Nașterea după trup a lui Isus Cristos, ci toată lumea a făcut din această sărbătoare un Crăciun al consumului. Din păcate, noi creștini am transformat sărbătoarea Nașterii lui Isus Cristos într-un moment liric – tradițional și, cuprinși de emoțiile obiceiurilor, lăsăm la o parte esențialul credinței noastre.

Sf. Ignațiu din Antiohia, într-una din Scrisorile sale, adresate Bisericii din Tralle, face următorul îndemn credincioșilor acestei Bisericii: „Voi să vă astupați urechile atunci când cineva vă va vorbi altceva decât despre Isus Cristos din neamul lui David, fiul Mariei care, cu adevărat s-a născut, a mâncat și a băut, a fost cu adevărat persecutat sub Ponțiu Pilat, a fost cu adevărat răstignit și a murit înaintea cerului, a pământului și a iadului, dar apoi a înviat din morți cu adevărat. Însăși Tatăl său l-a înviat din morți și ne va învia și pe noi asemenea lui Isus Cristos în care credem, și fără de care nu putem să avem viața cea adevărată”.

Crăciunul anului 2016, ca de altfel și cel de anul trecut, va fi pentru toți creștinii și necreștinii, adică pentru întreaga societate, reîntoarcerea la un obicei deja prevăzut pe o scară largă a societății noastre. O paranteză în care creștinii și necreștinii se vor strădui să regăsească sentimentele copilăriei lor, sentimente și aspirații uitate de ani buni, poate vreun pic de bunătate care îi va face să-și deschidă casele în ziua de ajun sau de Crăciun, pentru a se bucura de colindătorii – pentru că atât mai avem: în locul credinței tronează tradiția și obiceiurile păgâne!

Pentru mulți Crăciunul poate fi comparat cu o caramelă: o guști, o sugi, se topește în gură și apoi după câteva momente nu mai rămâne nimic. Cum e și cazul copiilor care îl așteaptă pe Moș Crăciun și habar n-au că la Crăciun se sărbătorește Nașterea după trup a lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Eu nu spun că în lumea în care trăim nu există oameni care să facă lucruri bune, că nu sunt momente semnificative sau mărturii de bunăvoință față de persoanele care au nevoie de un ajutor, dar nu acesta este Crăciunul creștin.

Crăciunul este venire în trup a lui Dumnezeu: iar Dumnezeu nu „a venit în trupul nostru muritor” cum spune Sf. Augustin, pentru a construi un timp al bunăstării, într-o societate rigidă și lipsită de sens, ci pentru a construi în sine pe omul cel nou și lumea cea nouă.

Pentru care motiv, noi creștinii am acceptat și continuăm să acceptăm ca sărbătoarea Crăciunului să devină o caricatură mică și meschină? De ce inima noastră este bolnavă sau mai bine zis, de ce „inima noastră este departe de Dumnezeu”, așa cum spun și profeții?

Poporul creștin practicant este aproape „constrâns” să participe, neputincios, la un fenomen teribil care durează de veacuri și care se împlinește sub privirile noastre. Papa Benedict al XVI-lea a avut curajul să-l numească cu nume și prenume: Apostazie, adică lepădarea de Isus Cristos. Păcatul de moarte al creștinismului de astăzi este lipsa de credință, nu ca intenție morală sau sentimentală, dar ca mentalitate. Acolo unde credința ajunge la plinătatea și maturitatea ei, acolo credința devine cultură.

Câți creștini de astăzi, ecleziastici și laici, bătrâni și tineri, proclamă cu orgoliu și entuziasm acel număr 423 din Catehismul Bisericii Catolice, în care a fost sintetizat în mod genial conținutul real al credinței? „Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret, născut evreu dintr-o fiică a lui Israel, la Betleem, în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus, de meserie tâmplar, mort răstignit la Ierusalim, în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius, este Fiul veșnic al lui Dumnezeu făcut om, că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13, 3), „s-a coborât din cer” (In 3, 13; 6, 33), „a venit în trup” (1 In 4, 2), deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui, slava unuia-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (…) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat, şi har peste har” (In 1, 14. 16)”.

Isus Cristos nu este unul dintre conținuturile fundamentale ale credinței, care își găsește locul său în raport cu alte adevăruri sau valori care să-i fie asemănătoare: Isus Cristos este conținutul fundamental și total al credinței. A crede înseamnă a crede în Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu. Părinții Bisericii, de la primele Concilii, au formulat într-o manieră diferită un mare adevăr în care se putea recunoaște tot poporul creștin: „cine neagă că unul dintre noi (adică omul Isus Cristos) este Unul din Sfânta Treime, să fie afurisit”.

Prin urmare, Creștinismul este întruparea lui Dumnezeu în omul Isus Cristos; nu un Dumnezeu care se leagă de om, dar care devine un om, într-o unică persoană în care trăiesc în comuniune toată dumnezeirea și toată umanitatea. Dar pentru ca un om să devină om, trebuie să se nască din pântecele unei femeie, de aceea, Crăciunul ne amintește cu punctualitate și precizie că Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos s-a născut la Betleem, din Fecioara Maria. Și nașterea aceea, firească și lipsită de extraordinaritate, asemenea tuturor nașterilor, însemnată de condiționări precise, ca refuzul de a se putea naște într-o casă de oameni, este deja începutul unui eveniment unic și mare care vă răsturna istoria și cosmosul: venirea la Dumnezeu pe pământ.

În Pruncul Isus, spre care, de mai bine de două mii de ani se îndreaptă afecțiunea profundă și totală a atâtor generații de creștini, este conținută deja în identitatea Răscumpărătorului: în felul acesta, fiecare gest, încă de la începutul vieți unui om, se umple de plinătatea prezenței lui Dumnezeu care, prin nașterea sa, dă naștere unui lumii noi, făcând să treacă lumea cea dintâi cu toate ale sale.

