Biblia – o carte…. ultima parte

unnamedCând citim „împreună” Biblia?

            Un prim răspuns ar putea fi: ori de câte ori vrem să facem lumină prin Cuvântul lui Dumnezeu la o situație prin care trecem, mai ales dacă aceasta este o situație dificilă. Apoi, dacă ne gândim că acest Cuvânt al lui Dumnezeu nu trebuie numai citit, dar și rugat, atunci frecvența cu care citim Biblia trebuie să fie și mai mare, și să nu treacă nici o zi fără să ne  rugăm cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu.

            Prin urmare, nu puține sunt ocaziile pe care trebuie să le valorificăm. Ele pot fi:

– în dimineața zilei de duminică și în zilele de sărbătoare, într-o liturgie familială prezidată de capul familiei în casă, moment premergător participării familiei la liturghia  din parohie prezidată de preot. Toată familia, părinții, fiii, oaspeții, se adună pentru a citi și reflecta asupra Cuvântului, care devine în acest fel o cateheză pentru toți;

– în timpurile speciale ale Anului liturgic: în Advent (Postul Crăciunului) și în Postul Mare, care sunt timpuri potrivite pentru a ne aminti că „nu numai cu pâine trăiește omul”;

– în sărbătorile din familie (nașterea unui fiu, ziua onomastică, ziua de naștere, căsătorie, etc.); pentru că și bucuria face parte din viață și este binecuvântată de Dumnezeu;

– în încercările prin care trece familia (suferința provocată din diferite motive: boala sau moartea unei persoane dragi, probleme de educație, lipsa unui loc de muncă, neajunsuri, etc.); „crucile” reprezintă întotdeauna o dificultate, dar creștinul găsește oricând sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu;

– în educarea fiilor, mai ales a copiilor, așa cum este indicat și cerut de catehismul Bisericii.

Un colț al rugăciunii: ar fi foarte frumos dacă în fiecare casă s-ar afla un loc de cinste pentru rugăciune. În tradiția spirituală rusă, locul (colțul) rugăciunii este numit Krasnoj Ugol, adică „locul frumos”; el se găsește în orice casă, oricât de săracă ar fi, și este situat de obicei pe peretele unde se află ușa de la intrare, cu crucifixul și cu mai multe icoane puse împrejurul Răstignitului. Oaspetele care intră în casă, mai întâi salută icoana făcând semnul crucii și se închină profund iar, apoi, îl salută pe stăpânul casei. În jurul „colțului frumos” se adună familia pentru rugăciunea în comun. Când există o sărbătoare în familie (botez, ziua de naștere, ziua onomastică a capului familiei) sunt invitate și familiile vecine. În tradiția sârbă există o sărbătoare a familiei care se celebrează în casă, și care are la bază botezul celor din casă. Este invitat și preotul, care binecuvântează o prăjitură specială. Ecoul acestei tradiții se regăsește și în casele catolicilor, acolo unde se află un crucifix sau o icoană care, din păcate, încep să dispară din casele celor mai  tineri, așa cum au dispărut, deja, acele vase mici cu apă sfințită (aghiazmă) așezate la capul patului, sau obiceiul copiilor de a cere binecuvântarea părinților sau a bătrânilor atunci când plecau de acasă; la fel a dispărut și obiceiul recitării în comun a rugăciunii Rozariului. Și dacă, totuși, există icoane în casă, atunci acestea ar trebui să nu aibă doar un rol decorativ fără semnificație religioasă; cu siguranță ele nu mai sunt „acele ferestre spre absolut”, așa cum sunt cinstite icoanele în tradiția orientală. Cu atât mai mult, ele nu mai reprezintă centrul rugăciunii în comun pentru familia modernă.

            Ce sens ar avea acest „colț al rugăciunii”? Desigur, pentru rugăciune. Dacă astăzi în casele oamenilor este un colț verde, colțul barului…, ar trebui să fie și colțul rugăciunii, unde să fie pusă pe un suport potrivit cartea Bibliei și icoana sacră, ca semn vizibil al micii biserici domestice. Și lucrul acesta ar trebui să nu pară ceva neobișnuit, pentru că el este deja o realitate concretă în multe familii cu adevărat creștine.

 Biblia – un manual de spiritualitate pentru laici

            Conciliul al II-lea din Vatican a repropus spiritualitatea pentru laici cu toată autoritatea, și a vorbit despre sfințenia laicilor și, mai ales, a celor căsătoriți și a părinților, „urmându-și propria cale” (Lumen gentium, 41) care, desigur, nu este calea călugărilor și a preoților.  Tuturor li se cere să abordeze, cu credință și în ascultare față de voința lui Dumnezeu, propriile obligații ale stării de viață, „manifestând tuturor, în însăși împlinirea activităților pământești, iubirea cu care Dumnezeu a iubit lumea” (LG 41).

            Biblia, ca istorie a unui popor căruia Dumnezeu îi adresează Cuvântul său pentru a-l educa, are mereu un răspuns la toate întrebările. Ne educă cum să citim evenimentele cu ochii lui Dumnezeu, și nu doar după criteriile omenești (politice, economice, culturale…), și  solicită rugăciunea noastră. În acest fel, cu educația primită, se vor maturiza și să se vor forma conștiințe adulte, libere care știu să ia decizii proprii și să își asume întreaga responsabilitate, fără să se conducă după părerea altora. În acest mod, ia naștere o spiritualitate specifică laicilor, care se rotește în jurul trăirii cotidiene, pentru a găsi semnele prezenței lui Dumnezeu, și pentru a citi cu claritate voința sa. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne îndepărtează de realitate, ci ne face să ne-o asumăm ca loc al întâlnirii noastre cu Dumnezeu, chiar și atunci când această întâlnire devine complexă și dificilă. Prin urmare, trebuie să învățăm să citim Biblia și să ne rugăm cu ea.

