Ai avea curajul…?

malattoAstăzi vreau să scriu ceva despre DISPERARE! De unde mi-a venit ideea? Răsfoind online un cotidian italian, La Repubblica, privirea mi-a căzut pe un articol despre un tânăr care cere cu insistență să i se acorde eutanasia. Sincer, mă cutremur la gândul că omul care de la sine nu poate face nimic (nu el dă viața și nu lui i se cuvine să decidă când viața trebuie să se sfârșească), are pretenția de a considera că este stăpân peste ceea nu-i aparține!!!

Într-o cultură moderă, unde relativismul, hedonismul şi consumismul sunt pionii pe care se construiește lumea omului fără Dumnezeu, nu putea să lipsească și moartea asistată, adică eutanasia. De câte ori ne-am pus noi întrebarea: tot ce se întâmplă în jurul nostru în ultimii ani este un semn de emancipare sau de degradare umană? Spre ce ne îndreptăm? Spre o lume mai bună sau spre un loc și  timp în care, cine nu produce și cine nu se mai poate „bucura din plin” de viață cere să i se respecte dreptul de a decide când și cum să iasă din sfera acestei lumi?

Să ne întoarcem la argument. Tânărul despre care am citit este cunoscut sub numele de DJ Fabo (numele său real fiind Fabiano Antoniani), un tânăr care „a știut” să-și petreacă viața și care, în urma unui accident auto, suferă de tetraplegie (paralizie în care sunt lezate toate cele patru membre) și a rămas orb. Evident, pentru cine se află într-o astfel de situație, primul gând care îi vine în minte e că viața lui s-a sfârșit… Poate! Am răsfoit mai multe articole despre acest caz și am rămas profund uimit că DJ Fabo, la început, a crezut că va reuși și chiar a decis să se supună unor tratamente experimentale, în dorința de a se întoarce la viața de mai înainte (cf. https://it.notizie.yahoo.com/dj-fabo), dar rezultatul întârzie să se arate pozitiv, iar tânărul nostru plin de disperare în fața suferinței, alege calea cea mai simplă: „aș vrea să pot alege să mor fără să sufăr”. De unde se naște această decizie? Din dorința de a fi eliberat de suferință? Probabil că așa am fi tentați să spunem cu toții! Eu nu sunt de acord cu cei mulți sau cu cei care nu au speranță. Vreți o părere personală? N-aș vrea să credeți că eu sunt un om fără inimă, lipsit de bun simț, unul care nu știe să compătimească. Nu, eu nu sunt așa! Ceea ce mă face să nu fiu de acord cu eutanasia, cu așa-zisa „moarte fără suferință”, este faptul că nu pot să mă îmbăt cu apă rece, crezând că existența umană trebuie curmată atunci când omul nu mai poate suporta suferința. Eu scriu din perspectiva celui care crede că ființa umană vine în lume prin voința lui Dumnezeu, și că viața nu este un simplu proces biologic banal, fapt pentru care cred că nimănui nu-i este îngăduit să decidă nici pentru sine și nici pentru alții când trebuie să iasă din scena acestei lumi. Sunt conștient că în fața suferinței toți suntem îngenuncheați, dar mai știu că, oricât de mult am suferi, noi ne iubim viața și vrem să trăim! Ați asistat pe cineva în ultimele momente ale existenței sale pământești? Eu, da! Și am văzut cât îi este de greu omului să se despartă de lumea aceasta, de cei dragi, de lucrurile sale. Asta mă face să cred că fiecare om care rămâne lucid până la sfârșit, caută să se agațe de ultimul fir de păianjen ca să trăiască. Mă doare să cred că în fața suferinței noi pierdem tot ce avem: credința în Dumnezeu și iubirea celor care ne vor binele. Despre acest tânăr de care v-am vorbit, se spune că a fost dus în Elveția, într-o clinică, unde urmează un program de investigații medicale înainte de momentul mult așteptat: moartea fără suferință! Dar de ce îi mai fac investigații dacă tot a decis că nu se mai merită să trăiască?! Că să fie siguri medicii că moare fără să sufere? Eronat! Nu va suferi el, dar vor suferi ai lui, cei care pentru voința viciată de suferință a unui om suferind, vor trebui să-l repatrieze mort.