Maica Domnului a înțeles toate acestea: după ce i-a dat naștere în profunzimea inimii și a trupului său și după ce l-a înfășat în scutece și l-a culcat în iesle, a îngenuncheat și l-a adorat pe acel Dumnezeu căruia i-a dat trup din trupul ei feciorelnic. Sf. Luca, cu mare atenție și gingășie, ne amintește de copilăria Domnului, creșterea sa și devenirea lui ca bărbat, într-o comuniune misterioasă a unei umanități care crește în timp și în spațiu, unită cu dumnezeirea care este din veșnicie și rămâne veșnică.

Ce așteptări am pentru Crăciunul meu și pentru Crăciunul tuturor creștinilor? Să putem recupera simplitatea și totalitatea credinței în Pruncul Isus, adică credința în începuturile plinătății misterului creștin. Numai în acest fel vom putea să ne opunem în mod concret și eficient urmărilor teribile ale apostaziei de Isus Cristos, care este apostazia (lepădarea) de omul însuși, așa cum ne învață papa Benedict al XVI-lea.

Lumea este bolnavă, asistăm în fiecare zi la degenerări înspăimântătoare ale acestei boli multiforme ce pot fi sintetizate într-o singură expresie: urâciunea vieții. Oamenii sunt constrânși la o viață urâtă, fără demnitate, fără responsabilitate, fără creativitate. Această urâciune nu poate fi învinsă făcând din când în când câte o mică „reparație”: o mică faptă bună care să rupă pentru un moment logica devastantă a egoismului și a instinctului; un moment de solidaritate care să reducă logica egoismului și a violenței. Dumnezeu nu a venit pentru o mică reparație, Dumnezeul în Cristos a venit pentru a construi aceea frumusețe care „singura va putea salva omenirea” (Dostoievscki). Credința, ne amintea papa Ioan Paul al II-lea, nu este un adaos prețios, dar inutil al vieții, dar adevărul definitiv al existenței.

Cele scrise sunt rodul conștiinței mele de creștin, e ceea ce conștiința îmi spune mie și poate și tuturor creștinilor și oamenilor de bunăvoință pentru Crăciunul anului 2016.

Iar rugăciunea pe care o înalț către Domnul care se naște ca Prunc, devin o cerere: ajută-i, Doamne, pe toți creștinii și mai ales pe preoți să nu fie complici la acel fenomen teribil al gnosticismului credinței, care din păcate este deja în act. Acest lucru l-a întrevăzut papa Paul VI-lea care, cu multă luciditate a rostit profeția sa: „Ceea ce mă uimește când mă gândesc la lumea catolică, este faptul că in interiorul catolicismului pare uneori că predomine o gândire de tip necatolic, și nu se poate ca acest mod de a gândi necatolic să devină tot mai puternic pe viitor în interiorul catolicismului. Însă această gândire nu va fi niciodată gândirea Bisericii. Trebuie să subziste o mică turmă, oricât de mică ar fi ea”. Noi suntem de mult în această fază și numai milostivirea lui Dumnezeu ne poate salva. Să nu uităm că milostivirea lui Dumnezeu este forța noastră.

Într-o lume care propagă consumismul, relativismul, hedonismul și egocentrismul, creștinul este chemat să fie „sarea pământului și lumina lumii”, tocmai pentru a da un sens întâmplărilor vieții. Și dacă cumva am uitat și noi de sensul și importanța pe care sărbătoarea Nașterii după trup a lui Isus Cristos trebuie să o aibă în viața noastră, atunci vă propun o urare care, prin mesajul ei, să vă trezească conștiința în fața misterului pe care îl celebrăm:

            „Fie ca Isus care se naște din iubire să vă provoace dezgust față de o viață egoistă,   absurdă, fără orizonturi înalte și să vă dăruiască capacitatea de a inventa o viață plină de dăruire, de rugăciune, de tăcere și de curaj. Pruncul care doarme pe paie să vă ia somnul și să vă facă să simțiți căpătâiul patului vostru tare ca o piatră, până când nu veți da ospitalitate unui evacuat, unui emigrant, unui sărac aflat în nevoie.

            Dumnezeu care devine om să vă facă să simțiți niște viermi, ori de câte ori cariera voastră devine un idol al vieții voastre, un motiv de întrecere, proiect de fiecare zi, spatele aproapelui, instrument pentru urcările voastre.

            Maria, care a găsit numai în gunoiul animalelor leagăn unde să-l pună cu gingășie pe rodul sânului ei, să vă constrângă cu ochii săi răniți să suspendați toată cântările voastre tradiționale, până când conștiința voastră ipocrită va accepta că tomberonul gunoaielor, crematoriul unei clinici devine mormânt fără cruce pentru viețile suprimate.

            Iosif, care în refuzul atâtor uși închise este simbolul tuturor dezamăgirilor paterne, să  deranjeze cinele voastre pline de mahmureală, să dojenească tombolele voastre călduroase, să provoace scurt-circuit la risipa iluminațiilor voastre, până când nu vă veți lăsa puși în criză de suferința atâtor părinți care varsă lacrimi în ascuns pentru fiii lor fără noroc, fără sănătate, fără un loc de muncă.

            Îngerii care au vestit pacea să aducă război în starea voastră de liniște somnolentă, incapabilă de a vedea un pic mai departe: prin tăcerea voastră complice se săvârșesc nedreptăți, se exploatează lumea, se fabrică arme, se militarizează pământul celor umili, se condamnă popoare la exterminarea prin înfometare.

            Săracii care aleargă la peșteră, în timp ce puternicii urzesc în obscuritate, iar orașul doarme în indiferență să vă facă să înțelegeți că, dacă voi vreți să vedeți o „lumină mare”, trebuie să porniți de la „cei din urmă”.