            De la tradițiile antice ascetice au ajuns până astăzi cel puțin două metode „pentru a intra” în inima Sfintelor Scripturi: prima – scrutatio (cercetarea, care este forma cea mai veche, deja prezentă la evrei (cf. In 5, 39) și lectio divina ( (citirea cuvântului lui Dumnezeu, care este forma folosită de călugării, marii „mâncători” ai Cuvântului). Și una și cealaltă dintre aceste metode duc la rugăciunea contemplativă, adică  la un dialog de iubire, un dialog în tăcere. Sf. Augustin spunea: „Dacă textul este rugăciune, rugați-vă; dacă este geamăt, gemeți; dacă este recunoștință, fiți bucuroși; dacă este un text de speranță, sperați; dacă exprimă frică, temeți-vă. Pentru că ceea ce simțiți din textul biblic este oglinda în care vă vedeți pe voi înșivă”.  Cât de înțelept și de frumos este îndemnul, pe care papa Grigore cel Mare i l-a dat prietenului său Teodoro, medicul împăratului! Scria papa Grigore: „Mi se spune că ești cu totul ocupat de munca ta și nu găsești timp ca să citești în fiecare zi cuvintele Mântuitorului. Ce este de fapt Scriptura, dacă nu o scrisoare scrisă de Dumnezeu cel atotputernic făpturii sale? Dacă împăratul ți-ar scrie o scrisoare, tu nu te-ai duce la culcare până când n-ai fi citit-o în întregime. Ei bine, însuși Dumnezeu, împăratul cerului și domnul domnilor, ți-a scris o scrisoare foarte importantă pentru viața ta, și tu, fiule faimos, treci cu vederea să o citești. Te rog, preaiubitule, să te angajezi să citești în fiecare zi, cuvintele Creatorului tău. Învăță să cunoști inima lui Dumnezeu din cuvintele lui Dumnezeu, pentru a dori cu ardoare realitățile care nu trec. Același Duh al lui Dumnezeu umple de prezența sa mintea ta și o ridică spre a cunoaște lucrurile din cer” (Epist. IV, 3.1).

Să ne întoarcem la Biblie…

            Toate cele spuse până aici scot în evidență oportunitatea de a ne întoarce la Biblie și necesitatea unei introduceri în acest text care nu este nicidecum ușor. Nu este îndeajuns să citești textul, ca să-l și înțelegi. Cărțile care o alcătuiesc au fost scrise cu 3000-2000 de ani în urmă, în limbi necunoscute nouă (ebraică, aramaică și greacă), de o cultură diferită nouă, care iubea imaginația și fantezia mai mult decât noi și care nu poseda cunoașterea noastră științifică. De aici, apare și sensul de „înstrăinare” care se simte în fața Bibliei, la prima întâlnire cu ea. „Înstrăinare” care pare exacerbată și de faptul că Israel, protagonistul principal al Vechiului Testament și, în parte, protagonistul secundar al Noului Testament, este un popor „misterios”, căruia nu-i cunoaștem bine istoria antică, întâmplările, popor ales de Dumnezeu dar mereu asediat de celelalte popoare, aflat într-o continuă luptă cu ele și, de cele mai multe ori, infidel chiar față de Dumnezeul care l-a ales, și pe care de multe ori l-a respins. Și, totuși, poporul acesta „încăpățânat” devine, într-un anumit fel, simbolul întregii omeniri pe care Dumnezeu o iubește, chiar dacă aceasta nu i se răspunde cu aceeași iubire. Acest popor devine un simbol al Bisericii, Biserică pe care Cristos și-o alege din mijlocul tuturor popoarelor ca noul popor al Alianței, și care, cu toate dificultățile, vrea să răspundă iubirii Sale, tot astfel cum s-a întâmplat cu Maria, cu apostolii, cu Saul din Tars și cu atâția alții.

            Este o istorie care nu este întotdeauna exemplară, iar faptele descrise în Biblie nu sunt mereu edificatoare. Însă, acest lucru nu trebuie să ne scandalizeze, pentru că din păcate acesta este istoria oamenilor! Întâmplarea dintre Cain și Abel și istoria dureroasă a păcatului care a urmat până la potop, adulterul și crima regelui David, trădarea lui Iuda sunt fapte concrete pentru ca noi să nu repetăm aceleași greșeli. Nemaivorbind despre marile figuri pozitive prezentate de Biblie: bărbați și femei care, lăsându-se călăuziți de Dumnezeu, au realizat lucruri minunate arătând lumii până unde poate ajunge omul în creșterea sa umană și  spirituală. Abraham, Moise, Maria din Nazaret, Paul din Tars sunt doar câteva exemple, pentru a constata că Biblia trebuie să devină o școală de viață, de creștere umană și spirituală pentru noi, cei încrezători în promisiunile lui Dumnezeu, promisiuni ce se vor împlini pe deplin în noi, cei cuprinși de teamă și copleșiți de mizeriile și dezamăgirile noastre.

             Prin urmare, Biblia este cu adevărat CARTEA de care avem nevoie, dacă vrem să știm ce și cum ne vorbește Dumnezeu: „De fapt, tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră pentru ca, prin statornicia și mângâierea Scripturilor, să avem speranță” (Rom 15,4).