Pentru un moment această știre m-a dat peste cap, mi-a răvășit crezul și dorința mea de a înțelege cuvintele Psalmului 8: „Ce este omul că te gândești la el? Și fiul omul că-l iei în seamă?” (4). Dar nu m-am descurajat, am căutat să mă ancorez și mai profund în convingerea mea că Dumnezeu nu vrea moartea noastră și că, în orice situație,„Viața e frumoasă!” (Roberto Benigni). Și cel mai mult m-a convins mărturia unui alt caz imposibil pe care l-am citit astăzi pe Cotidianul ”L’Avvenire” (ziar de formațiune catolică). De fapt, cazul aceasta prezintă apelul pe care Matei, un tânăr de 19 ani, cu dezabilității foarte grave, îl adresează lui DJ Fabo. Matei nu vorbește, nu poate merge, nu face nimic singur din cauza unei asfixii suferită la naștere. Și cu toate acestea, omului care cere să i se permită eutanasia el îi spune, folosindu-se de o tastatură specială: „Noi putem să gândim și gândirea poate schimba lumea” (www.avvenire.it/attualita/pagine/dj-fabo-non-andare-a-morire). Știu că eu nu scriu din teorie despre suferință, dar Matei „vorbește din experiența lui”. Am să vă redau câteva rânduri din interviul oferit ziarului despre care v-am vorbit:

„Și eu am vrut să mor. Asemenea dactilografelor de odionioară, privește totul, mai puțin „tastatura”, pentru că nu are nevoie. Evită preambulurile pentru că – spune el – «am prea multe lucruri importante de spus și mi-e teamă că nu am timp să le spun». El a fost cel care a convocat ziarista, «v-am căutat când am citit apelul făcut de DJ Fabo, omul care cere eutanasia după ce un accident l-a făcut orb și suferă de tetraplegie. Vreau să-i răspund că eu cunosc foarte bine chinul de a trăi într-un trup care nu te ascultă cu nimic. Vreau să-ți spun că, noi, persoanele așa numite „handicapate”, suntem purtători de mesaje foarte importante pentru alții, noi purtăm lumina. Și eu uneori am crezut că vreau să mor pentru că uneori alții nu ne tratează ca persoane ce gândim, ci ca pe niște ființe inutile. […] E adevărat – continuă apelul lui Matei – noi doi singuri nu putem face nimic, dar putem gândi și gândirea schimbă lumea. Fabo, noi suntem schimbarea de care lumea are nevoie pentru a se schimba”.

De unde vine atâta forța în cazul lui Matei? Aș vrea să spun că din inocența sa, din faptul că pentru el viața nu este doar o stare de bine, o oportunitate pentru a te realiza și pentru a simți că trăiești. Nu, viața este un dar, darul cel mai prețios pe care omul îl va putea primi vreodată. Cred că e nevoie doar de puțină logică pentru a ne da seama că suntem în fața unui caz fortuit, când nu te aștepți, în viața ta se pot întâmpla schimbări radicale care te pot marca pentru totdeauna. Și atunci, ce e de făcut? Trăim mereu urmăriți de gândul că în secunda următoare ni se poate întâmpla o nenorocire? Nu, trăim cu responsabilitate și tot ce facem în viața noastră facem cu responsabilitate. Dacă DJ Fabo în acea noapte a accidentului nu s-a fi aplecat să ia telefonul celular care i-a căzut, mașina sa nu s-ar fi ciocnit de o altă mașină (http://www.huffingtonpost.it/2017/02/26/dj-fabo-incidente) și, dacă medicii de gardă ar fi fost atenți al nașterea lui Matei pentru a nu-l strangula (www.avvenire.it/attualita/pagine/dj-fabo-non-andare-a-morire), atunci nu am fi vorbit astăzi despre drama acestor două persoane ca și noi și de suferința familiilor lor.