            Să vă facă să înțelegeți că pomana făcută pe spatele altora este un tranchilizant inutil. Că blana cumpărată cu cel de-al treisprezecelea salariu face o impresie frumoasă, dar nu încălzește. Că întârzierea caselor populare sunt acte de sacrilegiu, dacă sunt urmările speculațiilor corporative.

            Păstorii care stau de veghe noaptea „făcând de pază la turmă” și întrezăresc aurora, să vă dea sens istoriei, prospețime așteptărilor, bucuria abandonării în Dumnezeu. Și să vă inspire o dorință profundă de a trăi săraci, lucru care, de fapt, este singura modalitate pentru ca mai apoi să puteți muri bogați. Crăciun Binecuvântat! Fie ca lumea voastră cea veche să moară și să se nască speranța” (Don Tonino Bello, episcop de Molfetta).

Placet, non placet, acesta este adevărul. Iar urarea de mai sus este de mare actualitate pentru mulți dintre așa-zișii creștini care sărbătoresc Crăciunul. Fie ca Pruncul Isus cu scâncetul său să trezească conștiințele tuturor pentru a trăi ca adevărați fii ai lui Dumnezeu, misterul Nașterii după trupul a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos.

            Crăciun Binecuvântat și sărbători frumoase!!!

Catolicii și Politica

Acum, pentru că au trecut alegerile și nimeni nu-i poate acuza pe preoți că fac politică, doresc să-mi exprim părerea referitor la rolul și importanța pe care creștinii o au în viața politică a societății noastre. Argumentele pe care urmează să le susțin nu sunt o urmare a unei dezamăgiri personale față de modul de desfășurare al alegerilor actuale, sau față de cine le-a câștigat. Sunt preot și călugăr și, prin statutul meu, nu fac politică și nu aparțin niciunui partid (cf. can. 287, §2). Aceste rânduri se nasc din întrebarea: are sau nu Biserica dreptul de a vorbi lumii despre politică? Este sau nu misiunea Bisericii de a se adresa lumii politice pentru statornicirea unei ordini sociale? Nu de puține ori s-au scris și s-au făcut afirmații negative cu privire la această problemă. Lipsa unei cunoașteri autentice față de învățătura doctrinei sociale a Bisericii îi face pe mulți să apostrofeze Biserica cu vorbe grele, uitând că, de fapt, oamenii care se consideră creștini aparțin patriei lor, România și, în același timp, alcătuiesc „Biserica, care este trupul mistic al lui Cristos”[1].

Într-un document al Conciliului II Vatican găsim următoarea afirmație: „Misiunea Bisericii nu este numai să aducă oamenilor mesajul lui Cristos și harul său, ci să și pătrundă și să desăvârșească cu spiritul Evangheliei sfera temporală”[2]. Participarea creștinilor la viața publică în calitate de cetățeni este atestată încă din primele secole ale istoriei Bisericii. În Scrisoarea lui Diogenet, un scriitor bisericesc din vechime, se afirmă datoria creștinilor în societate: „Creștinii locuiesc în patria lor, dar ca străini. Ei își împlinesc toate îndatoririle de cetățeni și toate le rabdă ca străini (…). Se supun legilor orânduite, dar felul lor de viață este mai presus de legi (…). Înalt este rangul dăruit lor de Dumnezeu și nu le este îngăduit să-l părăsească”[3].

Trebuie să evidențiem faptul, că participarea creștinilor la viața publică are o implicare mult mai vastă, decât simpla participare a cetățenilor la acțiunea politică în societate. Am putea spune, că participarea creștinilor catolici la viața publică este o modalitate a angajării lor responsabile în lumea, care „în două mii de ani de istorie s-a exprimat urmând căi diferite”[4]. În contextul timpului nostru și din punct de vedere al revelației iudeo-creștine, angajarea politică a catolicilor trebuie să se inspire din orizontul Doctrinei Sociale a Bisericii, care este un sistem judicios de gândire privind viața socială și publică, elaborată de Biserică de-a lungul timpului și extrăgându-și conținutul din două izvoare: Cuvântul lui Dumnezeu (fides) și experiența umană (ratio)[5].

Cercetând Sfintele Evanghelii – care reprezintă orizontul fără de sfârșit al inspirației creștine – descoperim că Isus Cristos i-a învățat pe discipolii săi să distingă, adică să nu confunde, nici să eludeze cele două planuri: acela al relației cu Dumnezeu (religios), și acela al relației cu puterea mondenă (politică). Îndemnul Mântuitorului este întărit prin asemănarea deosebit de sugestivă, aceea cu “sarea și lumina”, referitoare la prezența în lume a creștinului. În acest sens, merită să punem în lumină două texte, care au o pertinență particulară în tratarea subiectului propus reflecției, și ne oferă indicii de inspirație mereu actuale.

Ne este cunoscut acest citat din Evanghelie: „Dați-i Cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Mc 12,17). La acest îndemn se adaugă învățăturile – cu prilejul discuțiilor contradictorii purtate de Isus cu aristocrația, atât sacerdotală cât și laică – privind căsătoria, divorțul, învierea, etc. Citatul menționat – folosit foarte des pentru a legitima puterea politică și autonomia sa, dar și distincția dintre sferele de implicare dintre Biserică și Stat – induce la a reflecta asupra prezenței în viața civică a creștinului care aparține Statului ca cetățean, și față de care are obligații precise, dar și lui Dumnezeu în calitatea sa de creștin, și care, în cazul unui conflict de valori, trebuie să presteze o ascultare absolută ce dă naștere de obicei unei obiecții de conștiință. În fața unor legi sau porunci nedrepte, apostolii și primii creștini, prin atitudinea lor, nu au avut nici un dubiu: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29).