Fraze celebre despre BIBLIE:

Abraham Lincoln (președinte al Statelor Unite ale Americii între anii 1861-1865): „Eu cred că Biblia este darul cel mai minunat pe care Dumnezeu l-a făcut omului. Tot binele care este emanat de Mântuitorul lumii ajunge la noi prin intermediul acestei cărți”.

Immanuel Kant (filozof german 1724-1804): „Existența Bibliei, ca o carte pentru popor, este cel mai mare beneficiu de care rasa umana a putut vreodată să se bucure, și orice tentativă de a o micșora este un delict împotriva umanității”.

 

Biblia – o carte pentru a cunoaște un Dumnezeu care vorbește – partea a II-a

indexCum să „citim” Biblia?

            De la început trebuie să ținem seama de faptul că nu citim Biblia pentru a ne satisface curiozitatea de a cunoaște întâmplări profane sau religioase, deoarece Biblia așa cum spunea Galileo Galilei nu a fost scrisă pentru a ne învăța „cum stau lucrurile în cer” (adică secretele astronomiei sau alte științe umane), ci a fost scrisă pentru a ne învăța „cum trebuie să mergem noi în cer”. O carte pentru credință, nu pentru știință sau pentru curiozități ezoterice.

            Mai înainte de toate, trebuie să o citim pentru a cunoaște ce anume ne spune Dumnezeu despre sine, și ce gândește despre noi și despre soarta noastră. Pentru a înțelege multe lucruri despre noi trebuie să-l întrebăm pe El, care ne-a creat și care cunoaște cum și de ce ne-a creat. În felul acesta, putem vorbi despre o antropologie creștină (concepție despre om), despre o soteriologie creștină (mântuirea omului) și despre o escatologie creștină (concepție despre viitor), materii care nu coincid cu cele care sunt considerate raționale. Într-adevăr, creștinul are după cum i-a descoperit Dumnezeu o „rezervă” antropologică, soteriologică și escatologică care îi este dăruită de Sus, iar nu dobândită prin forțele proprii. Prin urmare, a crede este un dar și nu un noroc; din păcate, nu întotdeauna creștinii sunt în stare să aprecieze pe drept acest mare adevăr!

            Așadar, a citi Biblia însemnă a asculta pe cel care vorbește (iar în Evanghelie este Cristos cel care vorbește: Evangelium Christus est! spuneau Părinții Bisericii), pentru a cunoaște și a înțelege cum toate întâmplările vieții, chiar și cele ce  ne par contradictorii sau lipsite de sens, sunt pătrunse de un fir roșu al planului lui Dumnezeu,  de undele istoriei mântuirii care pătrund în istoria omului. Totul este sub semnul iubirii lui Dumnezeu, care nu aduce pe nimeni în lume din întâmplare, chiar dacă noi  colaborăm în mod greșit cu El, sau  refuzăm această colaborare. Din cunoaștere și înțelegere se naște inevitabil rugăciunea de laudă, de binecuvântare, de mulțumire, de disponibilitate, de cerere, străbătute de uimire și admirație față de Cel care, treptat, treptat ni se revelează, ne face cunoscut misterul, planul său, voința și mai ales iubirea sa. Iubirea lui Dumnezeu a ajuns la punctul cel mai înalt prin Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, inserat cu umanitatea sa glorificată în interiorul comuniunii trinitare, pentru ca omul, fiecare dintre noi, să poată intra împreună cu El în misterul realității divine beatifice.

            Prin urmare, comportamentele creștinului se vor modela după cele ale lui Cristos și, din ceea ce El a fost, a făcut și a spus, credinciosul își va găsi norma morală. În felul aceasta ciclul vital al cuvântului lui Dumnezeu se închide: din cunoaștere și din înțelegere (monahii le numeau lectio și meditatio, lectură și reflecție) se ajunge la rugăciunea cu tot sufletul (oratio și contemplatio, rugăciune și contemplare) și se încheie cu acțiunea creștinului, o acțiune coerentă cu propria credință (actio, acțiune). „Când citești” spuneau Părinții Bisericii „este Dumnezeu care îți vorbește; când te rogi, ești tu cel care îi răspunzi”.

            Modelul acestei întâlnirii cu Cuvântul lui Dumnezeu ne este oferit de Maria care, înaintea de „minunățiile” Nașterii lui Isus, devenise foarte gânditoare și „păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). În acea „meditație a sa” exista efortul de a pătrunde sensul evenimentelor, confruntând cuvintele și faptele care se întâmplau, pentru a înțelege planul lui Dumnezeu și voința sa. Toate acestea aveau loc „în inima ei”, adică în profunzimea ființei sale, acolo unde reflecta și urma să decidă în mod responsabil în fața lui Dumnezeu. Prin urmare, Biblia nu se citește din curiozitate; este o scrisoare pe care Dumnezeu o scrie oamenilor, fiecăruia dintre noi, pentru a deschide un dialog și pentru a ne motiva o decizie. Trebuie să fie citită individual, întrucât Dumnezeu ne vorbește fiecăruia; însă El nu vorbește doar unei persoane singulare, pentru că fiecare dintre noi trăiește într-un contact permanent cu ceilalți; deci, El vorbește întregului popor al lui Dumnezeu.

            Acesta este un aspect foarte important asupra căruia ar trebui să ne oprim puțin. Există o lectură a Bibliei pe care trebuie să o facem singuri, și o lectură pe care trebuie să o facem împreună; și nu numai împreună ca popor, dar și ca organizații intermediare și complementare. Aici ne referim la grupuri mici de persoane, ce sunt legate între ele de idealuri comune de muncă și, mai ales, de familie. Cuvântul lui Dumnezeu are nuanțe diferite atunci când este citit de o persoană singulară, sau când este citit într-o adunare, sau în familie. Actualizarea Cuvântului se poate schimba, pentru că se schimbă „terenul” pe care sămânța Cuvântului cade.