M-am întrebat: de ce oare oamenii de știință nu au găsit o posibilitate de a învinge boala, dar au știu să-l convingă pe om să accepte moartea asistată? Cred că aceasta este problema de fond: e mai ușor să-l faci pe om să creadă că eutanasia l-ar scuti de griji, decât să-i spui că tu, om de știință, cu toată inovația ta, ești neputincios în fața unei realități ce te depășește.

Nu știu cum se va sfârși până la urmă cazul lui DJ Fabo, dar nu pot să cred că cineva, fie el și președinte sau parlamentar, ar putea crede că, ascultând cererea unei persoane care nu se mai bucură de toate facultățile mintale, ar putea decide moartea asistată. Și apoi, dacă ar fi vorba de o altă situație, s-ar face repede apel la faptul că persoana în cauză nu se bucură de uzul rațiunii, dar aici pare că lumea tinde să creadă că ceea ce face e un bine. Atunci ce se va alege de toate acele persoane bolnave sau neputincioase care, după părerea unora, încurcă progresul?

Mă opresc aici cu scrisul, dar gândul meu se îndreptă atât spre DJ Fabo, cât și spre Matei; pe DJ Fabo îl încredințez lui Dumnezeu cu rugămintea să-l întărească în suferința sa și dacă „dorința” lui va fi împlinită, atunci el să aibă parte de toată milostivirea divină. Lui Matei, noi cei care credem în Dumnezeu îi mulțumim pentru exemplul său grăitor și îl rugăm să rămână statornic în dorința lui de bine, până la sfârșit. Iar pe cei care cred că o persoană care, dintr-un motiv sau altul, ajunge într-o situație asemănătoare cu a celor doi tineri, şi nu-și au rostul în lumea această, iar singura lor posibilitate le este „oferirea de servicii scumpe pentru o moarte fără chinuri”,  lor,  în mod special, le amintesc cuvintele lui Matei:

„Dacă persoanele sunt măsurate pentru ceea ce fac, e normal ca unul ca mine sau ca DJ Fabo trebuie să moară. Dar dacă am fi înțeleși pentru ceea ce suntem, totul s-ar schimba. Voi ne vedeți ca niște persoane lipsite de libertate, dar noi suntem liberi, dacă ne permiteți să fim diferiți. […]. Mi-e teamă de un sigur lucru și sunt mulți aceia care pretind că pot măsura „demnitatea” vieții altora, de aceea vă spun clar: să nu mă ucideți niciodată. Mi-e teamă că într-o zi va veni unul care va spune: „să-i suprimăm pe handicapații care nu vorbesc”… și dacă lucrul acesta s-ar întâmpla, eu m-aș găsi într-o situație nu prea frumoasă”.

La finalul acestor rânduri aș vrea să cred că DISPERAREA poate fi înlocuită cu SPERANŢĂ, că fiecare om, în momentele dificile din viața sa, va simți prezența iubirii lui Dumnezeu și a persoanelor dragi care îl vor asista până la sfârșit. Mă rog ca Dumnezeu să ne lumineze mințile, să ne întărească voința și să ne dea curajul de a spune un NU categoric culturii morții asistate, și un DA plin de iubire pentru viața din primul moment al existenței ei și până în ultimul moment prevăzut pe cale naturală.

Eu iubesc viața și vreau să o prețuiesc, voi?

Un final neașteptat…

PS: Din păcate lui DJ Fabo i s-a împlinit dorința: a fost „scos” din scena acestei lumi în mod mai puțin dureros, dar…

Avea dreptate Monsignor Vicenzo Paglia; „A pune capăt unei vieți este cea mai mare înfrângere!”.

            DJ Fabo, R.I.P!