Discipolii Domnului trebuie să fie „sarea pământului și lumina lumii” (Mt 5,13-14). Expresia apare în acea predică, rostită de Isus, și cunoscută ca Predica de pe munte. Această predică conține manifestul, charta magna a vieții creștine, unde este exprimată cu claritate doctrina adevăratei justiții, aceea care constă într-o viață orientată total spre Dumnezeu. Această expresie scoate în evidență marea demnitate pe care Isus o atribuie discipolilor săi, precum și marea responsabilitate la care ei  sunt chemați. Cuvintele proclamate de Isus: „Voi sunteți sarea pământului și lumina lumii” sunt adresate tuturor celor care alcătuiesc Biserica, poporul lui Dumnezeu, format din laici și clerici. Conciliul II Vatican subliniază că această învățătură a Mântuitorului Isus indică scopul după care laicii sunt chemați să fie în lume. Ei sunt „chemați în mod deosebit să facă prezentă și activă Biserica în acele locuri și împrejurări, în care ea nu poate deveni sarea pământului decât prin ei. Astfel, orice laic, în virtutea darurilor primite, este martor și, în același timp, instrument viu la misiunii Bisericii înseși, după darul lui Cristos (Ef 4,7)[6].

În doctrina sa socială, Biserica a căutat mereu să promoveze o formare permanentă a creștinului, ajutându-l să transforme prin purtarea sa lumea în care trăiește. Fără a intra prea mult în obiectivul doctrinei sociale a Bisericii, și fără intenția de a face o lectio magistralis despre această ramură a Moralei, amintesc câteva citate de referință din învățătura Romanilor Pontifi, cu privire la această problemă:

Papa Paul VI-lea făcea următoarea declarație: „A lua în serios politica în diferitele sale niveluri locale, regionale, naționale și mondiale înseamnă a afirma datoria omului, a fiecărui om, de a recunoaște realitatea concretă și valoarea libertății de a alege care îi este oferită pentru a căuta să realizeze împreună binele orașului, al națiunii, al umanității (…). Deși recunosc autonomia  realității politice, creștinii, îndemnați să intre în acest câmp de acțiune, se vor strădui să ajungă la o coerență între opiniile lor și Evanghelie și să dea, chiar și în mijlocul unui pluralism legitim, o mărturie personală și colectivă despre credința lor printr-un slujire eficientă, lipsită de orice interes uman”[7].

Papa Ioan Paul al II-lea, în Exortația apostolică Christifideles laici, afirmă că politica este  „multipla şi variata acţiune economică, socială, legislativă, administrativă şi culturală, destinată să promoveze organic şi instituţional binele comun”[8]. Însă politica, la orice nivel al său, nu trebuie considerată numai o metodă pentru a construi, consolida și exercita puterea publică; nici o procedură tehnică pentru bunul mers a organismelor care corespund naturii, finalității, mijloacelor și formelor de organizare a Statului. Politica este, înainte de toate, un serviciu adus binelui comun,  binelui integral pentru fiecare persoană din societate.

Creștinii trăiesc în lume ca toți ceilalți oameni, sunt cetățeni responsabili de construirea polis-ului ca toți ceilalți: nu le este îngăduit să „dezerteze” din oraș și nici să adopte o „fuga mundi”  nepăsându-le de evoluția trăirii și conviețuirii civice, ci aducându-și aportul creativității,  inteligenței și competenței lor, să ia parte la realizarea unei societăți în care se dezvoltă umanizarea  raporturilor de conviețuire dintre cetățeni. Urmarea lui Cristos dăruiește lor o viziune specială despre lume, despre ființa umană, despre convingerile care nu rămân închise în sfera privatului. Credința creștină, care mărturisește un Dumnezeu care s-a făcut om, a intrat în istoria oamenilor, nu se poate sustrage de la plăsmuirea unei vieți sociale și culturale plină de demnitate pentru toți oamenii. Creștinii trebuie să aibă posibilitatea să-și exprime convingerile lor în sfera spațiului public și politic și, prin urmare, să poată lucra în slujba umanității, reafirmând prin fermitatea actelor lor, că „doctrina socială creștină este parte integrantă a concepției creștine despre viață”[9].

Prin urmare, Biserica are o stimă deosebită pentru o acțiune politică genuină; o „socotește vrednică de laudă și de considerație”[10], o prezintă ca „pe o formă exigentă de caritate”[11]. Ea recunoaște că necesitatea unei comunități politice și a unei autorități publice este înscrisă în natura socială a omului și, prin urmare, derivă din voința lui Dumnezeu. Mai precis, enciclica Gaudium et spes la nr. 75, afirmă: „Biserica consideră vrednică de laudă și de considerație activitatea acelora care, pentru a-i sluji pe oameni, se dedică binelui și își asumă povara unor astfel de funcții (…). Toți creștinii să fie conștienți de rolul specific și propriu ce le revine în comunitatea politică, în cadrul căreia au datoria să dea exemplu dezvoltându-și simțul de răspundere și de devotament pentru binele comun, arătând astfel și prin fapte cum pot fi armonizate autoritatea și libertatea, inițiativa personală și solidaritatea cu întreg corpul social, avantajele umanității și rodnicia diversității. În ce privește organizarea treburilor pământești, trebuie să recunoască legitimitatea unor opinii diferite între ele și să-i respecte pe cetățenii care își apără punctul de vedere în mod onest, chiar și în grup. Partidele politice, la rândul lor, trebuie să promoveze ceea ce, după aprecierea lor, este cerut de binele comun; nu este îngăduit, însă, niciodată ca folosul propriu să fie pus înainte binelui comun. Pentru ca toți cetățenii să-și poată îndeplini rolul în viața comunității politice, trebuie să se dea mare atenție educației cetățenești și politice, atât de necesară astăzi, atât popoarelor în întregime, cât, mai ales, tinerilor. Aceia care sunt sau pot deveni capabili să exercite arta foarte dificilă, dar atât de nobilă, a politicii să se pregătească și să se străduiască să o exercite fără să se preocupe de vreun interes personal sau avantaj material. Să lupte cu integritate și înțelepciune împotriva nedreptății și a oprimării, a dominației arbitrare și a intoleranței unui singur om sau partid politic; să se dedice binele tuturor cu sinceritate și echitate, mai mult, cu iubirea și tăria cerută de viața politică”.