Să citim „împreună” Biblia

            Când vorbim de citirea „împreună”, să ne gândim la familie, pe care Sf. Ioan Gură de Aur o numește „mica biserică”, iar Conciliul al II-lea din Vatican a definit-o „biserica domestică”, adică biserica adunată de Cuvântul lui Dumnezeu între zidurile casei. Mai înainte de familie a fost cuplul: bărbatul și femeia împreună, două persoane care formează o singură realitate. Atât cuplul cât și familia, care derivă din el, sunt constituite după modelul unității interpersonale din Preasfânta Treime și, într-o oarecare măsură, o reprezintă.

            Nu același lucru se întâmplă atunci când citim Cuvântul lui Dumnezeu fiecare în parte, sau atunci când îl citim în cuplu, în familie, părinți și copii, și atunci când familia este deschisă unui oaspete (ospitalitatea este inerentă familiei creștine).  Pe de altă parte, Biblia trebuie citită în aceste forme de „împreună” care alcătuiesc totdeauna un „unum”: o unitate cu rod de semn în felul său sacramental, care indică și face prezent în familie misterul comuniunii trinitare, iar în cuplu însăși iubirea lui Dumnezeu pentru om.

            Pentru a se înțelege mai bine, să luăm un exemplu. În Evanghelia după Marcu, în capitolul 10, 17-27, Isus indică condițiile preliminare și constitutive pentru a fi discipol al său:  sărăcia, pentru a fi liberi („Mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor”), ascultarea față de cruce, pentru a fi bucuroși („ia crucea de fiecare zi”), urmarea, pentru a fi fideli („apoi, vino și urmează-mă!”). Toate aceste cerințe privesc identitatea creștină a tuturor celor botezați și nu doar a persoanelor consacrate. Dar ce însemnă, în concret, pentru un cuplu să fie săraci? În ce măsură pot ei să-și vândă bunurile? Și ce înseamnă să fie fideli față de cruce? Despre care cruce este vorba? În sfârșit, cum este posibilă urmarea cu fidelitate a lui Cristos, atunci când ești legat de o condiție de viață deosebită, ca soți și ca părinți?

            Același lucru îl putem spune, de exemplu, și în cazul Fericirilor (cf. Mt 5); care pot fi  concret Fericirile de astăzi pentru un cuplu sau pentru o familie cu copii? Sau, cum poate fi înțeleasă rugăciunea făcută cu insistență (cf. Lc 18, 1-8); ce însemnă să ne rugăm fără încetare, atunci când se locuiește împreună în casă? Sau, ce însemnă a se abandona Providenței (cf. Mt 6, 25-34); cum se interpretează „nu vă îngrijorați”, atunci când lipsește locul de muncă și când copiii trebuie îngrijiți și hrăniți? Ș.a.m.d…

            Prin urmare, cuplul va trebui să se găsească într-o atitudine de ascultare, care să fie reciprocă; soțul și soția să-și ierte reciproc greșelile, să-și vorbească cu inimă deschisă, să încerce să răspundă Cuvântului lui Dumnezeu, pornind de la situațiile concrete în care trăiesc. Într-o casă pot apărea situații diferite: o persoană să nu aibă un loc de muncă, un copil să fie bolnav, să existe neînțelegeri în cuplu, eșecuri, tensiuni, ori bucurii pentru o naștere ce trebuie să vină, pentru o întâlnire cu o persoană dragă, trăirea unei experiențe frumoase, etc. În aceste situații concrete trebuie citit Cuvântul lui Dumnezeu pentru a aduce mântuire și mângâiere. Cuvântul lui Dumnezeu va fi mereu același, dar situațiile ce trebuie să fie rezolvate vor fi mereu diferite, iar ele vor face ca semnificația profundă a Cuvântului să fie mereu diferit. Spunea Sfântul Grigore cel Mare, papă: „Cuvântul lui Dumnezeu crește odată cu spiritul celui care îl citește” (Comentariul la Ezechiel 1,8).

Să citim Biblia în calitate de familie

            Părinților, care sunt preoții micii biserici domestice, le revine misiunea de a explica fiilor semnificația evenimentelor, citite prin ochii lui Dumnezeu, pentru a-i ajuta să vadă opera mântuirii sale, în toată istoria personală sau familială. Grăitoare este pagina pedagogică religioasă povestită în Cartea Exodului 12,26-27, precum și în Cartea Deuteronomului 6, 20-25, unde fiii îi întreabă pe părinți ce anume înseamnă toate aceste rituri și semne ale Paștelui. Iar tatăl le răspunde povestindu-le și actualizând istoria, pe care Dumnezeu a făcut-o și continuă să o facă cu moștenirea sa: „Eram sclavi în Egipt și Dumnezeu ne-a făcut să ieșim din Egipt cu braț puternic”. Textul spune „pe când eram”, făcând să se înțeleagă semnificația precisă de solidaritate corporativă, adică: și noi am trăit acea experiență de mântuire și ne întoarcem să o retrăim, ori de câte ori strigăm către Domnul în nevoile noastre și ne încredem în El. Exemplul menționat mai sus devine un model eficient de felul cum ar trebui să fie educația în credință în sânul familiei, din partea părinților care nu trebuie să facă teorii despre Dumnezeu, să nu facă o teologie abstractă, să arate fiilor pe Dumnezeu acționând în viața de fiecare zi pornind de la experiențele trăite, să le vorbească fiilor despre Dumnezeu ca despre un Domn și un Părinte recunoscut, un prieten personal al fiecăruia.