 

 

Eu cred în Providența

provvidenzaDumnezeu, Tatăl nostru care este în ceruri, este atotputernic și în același timp infinit de milostiv: inima sa este aproape de mizeriile noastre. Când Isus ne vorbește despre Divina Providență în Evanghelie, ne vorbește despre un Tată iubitor care, cu dăruire, vede fiecare detaliu din viața noastră: „Oare nu se vând două păsări pe un ban? Și nici una dintre ele nu cade pe pământ fără știrea Tatălui vostru. Vouă, însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. Așadar, nu vă temeți! Valorați mai mult decât multe vrăbii” (Mt 10, 29-31). Și așa cum fizica este matematică aplicată la realități concrete, tot așa eu cred că Providența divină și Milostivirea Divină este aplicată la viața noastră cotidiană. Sunt momente în viață în care te întrebi dacă toate acestea sunt adevărate. Uneori ne vine să credem că „Dumnezeu a uitat de noi” sau că Providența nu a avut grijă așa cum ne-am dorit noi.

         Ce este Providența și cum acționează în viața noastră? E dificil să exprimăm, să redăm cu vorbele noastre un răspuns; cred că e mai ușor pentru mine să vă spun: ce nu este Providența.

         Divina Providență nu este un „babysitter”: Dumnezeu ne cunoaște foarte bine și știe de ce suntem capabili fiecare dintre noi și ce putem face. Sf. Augustin ne spune că noi trebuie să facem ceea ce putem și apoi să-i cerem lui Dumnezeu ajutor pentru ceea ce nu putem face. Dar nu trebuie să trișăm. Dacă nu vom face partea noastră, atunci să nu așteptăm că Dumnezeu să facă partea sa.

            Divina Providență nu este un tiran: Dumnezeu nu ne cere imposibilul! Ne cere să ne facem datoria noastră, nimic mai mult! La restul se gândește El! De exemplu dacă unei tinere albaneze, plecată în India, i-ar fi spus că trebuie să întemeieze o congregație de 4500 de membri care să se răspândească în 133 de țări, săraca măicuță ar fi murit de preocupare, gândindu-se că cererea lui Dumnezeu este imposibil de realizat. Însă, Dumnezeu i-a zis: „Mergi și îngrijește-te de cei mai săraci dintre săraci”. Iar măicuța a ascultat de Dumnezeu și a făcut din ea Maica Tereza de Calcutta, sfânta pe care noi o cunoaștem atât de bine și o admirăm atât de mult. Aici se poate vedea cum acționează Divina Providență: ne dă libertatea de a ne dedica lucrurilor mari (Împărăția lui Dumnezeu) în timp ce El se ocupă de restul. Și chiar se ocupă!

Divina Providență nu acționează în mod direct. Am citit o istorioară interesantă care ne poate ajuta să înțelegem faptul că Dumnezeu nu acționează în mod direct. Povestioara noastră vorbește despre un om care i-a cerut lui Dumnezeu să-l salveze din calea apelor în timpul unei inundații. Primii care au ajuns la acel om au fost pompierii, dar omul a refuzat ajutorul lor, pentru că, zicea el, i-a cerut ajutor lui Dumnezeu. După un timp au intervenit cei de la protecția civilă, dar omul a refuzat să se urce în barca lor, pentru că el „așteaptă să vină Dumnezeu să-l salveze”. A urmat un elicopter de armată venit să-l salveze, dar omul a refuzat și de data aceasta. Nu după puțin timp, omul s-a înecat și, când a ajuns în fața lui Dumnezeu, i-a reproșat: Dumnezeul meu, pentru ce m-ai abandonat? La care Dumnezeu i-a răspuns: „Omule, ți-am trimis pompierii, apoi cei de la protecția civilă și la sfârșit elicopterul armatei, dar tu i-ai refuzat pe toți!”