Cele afirmate mai sus, ar trebuie să-i facă pe creștini, în calitatea lor de cetățeni, să înțeleagă că libertatea lor de a se implica în politică, de a-și exprima sau nu votul lor, nu are nimic în comun cu lipsa de interes, cu indiferența care poate să ucidă speranța în inimile multora. Îndrăznesc, deci, să formulez o întrebare: este sau nu este permis unui creștin să fie indiferent de starea concretă a națiunii? Fiecare să răspundă pentru el!!!

Trebuie să mai amintim creștinilor catolici (de ce nu și celorlalți creștini!!!) în ce constă învățătura Bisericii Catolice, adică universale.

 Astfel, Papa Leon al XIII-lea afirma că pentru creștinii „abținerea totală de la viața politică nu ar fi mai puțin condamnabilă decât refuzul oricărui concurs la realizarea binelui public: cu atât mai mult cu cât catolicii ținând cont de principiilor lor, sunt mai mult decât obligați să aibă în activitățile lor integritate și zel”[12].

 Și Papa Paul al VI-lea îi invita pe toți să facă un examen de conștiință, cu privire la această problemă: „Fiecare să se examineze pe sine însuși pentru a vedea ceea ce a făcut până acum și ceea ce trebuie să facă. Nu-i suficient să-ți amintești de principii, să afirmi intenții, să subliniezi nedreptățile majore și să faci denunțuri profetice: aceste cuvinte nu vor avea o pondere reală dacă nu vor fi însoțite în fiecare de o luare la cunoștință vie a propriilor responsabilități și de o acțiune efectivă. (…).  În felul aceasta, în diferitele situații, funcții și organizații, fiecare trebuie să-și precizeze responsabilitatea proprie și să individualizeze, în mod conștient, acțiunile la care el este chemat să participe[13].

 În sfârșit, Sf. Papa Ioan Paul al II-lea îi îndemna pe credincioșii laici, în mod direct, cu aceste cuvinte: „Situații noi, fie ecleziale fie sociale, economice, politice și culturale, cer astăzi, cu o forță cu totul specială, acțiunea credincioșilor laici. Dacă lipsa de implicare a fost mereu inacceptabilă, timpul prezent o face să fie și mai vinovată. Nu e permis nimănui să rămână în inactivitate”[14].

Activitatea politică nu este, deci, un opțional pentru creștini, ci o obligație morală precisă. Este necesar ca creștinii să aducă în viața socială un element trainic al principiilor evanghelice, respectând autonomia realităților pământești, care, de asemenea, constituie un principiu evanghelic. De aceea, trebuie să se ia o decizie de a influența în mod pozitiv asupra vieții politice, evitând în felul acesta o viață creștinească aparentă, neautentică, atunci când se trece cu vederea obligațiile sociale.

Creștinii trebuie să iasă din stereotipul de a fi doar preocupați, dar lipsiți de inspirație.           Papa Benedict al XVI-lea în călătoria sa apostolică în Cehia, la Praga în 27.09.2009, a afirmat că pentru a contribui la realizarea binelui comun într-o societate foarte secularizată, trebuie să se puncteze pe „minoritățile creative”, adică pe persoanele care se angajează să lucreze, să proiecteze și să fermenteze societatea, conștienți de limitele proprii dar și de propria lor misiune. În discursul său, Papa Benedict afirma: „În mod normal sunt minoritățile creative cele are determină viitorul, și în acest sens Biserica catolică trebuie să se înțeleagă ca o minoritate creativă care are o moștenire de valori care nu sunt lucruri ce aparțin trecutului, dar sunt o realitate foarte vie și de mare actualitate. Biserica trebuie să actualizeze, trebuie să fie prezentă în discuțiile publice, în lupta noastră pentru o concepție corect și adevărată despre libertate și despre pace. În felul aceasta, poate să contribuie în diferite sectoare. Aș spune că primul sector este cel al dialogului intelectual dintre agnostici și credincioși. Fiecare dintre ei au nevoie unul de celălalt: agnosticul nu poate fi mulțumit de faptul că nu știe dacă Dumnezeu există sau nu, dar trebuie să fie în căutarea acestui adevăr și să simtă marea moștenire a credinței; catolicul nu se poate mulțumi numai cu faptul că el are credință, dar trebuie să fie în căutarea lui Dumnezeu în mod mai profund, și în dialog cu alții să învețe mai mult despre Dumnezeu. Acesta este primul nivel: marele dialog intelectual, etic și uman. Apoi, în sectorul educativ, Biserica are multe de făcut și de oferit, cât privește formarea. În Italia vorbim despre problema urgenței educative. Este o problemă comună a întregului Occident: aici Biserica trebuie din nou să actualizeze, să concretizeze, să deschidă spre viitor marea sa moștenire. Un al treilea sector este „Caritas-ul”. Biserica din totdeauna a avut Caritas-ul ca un semn al identității sale: a venit mereu în ajutorul celor săraci, a fost mereu un instrument de caritate”.