            „Biblia, istoria familiei lui Dumnezeu între familiile oamenilor, este cea mai bogată în resurse pedagogice și didactice potrivite ambientului familial: stilul narativ, simbolismul religios primar, concretizarea faptelor și transparența învățăturilor, revelarea continuă a iubirii lui Dumnezeu față de fiii săi. Prezența Bibliei în familie permite părinților să o cunoască, să o povestească ca istorie sacră, să valorizeze semnele și simbolurile, să se roage cu Psalmii, și să amintească principalele evenimente mântuitoare și, mai ales, să se familiarizeze profund cu figura lui Isus din Evanghelii” (Conferința Episcopală Italiană, Biblia în viața Bisericii. Note pastorale, nr. 33).

            Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie citit și atunci când în familie este prezent un oaspete. De fapt, o familie creștină este caracterizată de disponibilitatea de primire, adică trebuie să fie mereu deschisă ospitalității, presupunând un așternut și un loc în plus la masă pentru o persoană care se află într-o situație specială. Și în acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă propuneri de mare însemnătate spirituală și socială: este suficient să reflectăm la cele cuprinse în capitolul 25 din Evanghelia după Matei,  care ne amintește că la sfârșitul vieții vom fi judecați în baza iubirii.

(va urma …)

 

Biblia – 0 carte pentru a cunoaște pe Dumnezeu care vorbește

bibbiapreghiera3Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu

Acest adevăr este repetat de fiecare dată la sfârșitul lecturii care se proclamă în Liturgia Cuvântului, cu scopul de a ne atenționa că textul citit, scris cu multe secole în urmă, conține cuvântul lui Dumnezeu și nicidecum cuvântul oamenilor; acest text ne descrie lucrarea unui Dumnezeu care vorbește, care face cunoscută gândirea sa oamenilor, iar oamenii aceștia aparțin unui popor precis, care l-a ascultat și a transcris cuvântul său.

         De aici, se poate deduce importanța Sfintelor Scripturi. De fapt, nu ar exista nici un fel de Biserică, catolică, ortodoxă, sau protestantă, dacă nu ar fi fost Biblia care să ne vorbească despre Dumnezeu, despre ceea ce El a săvârșit pentru noi și despre ceea ce noi trebuie să facem, pentru ca viața noastră să fie autentică, umană, plăcută Lui. Biserica ne vorbește despre Dumnezeu, și dacă se străduie să ne povestească despre El, atunci o face pornind de la Biblie, a cărei interpretare autentică îi revine în exclusivitate, fără a se putea „adăuga” sau „scoate” ceva din ea: „Înainte de toate, să știți aceasta: nici o profeție a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva, deoarece profeția nu a fost dată niciodată din voința omului, ci oamenii, conduși de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu” (2Pt 1, 20-21).

Și atunci, de ce oare creștinii, mai ales cei catolici și ortodocși nu cunosc Biblia?

         Prima vină cade asupra vestitorilor Cuvântului lui Dumnezeu, care preferă să se oprească în predicile lor, mai degrabă, asupra discursurilor moraliste, decât asupra importanței învățăturii care vine din textele Sfintelor Scripturi.

         Apoi, putem găsi și unele motivații din rațiuni istorice. Principalul lider al Reformei protestante, Martin Luther (1483-1546), afirmă că numai Sfânta Scriptură (solo Scriptura) este izvor și criteriu al credinței și nu tradiția ecleziastică cu rezoluțiile conciliilor și deciziile papilor. Ținând cont de „daunele” provocate de răspândirea demografică a Bibliei, începând cu Conciliul din Trento, Biserica a considerat că această caracteristică privind apropierea liberă a poporului de Sfânta Scriptura era o atitudine a heterodocșilor și, prin urmare, trebuia combătută și eliminată. Acest lucru explică de ce, până acum câteva decenii,  singurii care se ocupau de studiul Scripturii erau protestanții. În Biserica Catolică lucrurile se vor schimba începând cu celebrarea Conciliului al II-lea din Vatican.

         Biserica catolică îi îndeamnă pe credincioșii săi să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu studiindu-l cu mare grijă, prin citirea frecventă, prin meditație și prin rugăciune.

         În constituția Dei verbum găsim aceste cuvinte de o importanță fundamentală, întrucât ele marchează o schimbare radicală în practica Bisericii:

         „Creștinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. De aceea, încă de la început, Biserica a adoptat străvechea traducere grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta; ea continuă să privească cu respect și celelalte traduceri orientale și traduceri latine, îndeosebi pe cea numită Vulgata. Însă, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijește cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate și corecte în diferite limbi, de preferință plecând de la textele originale ale Cărților Sfinte” (nr. 22).

Iar într-un alt pasaj al documentului, adaugă:

         „Să se apropie creștinii, așadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin inițiative organizate sau prin alte metode care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea și grija Păstorilor Bisericii” (nr. 25).

         Această invitație este astăzi foarte importantă. Nu puține sunt sectele care, făcând referință la acest text, propun doctrine greșite și contradictorii Sfintelor Scripturi. De cele mai multe ori, creștinii noștri sunt profund impresionați, incapabili să contracareze, să răspundă, sau să prezinte o interpretare autentică față de cea propusă de secte, și aceasta datorită faptului că știu prea puțin despre Biblie. Noua evanghelizare despre care vorbește Papa, nu poate fi făcută decât pornind de la Sfânta Scriptură. Trebuie să regăsim rădăcinile și conținutul propriei credințe, motivațiile de fond ale propriilor noastre alegeri morale, care implică o cunoaștere profundă și nu superficială a textului sacru care este baza și izvorul credinței noastre.