         Acum aș vrea să creionez, după știința mea, acele momente în care Dumnezeu pare că nu se preocupă de nevoile noastre și să încercăm să înțelegem ce face cu adevărat Dumnezeu atunci când nouă ni se pare că lumea pare să se sfârșească.

         Primul moment: când răul triumfă asupra binelui

Mulți atei neagă existența lui Dumnezeu datorită presupusei indiferențe în fața suferințelor și a răului. De ce nu face să coboare din cer foc ca să stârpească răul din lume? De ce Dumnezeu nu se înfiorează în fața suferinței a milioane de persoane care îl invocă în fiecare zi? La astfel de întrebări și gânduri, există un sigur răspuns: „Pentru că gândurile mele nu sunt gândurile voastre, și căile mele nu sunt căile voastre” (Is 55,8). De ce ne gândim că dacă noi am fi fost în locul lui Dumnezeu am fi făcut lucrurile mai bine decât El? Dumnezeul nostru ține cont până la ultima suferință pe care o trăim pe pământ și uneori permite răul pentru ca apoi să ne procure un bine superior. Să ne amintim totdeauna că cel mai mare triumf al lui Dumnezeu, răscumpărarea omenirii, a fost consecința unei înfrângeri aparente, moartea pe cruce a lui Isus. Dumnezeu numără până și firele de păr de pe capul nostru! Să avem încredere că El (și numai El, în infinita sa înțelepciune) cunoaște încercările la care ne spune și răul căruia îi permite să ne încerce pentru a ne transforma în bine. În încercările vieții să ne amintim de cuvintele dreptului Iob care spune: „Dacă de la Dumnezeu am primit cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele?” (2,10).

         Al doilea moment: atunci când nu reușim într-o problemă sau situație

Când ne lipesc forțele sau mijloacele, când „nu putem da mai mult”, când toate eforturile noastre sunt inutile și atunci cerem ajutorul lui Dumnezeu, pentru a ajunge la obiectivul propus. Nu-i așa că avem impresia că Dumnezeu nu se uită le eforturile noastre și parcă nu-și face partea sa? Și totuși, adevărul este un altul.

Vă propun o povestioară: într-o centru care adăpostea copii cu dizabilități fizice și mintale s-a petrecut următoarea întâmplare. Cu prilejul sărbătorii Epifaniei Domnului, cele trei măicuțe care îi îngrijeau pe acești copii, s-au gândit să se prezinte înaintea copiilor îmbrăcate în Magii cei din Orient. Însă aveau o problemă: nu aveau daruri pentru copii. S-au gândit că le vor oferi a doua zi un mic dejun mai abundent și gata. Când au apărut în acel centru, copiii așteptau cu nerăbdare venirea Magilor, așteptând şi daruri! Însă, după ce i-au salutat pe Magi, copiii au mers la culcare plini de speranță! Măicuțele n-au închis toată noaptea un ochi, nu știau care va fi reacția copiilor a doua zi! În timp ce pregăteau micul dejun, au auzit sunetul clopotului de la poarta Centrului. Când au deschis să vadă cine era, mare le-a fost mirarea când au văzut un camion plin de bunătăți și daruri ce veneau de la un om înstărit care s-a gândit să facă o faptă bună. În acea dimineață, fiecare copil a avut darul lui și au fost fericiți. Se vede că sufletele acelea nevinovate au avut mai multă credință în Providență, decât sărmanele măicuțe”. Morala: să nu uităm niciodată că Providența Divină depășește mereu așteptările noastre.