Prin urmare, din patrimoniul eclezial face parte conștientizarea obligației de a educa pe creștini cu privire la importanța dimensiunii sociale și politice, comunitățile creștine trebuind să simtă acest lucru ca o misiune, dincolo de orice altă perspectivă. Pentru o evanghelizare integrală creștinii trebuie educați în acest domeniu pentru ca, la rândul lor, în comunitatea locală, să facă partea lor și să nu rămână simpli spectatori în fața evenimentelor: să fie muncitori conștienți nu numai niște angajați; să fie intelectuali care nu trăiesc competențele lor închiși în elita culturală a națiunii, ci persoane capabile să aducă un suflu nou în cercetarea și căutarea unui viitor mai uman; să fie oameni politici autentici, nu niște „maeștri” de tehnici și strategii neștiute de lume, dar persoane care cultivă idealuri pentru construirea binelui comun prezent în aspirațiile tuturor oamenilor. Această provocare nu este adresată doar unora care aparțin partidelor cu o anumită sensibilitate față de oameni, ci este misiunea întregii Bisericii și a tuturor Bisericilor.

Angajarea politică este forma cea mai înaltă de caritate pentru participarea catolicului la guvernarea divină în lume și la grija sa pentru nevoile omului. În sinteză, ca fundament la a face politică stă chiar regalitatea lui Cristos, care este singurul și autenticul Domn și Slujitor al umanității: este regalitatea reală și paradoxală pe care Cristos o descoperă în discuția sa cu Ponțiu Pilat…  Politica este forma carității, dacă participă la „compasiunea” lui Cristos pentru cel nevoiaș, participarea la sărăcie, la pierderea sensului vieții: păstorul cel bun care ajută, salvează, prevede, călăuzește; diferit de cel care exploatează, distruge, fuge în fața pericolului, așa cum spune și profetul Ezechiel (cap. 34) și, mai apoi, Evanghelia după Ioan (10,1-18). Din acest motiv, catolicul, în ce privește politica, ar trebui să continue să educe sensul religios al încrederii sale în Dumnezeu: „Dacă Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc” (Ps 127,1). Acestea sunt considerațiile, care trebuie să constituie identitatea spirituală și etico-culturală a creștinului, cu conștiința care îl face să fie creativ, rezistent, nobil,  gândindu-se la exemplul personal al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, și al altora.

Prin doctrina socială a Bisericii, creștinul catolic este ajutat să înțeleagă că politica nu este o putere sau o structură suprapusă vieții civile ci, mai înainte de toate o dimensiune internă a societății civile. Omul nu are nevoie „să facă politică” pentru a fi un „subiect politic”; dimpotrivă, știe că este politic pentru că participă la viața socială, care de la sine își pune problema față de ceea ce este comun, de ceea ce este dreptate, de ceea ce este conviețuire ca finalități împărtășite de toți, deci își pune întrebări politice.

Doctrina socială constituie un cod etic-social ce poate fi împărtășit de toți creștinii, prin care Biserica propune primele medieri ale credinței în istoria socială a timpului și, în felul aceasta, ajută credința pentru a nu se pierde și a nu se retrage în fața complexității problemelor, liberată fiind de orice criteriu al eticii publice.

 Atenția politică a societății civile și interesul doctrinal etico-politic pun în evidență o dublă angajare a catolicului în ordinea de zi a politicii: în operele sociale și în activitatea culturală.

Operele sociale, în semnul marii tradiții catolice, se actualizează după nevoile și posibilitățile timpului sunt inserate în țesutul politic al unei țări ca instanță de solidaritate și subsidiaritate, ca forma practică a unei politici realiste și fundamentale. Strâns legată de această implicare este și angajarea culturală, cerută și susținută de practica socială, care la rândul ei o susține și o alimentează: operele sociale fără cultură etică sunt lipsite de sens, iar această cultură fără opere sociale, este goală.

Menirea Doctrinei Sociale a Bisericii a fost, este, și va fi mereu, aceea de a-i ajuta pe creștini să înțeleagă că sunt chemați să trăiască cu acea atitudine plină de credință pe care Diogenet o descrie astfel: nu renegați nimic din Evanghelia în care credeți, dar locuiți în mijlocul altor oameni cu simpatie, comunicând prin stilul vostru de viață acel umanism care are rădăcinile sale în Creștinism, gata să construiți împreună cu toți oamenii de bunăvoință o „cetate” mai umană, mai dreaptă și mai solidară!

Iată, deci, care este scopul ultim al angajării în politică a catolicilor: să-și dea contribuția personală la construirea unei „polis” mai uman, mai drept și mai solidar. Umanismul, dreptatea și solidaritatea constituie cele trei puncte fundamentale de referința a acțiunii catolicilor în societatea civilă.

 Decalogul Politicianului Bun (Don Luigi Sturzo)*:

  1. Prima regulă a activității politice este să fi sincer și onest. Promite puțin, și realizează ceea ce ai promis.
  2. Dacă iubești prea mult banii, nu accepta activități politice.
  3. Refuză orice propunere care tinde la încălcarea legii pentru un presupus avantaj politic.
  4. Nu te înconjura de adulatori. Adulațiunea face rău sufletului, provoacă vanitatea și alterează viziunea realității.
  5. Nu te considera „omul indispensabil”, pentru că din acel moment vei face cele mai multe erori.
  6. Este mai ușor ca de la Nu să ajungi la Da, decât de la Da să dai înapoi la Nu. De cele mai multe ori Nu este mai util decât Da.
  7. Răbdarea omului politic trebuie să imite răbdarea lui Dumnezeu cu oamenii. Nu trebuie să disperi niciodată.
  8. Fă din colaboratorii tăi la guvernare, dacă e posibil, prieteni, dar niciodată favoriți.
  9. Nu lua în râs niciodată părerea femeilor care se interesează de politică. Ele văd lucrurile dintr-un punct de vedere concret, care poate să le scape din vedere bărbaților.
  10. A face în fiecare seară examenul de conștiință este un obicei bun și sănătos și pentru omul politic.