Să citim Biblia așa cum o citește Biserica

         Biblia este o carte unică: ea este descrierea felului în care Dumnezeu a intervenit pentru „a-l salva” pe om din răul fundamental care este păcatul, începând de la Creație și până la Isus Cristos, trecând prin atâtea întâmplări omenești, unele mai frumoase altele mai urâte, spunând cuvinte care sunt mereu valabile; până în ziua în care Dumnezeu și-a spus Cuvântul prin excelență, prin Fiul său, care a devenit om cu numele de Isus, recunoscut ca fiind Cristos adică Trimisul Tatălui, recunoscut după învierea din morți ca Domn. El este Cuvântul definitiv, prin care s-a realizat „plinătatea timpului” și s-a deschis drumul Bisericii: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate” (Evr 1,1-2).

         Și Isus a citit Biblia (Vechiul Testament) și ne-a prezentat-o ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu care nu se șterge, a interpretat acest cuvânt pentru noi și l-a dus la desăvârșire prin viața sa. Deci, acea carte care are pretenția de a fi Cuvântul lui Dumnezeu ne învață ceea ce trebuie să credem, și cum trebuie să ne comportăm pentru a ajunge, după o perioadă de încercare care este viața pământească, la cerul pentru care am fost creați.

         Sfântul Paul scria creștinilor din Tesalonic: „Noi îi mulțumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ați auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care acționează cu putere în voi, cei care credeți” (1 Ts 2,13). Credința este un „DA” clar și conștient, pe care omul îl dă lui Dumnezeu care ni se descoperă, iar această cunoaștere devine reală prin intermediul Bibliei și mai ales prin Isus. Și cu toate acestea, cine a fost Isus, ce a spus și ce a făcut, și mai ales cum a interpretat El, Fiul, cuvintele Tatălui, le-au cunoscut doar cei doisprezece apostoli care au fost împreună cu el zi și noapte timp de trei ani, și cărora însuși Isus le-a încredințat misiunea de a transmite oamenilor conținutul credinței, cerându-i în mod expres lui Petru ca „să-i  întărească în credință” (cf. Lc 22,32). Și iată urmările acestei alegeri: pentru a fi în adevăr trebuie să citim și să înțelegem Biblia după cum a citit-o și a interpretat-o Isus, așa cum apostolii au transmis-o Bisericii.

         De la Biserică această cunoaștere a ajuns până la noi, transmisă prin intermediul acelora care în Biserică au dus mai departe opera apostolilor, fiind împuterniciți de ei să facă această slujire de autentificare, adică episcopii și, dintre ei, episcopul Romei, cel care continuă misiunea de slujirea a unității pe care a primit-o Petru. Deci, Biserica transmite din generație în generație acest patrimoniu (tradiție) care a ajuns până la noi: Biblia în spiritul tradiției Bisericii, și nu fără ea sau împotriva ei. Și în această tradiție există o asistență specifică a Duhului Sfânt, care împiedică Biserica în toată lucrarea ei să devieze de la Adevăr, așa cum însuși Mântuitorul ne-a asigurat: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26). Așadar, principiul interior (Duhul Sfânt) și principiul exterior (Biserica) vor să ne redea Cuvântul lui Dumnezeu „filtrat” de toate cuvintele omenești. De exemplu, apostolul Ioan afirmă că trebuie mereu „să nu dați crezare oricărui duh, ci verificați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci mulți profeți falși au apărut în lume”. Putem deosebi prezența Duhului lui Dumnezeu prin două criterii: dacă el recunoaște că Fiul lui Dumnezeu Isus Cristos „a venit în trup”, și dacă ascultă de apostoli, adică de Biserică. „Cine îl cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă. Cel care nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Din aceasta cunoaștem Duhul adevărului și duhul rătăcirii” (1In 4, 1-6).

         Acesta este modalitatea de citire a Bibliei în care noi, catolicii, credem și căreia îi încredințăm viața noastră; celelalte modalități de interpretare a ei nu ne interesează.   Oricât de originale și interesante ar fi acestea, ele vor rămâne mereu doar gândirea unor oameni, la care noi nu le vom da nici o crezare. Trebuie să ne ferim de acele lecturi, care provin de la așa-zișii profeți: ele nu sunt cuvinte care vin de la Isus Cristos și, prin urmare, nu vor mântui pe nimeni. Sfântul Augustin, care a studiat mult Biblia, spunea cu multă claritate: „Nu aș crede în Evanghelie, dacă nu ar fi Biserica cea care îmi dă Evanghelia”.

            Ceea ce eu am descris până acum este un criteriu fundamental catolic pentru a citi Biblia, ca fiind „cuvântul lui Dumnezeu” și nicidecum cuvântul oamenilor. Și va fi cuvântul lui Dumnezeu autentic, adică acel cuvânt pe care Biserica îl confirmă, cuvânt pe care noi ne construim identitatea noastră de creștini. Odată ce am dobândit această identitate, Duhul lui Dumnezeu, care în mod continuu ”suspină” în inimile noastre, ne va ajutat să înțelegem mai bine bogăția conținutului care vine din „înțelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri” (Ef 3,10) și să trăim o spiritualitate mereu nouă și variată. Această spiritualitate ne va ajuta să exprimăm divina eflorescența Duhului, mărturisită pe deplin de varietatea infinită a sfinților.