         Al treilea moment: când crucea suferinței noastre este mai grea decât pot umerii noștri să o ducă sau considerăm că durerea încercării este insuportabilă

Mărturia unei familii în suferință: când l-am pierdut pe unicul nostru fiu, eu și soția mea ne-am împietrit inima și ne-am revoltat împotriva lui Dumnezeu. Ne-am întrebat totdeauna: dacă Dumnezeu ne-a iubit vreodată, de ce ne-a dat un fiu, iar apoi ni l-a luat? Și câți nervi și ură ne-a provocat un prieten de-al nostru atunci când a încercat să ne încurajeze, spunând cuvintele lui Iob: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Dar într-o zi răspunsul la toată suferința noastră ni l-a dat un preot, care ne-a spus: „Țăranul îi cere pământului permisiunea de a-l ara? Nu! Și atunci de ce-l ară? Pentru ca să se poată semăna și mai apoi să aducă rod!” În clipele acelea am simțit în inima mea multă ură, dar cu trecerea timpului, am înțeles cât era de adevărat. Dumnezeu este singurul Înțelept care cunoaște toate tainele!

Al patrule moment: atunci când păcătuim

Mai ales atunci când ni se întâmplă să săvârșim cele mai mari păcate. Cum poate Dumnezeu să ne dăruiască ceva dacă eu îi întorc spatele? De ce nu mă expediază imediat în infern chiar în clipa de față? Tocmai în aceste momente Providența Divină e mai atentă ca oricând cu mine. Să ne amintim mereu de parabola Fiului Risipitor, căci acolo se spune că tatăl l-a văzut de departe și a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Iată cum se manifestă Providența Divină. Spune Domnul prin gura profetul Isaia: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, si de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (1,18). Însă, să fim foarte atenți: asta nu înseamnă că noi vom păcătui pentru că Dumnezeu ne va dărui iertarea! Să facem pocăință pentru păcate și să ne întoarcem la Domnul, pentru că, spune Isus: „n-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mt 9,13).

         Al cincilea moment: când trebuie să fim instrumente ale Providenței Divine

Cititorule, nu ți s-a întâmplat niciodată să vezi un cerșetor care are nevoie de ajutorul tău, o doamnă în vârstă sau bolnavă care te face să-ți se strângă inima de mila ei? Tocmai acolo este Providența Divină care vrea să acționeze prin tine! Dar Providența te lasă liber să decizi tu, dacă faci sau nu binele! Însă, să nu uiți niciodată că atunci, în acele momente și circumstanțe, tu ești sau erai un instrument în mâinile lui Dumnezeu! Deci! Nu sta pe gânduri, pune în practică cuvintele profetului Isaia: „Împarte-ți pâinea ta cu cel flămând, primeşte în casa ta pe săraci şi pelerini, dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l, şi nu dispreţui trupul tău” (58,7); ba mai mult, ia aminte la cuvintele Mântuitorului Cristos care spune: „am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, sau gol și m-ați îmbrăcat. Bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine. […]. Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,35-37.40).

         Al șaselea moment: când avem deja încredere

Sunt momente în care noi chiar credem în Providența Divină, facem salturi mortale în credința și încrederea noastră și totuși… nu se întâmplă nimic! Nu primim ajutorul pe care îl așteptăm de la El. Ne întrebăm: de ce întârzie? De ce uneori ni se pare că noi avem suficientă încredere în El și El și-a întors fața de la noi? Și atunci cădem de pe nori! Vă amintiți ce spuneau cei care priveau la scena răstignirii lui Isus: „S-a încrezut în Dumnezeu! Să-l elibereze acum, dacă îl dorește. Pentru că spunea: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt, 27,43). Sunt momente în care suferim și disperăm nu pentru că nu primim ci pentru că Dumnezeu nu ne răspunde când vrem noi! Să ne amintim că Dumnezeu are timpii săi, iar noi timpii noștri. Dumnezeu se mișcă în termenii veșniciei, iar noi ai temporalității. Ceea ce noi putem face mereu e să ne reînnoim încrederea în Dumnezeu și să ne rugăm ca ajutorul său să nu întârzie niciodată.

         Câtă dreptate avea Mântuitorul Cristos atunci când spunea: „nu vă îngrijorați pentru viața voastră: ce veți mânca sau ce veți bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Mt 6,25)…

Maxima zilei: „O întâmplare care se sfârșește bine este Providență, un caz care se termină rău este destin!”                                                                                           KNUT HAMSUN