*Don Sturzo (1871-1959), persoană consacrată activă în plan social-istoric italian, a cărui activitate a fost fondată pe o problemă centrală: de a da voce catolicilor în politica țării lor. Politica, după concepția lui, trebuie așezată pe principii creștine, fără rigiditatea și schematismul trecutului istoric. Religia să influențeze, dar să nu impună, să nu devină unica inspirație într-o epocă  de excesiv partitism.

[1] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 790.

[2] Conciliul Vatican II, Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, nr. 5

[3] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2240.

[4] Congregația pentru Doctrina Credinței, Notă doctrinală cu privire la unele probleme privind angajarea și comportamentul catolicilor în viața politică, 24 noiembrie 2002.

[5] Conciliul Vatican II, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 45.

[6] Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 33.

[7] Paul VI-lea, Scrisoare apostolică Octogesima Adveniens, cu prilejul celebrării celui de-al 80-lea aniversar de la publicare enciclicei Rerum novarum.14.V. 1971, nr. 48-49.

[8] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală despre vocația și misiunea laicilor în Biserică Christifideles laici, nr. 42.

[9] Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Mater et Magistra despre recentele dezvoltări ale problemelor sociale la lumina doctrinei creștine: AAS 53 (1961), 453.

[10] Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, nr. 75.

[11] Paul VI-lea, Scrisoare apostolică Octogesima Adveniens, nr. 46.

[12] Leon al XIII-lea, Enciclica Immortale Dei, 1-XI-1885: “Leonis XIII Acta” 5 (1885) 146.

[13] Paul VI-lea, Scrisoare apostolică Octogesima Adveniens, nr. 48.

[14] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Christifideles laici, nr. 3.

O întâmplare adevărată…

Întâmplările din viața noastră nu sunt rolul banalității și nici a purei coincidențe; acolo, sus, există Cineva care dă sens vieții cu toate întâmplările ei. Iar cine are credință recunoaște că acel Cineva, nu este nimeni altul decât Dumnezeu, stăpânul vieții și al istoriei, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. De multe ori am încercat să înțeleg profunzimea cuvintelor profetului Ieremia care spune: „Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoșteam” (Ier 1,4), însă mereu a fost la fel de greu, și totdeauna a trebuit să mă mulțumesc să repet după apostolul Petru: „Doamne, tu știi toate” (In 21,17). Azi am încercat să meditez despre Porunca a V-a: Să nu ucizi! Ne înspăimântă gândul acesta, că există oameni care ucid fără scrupule, oameni plătiți să ucidă, și locuri rafinate pentru a ucide fără prea multă suferință. Acești oameni sunt din categoria celor „care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul” (Mt 10,28). Însă viața cea adevărată, viața care vine de la Dumnezeu este mai mult decât viața biologică, iar cei care vor să-l ucidă pe Dumnezeu în făpturile sale, nu vor reuși. Vreau să împărtășesc cu voi un material pe care l-am găsit într-un cotidian de formațiune catolică din Italia; vă asigur că va fi pentru toți cititorii un material potrivit pentru meditație, reflecție și mai ales un motiv de preocupare. La sfârșit vă invit să vă rugați pentru aceste crime oribile ale unei lumi fără Dumnezeu…

 gianna„Eu avortată, dar am supraviețuit”

Trebuia să fie numai unul dintre milioanele de copii de care nu se știe nimic. Însă Gianna Jessen reuși să se nască vie. Și povestește lumii istoria sa incredibilă.

„M-am născut avortată în luna a șaptea de sarcină. Mama mea biologică avea 17 ani și i-au recomandat injecția cu o soluție de sare în uter. Copilul o înghite și trupul său arde înăuntru și în afară, iar apoi după 24 de ore este născut mort. Se numește avortul salin. Dar cu mine nu a funcționat: după 18 ore m-am născut. Și vie. Și sunt foarte fericită pentru aceasta!” Gianna Jessen, astăzi are 39 de ani, este de origine californiană, una dintre puținele voci ale lumii care poate să vorbească în numele milioanelor de copii uciși în fiecare an, în masacrul cel mai silențios și necunoscut.

„Am fost avortată”, exact: câți pot să spună acest lucru? Alegerea pe care alți au făcut-o pentru viața ei a lăsat semne profunde pe corpul ei, dar i-a și dat voința de a striga lumii că există un drept pe care fiecare omu trebuie să-l aibă. A făcut acest gest ieri seară, la Verona, în fața a miilor de locuitori care au umplut Palatul Gran Guardia (și câteva sute au rămas afară), invitată fiind în Italia de Onlus Provita, (notizieprovita.it) în colaborare cu alte 22 asociații: „Trăiesc cu o paralizie cerebrală, după opinia medicilor nu aș fi mers niciodată și aș fi fost oarbă, însă sunt aici și mereu am o mare poftă de viață”.

Gianna, mama sa, a decis să avorteze în luna a șaptea. Era un act clandestin?

În SUA, în unele State, poți avorta până în luna a noua, dar poți mereu să mergi într-un alt Stat și să faci ce vrei. Chiar și în momentul nașterii se întâmplă ca bebeluşul să fie scos fără cap: se practică o incizie în spatele gâtului și se extrage creierul. Mama mea biologică s-a adresat clinicii principale de avort americane, Planned Parenthood care încasează milioane de dolari anual. Eu am rămas în soluția salină timp de 18 ore, dar nu au fost suficiente ca să mă ardă în totalitate și m-am născut vie.