(va urma …)

Femeie, cine ești? – ultima parte

donnaFemeia în învățătura  Sf. Ioan Paul al II-lea, papă

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, chiar de la începutul activității sale pastorale, s-a dedicat  răspândirii sfințeniei în iubirea conjugală. Urmărind scrierile și documentele sale, începând cu „Iubire și responsabilitate” și cele ce-i urmează, se observă că Papa caută să salveze iubirea umană,  indicând modalități prin care oamenii pot să realizeze iubirea lor deplină și reciprocă, arătând cum bărbatul și femeia trebuie să trăiască împreună în lumina planului lui Dumnezeu – prezentând modele de comportament pentru Eva și pentru toate femeile din lume, aducând ca exemplu unica femeie în fața căreia Satana a fost neputincios, pentru că această femeie i-a strivit capul, Maria, tânăra din Nazaret care va pronunța fără ezitare „Da-ul” său nu lui Adam, ci lui Dumnezeu însuși. Un exemplu desăvârșit de ascultare și de castitate. Redemptoris Mater, enciclica despre Preasfânta Fecioară Maria în viața Bisericii pelerine, este adresată celor care vor să realizeze iubirea deplină și nu știu cum să o facă… Maria îi poate ajuta pe toți. Ea, mijlocitoarea de haruri, Ea, mama tuturor.

            Maternitatea, ca misiune specială a femeii, preocupă deseori gândirea Papei Ioan Paul al II-lea. În maternitate el găsește dimensiunea potrivită feminității și nu numai a feminității, dar și a sfințeniei femeii. „Sacrul în trupul femeii”, despre care scrie Papa, este ancorat tocmai în aceasta – pentru că, atunci când devine mamă, implică în mod natural mecanismele trupului, însă forța care dă suflu vieții și unește celulele diferite ale tatălui și ale mamei este duhul – Duhul Sfânt Cel Viu care acționează în mod direct în pântecele femeii, în acea „grădină închisă”, așa cum o numește Cântarea Cântărilor: „Ești grădina încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit” (Ct 4,12).

            Deci, fiecare femeie, fiecare fată, chiar și cea mai tânără, potențial este mamă și merită o venerație deosebită. Venerația față de femeia-mamă este exprimată de Sfântul Părinte  încă din primele sale poezii, și va ajunge să fie cuprinsă și în omiliile din timpul călătoriilor sale apostolice, și mai cu seamă în Scrisoarea adresată femeilor: Mulieris Dignitatem. Sfântul Părinte, care permanent dorea sfințenia, privea cu durere la femeile contemporane, la cele implicate în pornografie,  și se poate afirma cu toată certitudinea că suferea pentru acestea.

            El,  căutând să-i învețe pe oameni respectul față de trup, le arăta sfințenia trupului uman care este vasul Duhului… Exprima gândurile cele mai profunde despre trup, despre trupul bărbatului, despre trupul femeii și despre Trupul lui Cristos, care ni se dăruiește nouă în Euharistie. Învăța că nuditatea, frumusețea trupului ar trebui să trezească cel mai mare respect, iar în raporturile interpersonale nuditatea să aibă prețuirea unui mare dar. Emitea o reflecție cu totul nouă și profundă asupra pudorii înnăscute care se află în om și care poate fi învinsă numai „prin absorbție, de iubire”. Numai iubirea are dreptul și posibilitatea de a absorbi pudoarea care este înnăscută în om, pentru că privirea iubitoare a persoanei care iubește cu adevărat nu ofensează, nu umilește, privirea iubitoare nu trezește dorința, nu se reduce la nivelul unui lucru ci, dimpotrivă, privirea plină de admirație regăsește dimensiunea autentică și devine contemplarea frumosului, adresându-se în același timp Creatorului ca într-o cântare de mulțumire…

            „Nu știți voi că trupurile voastre sunt temple ale duhului?”.  Acest spirit îl regăsim în învățătura adresată oamenilor de Ioan Paul al II-lea. Sfințenia trupului, mai cu seamă cel al trupului răscumpărat prin Pătimirea lui Cristos, devine hrană, aliment pentru iubirea umană. Și în iubire trupul are rolul său pe care trebuie să-l îndeplinească, un rol care trebuie relevat.

            Sfântul Părinte, în Mulieris Dignitatem, arată femeii identitatea sa, marea ei demnitate și, totodată,  responsabilitatea ei față de iubire, față de Adam și de rodul iubirii lor. Dar și Adam are nevoie de un model, pentru că este cel care reacționează deosebit în fața trupului, al trupului său și al trupului Evei – și pentru Adam nu este ușor. Însuși Cristos îl avertizează pe om să fie atent cu el însuși și față de tendința, codificată în el, de a o poseda pe Eva, de a pune stăpânire pe această ființă frumoasă care îl atrage atât de mult. Adam nu poate fi indiferent față de Eva, omul nu poate fi indiferent față de celălalt, trebuie să existe mereu un raport de iubire corect, fiecare om trebuie să-l iubească pe celălalt om, iar între ei trebuie creată acea înțelegere particulară numită de Ioan Paul al II-lea communio personarum – o unitate nu trupească ci spirituală, unitate a sufletelor care se admiră și se înțeleg și care tind la binele comun, prin dăruire reciprocă.

            Communio personarum, ca o situație de iubire interpersonală, este unica reacție justă a omului față de om. Un model de o astfel de iubire dezinteresată este Sf. Iosif. Sfântul Părinte ni-l prezintă în Redemptoris custos, exortația apostolică despre figura și misiunea Sf. Iosif în viața lui Cristos și a Bisericii. Analizând rolul Sf. Iosif, el ne arată profunzimea misterului căsătoriei a cărei esență este cuprinsă și de unirea spirituală. Tocmai acest lucru trebuie să fie arătat oamenilor!