Lucrul acesta se întâmplă foarte rar, și atunci i se dă copilului un medicament care să-i oprească inima sau în cazul cel mai rău, este lăsat acolo ca să moară sau este sufocat. Norocul meu a fost că  atunci  când eu m-am născut, medicul care a realizat avortul meu plecase acasă ca să se culce: era ziua de 6 aprilie 1977, orele 6 dimineața. O infirmieră a chemat ambulanța și am primit primul ajutor. Nu sunt o victimă, sunt o persoană care a învins (râde). Și cea mai mare victorie a fost aceea că atunci când medicul acela s-a întors în clinică, a trebuit să semneze actul meu de naștere.

 Ai mai cunoscut-o vreodată pe mama ta?

Mama mea adevărată este bunica Penny, femeia care m-a primit la 17 luni și, împotriva oricărei previziuni medicale, a reușit să mă facă să merg, după atâtea operații și folosirea protezelor ortopedice. A murit la 91 de ani, acum trei ani, după ce a avut grijă de 56 de copii. Pe mama biologică am întâlnit-o acum 10 ani, în SUA, la un eveniment public. S-a prezentat la sfârșitul acestui eveniment, spunându-mi: „Eu sunt mama ta”. Am început în acele clipe să mă rog în inima mea, apoi am privit-o în ochi și i-am spus: „Eu sunt creștină evanghelică și vreau să știi că te-am iertat”. Însă ea s-a enervat, mi-a spus că nu are nevoie de iertarea mea și am mai adăugat și alte cuvinte de injurii. Am terminat discuția noastră, spunându-i că o voi ierta mereu, dar că nu-i voi mai permite să-mi vorbească în felul acesta.

Care au fost urmările tentativei de avort?

Sunt afectată de „tulburare de stres post traumatic”, patologie care lovește victimele de război sau catastrofe. Este o boală tipică persoanelor care se găsesc pe neașteptate în fața morții și trebuie să se apere. Dar toate acestea și paralizia cerebrală diagnosticată la vârsta de 17 ani, m-au făcut să devin o femeie pasionată și liberă, având convingerea fermă că nimic nu este imposibil, pentru că Dumnezeu le poate pe toate și este mereu de partea noastră.

Dumneavoastră v-ați născut pe 6 aprilie, datorită faptului că în acea zi v-au programat moartea. Ce aniversare ciudată…

Eu sărbătoresc ziua de naștere pentru că ea este ziua în care Isus a învins moartea în numele meu. A făcut-o de două ori: o dată cu nașterea mea și apoi când mi-a salvat sufletul.

Cu dumneavoastră soluția cu salină a „dat greș”. Cum își explică medicii acest fapt?

Pe fișa medicală se citește: „născută în timpul avortului salin” și este o adevărată minune. Mai sunt numai 200 de persoane care au supraviețuit avorturilor de diferite feluri în lume. În America mai cunosc o altă doamnă născută în urma unui avort salin, care astăzi a înființat o fundație pentru dreptul la viață și care are și copii. Și eu aș putea avea, cine știe dacă voi avea acest noroc.

Se vorbește atâta despre drepturile copiilor, dar tot mai mult acest drept este obiectul de piață comercială și de satisfacție pentru drepturile altora.

În lumea există o mare ipocrizie. Să ne gândim numai la acest fapt: în toate situațiile umane se spune „această persoană este vie” după ce s-a constatat că are ritm cardiac … pentru toate mai puțin pentru fătul uman. Astăzi bătăile inimii se pot auzi deja de la 16 zile, dar este incredibil cum mamelor li se spune că este vorba de o masă de celule, folosind acest argument cu femeile cele mai vulnerabile. E numai o chestiune de bani: pe de o parte, ucidem milioane de fii, susținând afacerea avortului, iar pe de altă parte îi programăm cu metoda uterului închiriat, și tot pentru bani. Iar la mijloc sunt ei, copiii și femeile folosite și mințite.

Cine sunt complicii cei mai mari în această operațiune?

Mass-media, politicile, marile clinici de avorturi cum este și Planned Parenthood, indiferența cu care se continuă să se exploateze femeile, și  faptul de a nu le cere oamenilor să fie cea ce ar trebuie să fie. Atâția se roagă pentru ca America să-și amintească ce este libertatea adevărată: legalizarea acestor orori nu este libertate. Trump are intenții bune, vom vedea.

I-ați mai vorbit vreodată medicului care a încercat să vă ucidă?

Ar fi interesant, dar nu cred ca aș vrea să-l întâlnesc. Oricum, el știe unde sunt. Cu ani în urmă a fost martor la un proces al unui coleg acuzat de a fi ștrangulat un copil născut ca și mine din avort salin. Eu am fost dusă în sala de judecată ca dovadă că se poate supraviețui. Avem un an. În acel proces doctorul „meu” spuse că practicase mii de avorturi și că numai 4 copii s-au născut vii, și natural considera acest lucru un succes. La trei din ei apoi a procedat la sufocare, numai una a rămas în viață. Eram succesul său, ce satisfacție!”

Papa a subliniat gravitatea păcatului avortului și necesitatea unei păreri de rău adevărate și sincere, în urmă căreia se poate obține dezlegarea.

Avortul este un act care are nevoie de o mare iertare, prin urmare are nevoie de un Dumnezeu „extrem”. Numai o iubire ca aceea a lui Dumnezeu poate să-l mântuiască pe cel care l-a făcut și să susțină pe cel care a fost victimă. Eu obosesc, întâmpin dificultăți locomotorii, dar depășesc totul, sprijinindu-mă de brațul lui Isus. Viața mea nu este ușoară, nu a fost niciodată, dar nu am dat semnătură pentru o viață ușoară, am semnat pentru o viață extraordinară.

 (După Avvenire, 1 decembrie 2016)                                                Traducere de Pr. Cristian Blăjut