            „…căsătoria lui Iosif și a Mariei este vârful de pe care Sfințenia se răspândește pe tot pământul; Mântuitorul a început opera răscumpărării pornind de la această unire sfântă și feciorelnică, în care se arată voința sa atotputernică de purificare și de sfințire a familiei, acest sanctuar de iubire și acest leagăn de viață” (Redemptoris custos, nr. 7).

            Sfântul Părinte se adresează femeilor nu doar o dată, ci de mai multe ori: Mesajul pentru Pace din 1995 este dedicat femeii, Scrisoarea adresată preoților din Joia Sfântă și Scrisoarea dedicată special femeilor. Femeia secolului XX este în pericol, pentru că îi este tot mai greu să primească adevărul obiectiv, cuprinsă fiind de vârtejul multiplelor sale sentimente, pentru că devine victimă, atunci când dorința bărbatului o implică carnal și fără o iubire adevărată. Ea este aceea care suferă văzând că el nu are nici o responsabilitate, ea este aceea care plătește, atunci când se lasă convinsă să ucidă pruncul care este în ea. Ea, mama care hrănește, devine în felul acesta o mamă – ucigașă, iar statistici îngrozitoare ne fac să vedem câte femei ajung să facă lucrul acesta pe fața pământului. Prin urmare, Femeii i se adresează Sfântul Părinte, manifestând o venerație personală pentru mame, mulțumindu-le femeilor-mame. Expresiile sale de stimă trebuie să devină un model de comportament pentru toți bărbații din lume. Femeia trebuie să-și regăsească identitatea în lupta dintre cele două tipuri de comportament aflate potențial în ea: să o urmeze pe Maria, care a contribuit la răscumpărarea lumii și să se îndepărteze de comportamentul Evei, care îl ispitește pe Adam conducându-l la păcat. Eva îl ascultă pe Satana, Maria pe Dumnezeu. Femeia de astăzi trebuie să-și găsească, între cei doi poli opuși, locul său și rolul său de mijlocitoare de har – trebuie să transmită copilului nu numai viața trupului dar și aceea a duhului, trebuie să transmită sfințenia copilului, soțului și întregii familii. Ea, femeia, mulier fortis care a fost creată pentru a veni în ajutorul lui Adam.

            Ea poate găsi un model în Maria. În Redemptoris Mater (nr. 46) Papa Ioan Paul al II-lea scrie: „Figura Mariei din Nazaret aruncă o lumină asupra femeii ca atare, prin însuși faptul că Dumnezeu, în sublimul eveniment al Întrupării Fiului, s-a bazat pe slujirea liberă și activă a unei femei. Așadar se poate afirma că femeia, privind la Maria, găsește în ea calea spre o trăire demnă a condiției sale și spre realizarea adevăratei sale dezvoltări. În lumina Mariei, Biserica citește pe chipul oricărei femei reflexul unei frumuseți care oglindește cele mai înalte sentimente de care este capabilă inima omenească: iubirea în totala dăruire de sine, puterea de a face față celor mai mari dureri; fidelitatea fără margini și strădania neobosită; capacitatea de a uni intuiția pătrunzătoare cu vorba de încurajare și de întărire”.

********************************

 Articolul acesta a pus în lumină un crâmpei din ceea ce este și reprezintă Femeia!!! 

Femeie, cine ești? – partea a II-a

1011md14Femeia, confruntându-se cu ea însăși

Planul lui Dumnezeu față de femeie este îndreptat spre capacitatea ei de a deveni mamă – genitrix. Dar, de această capacitate destinată măreției de a „deveni un recipient plin de har”, atunci când acționează în ea Duhul Sfânt, Eva nu este conștientă de la început, mai ales în tinerețe, când Satana, care era, este și va fi, îi propune o altă perspectivă. Femeia trebuie să se descopere pe sine, să se regăsească în rolul pe care Dumnezeu i l-a încredințat. Însă, mai înainte ca aceasta să se întâmple, într-un anumit sens, Eva nu știe cine este, și cu atât mai mult Eva din zilele noastre.

            Ea îl privește pe Adam care, conform planului lui Dumnezeu, este orientat spre lumea lucrurilor și „supune pământul”, cucerește într-un fel lumea creată, pare că cucerește și cerul, se coboară în adâncimea mării și depășește spațiile. Eva vrea să-l imite cu orice preț, dar în această încercare maternitatea sa reprezintă un obstacol pentru Eva de astăzi, cum a fost odinioară în Raiul pământesc, atunci când ea refuză să-l asculte pe Dumnezeu fără să se gândească, alegând doar ceea ce îi face plăcere.

            Evei îi lipsește contemplarea, adică acel moment de reculegere necesar pentru a înfrunta situațiile cele mai grave. Dacă nu se oprește spre a reflecta, ea  nu va putea  găsi niciodată ceea ce este cu adevărat prețios: rolul ei în realizarea puterii creatoare a lui Dumnezeu însuși.

            Înclinată să acționeze în mod independent, are o oarecare superficialitate față de o angajare totală, fără să țină cont de fiecare aspect, chiar și de cel mai evident.

            Fermecată, la rândul ei, de Adam și orientată complet spre el, caută să-l domine în toate felurile și, fără a se gândi deloc la rolul ei, nu-și regăsește propriul Eu, nu se determină ca persoană și trăiește în felul acesta, plutind pe valul reacțiilor sale, prin impulsuri ale inimii care nu sunt controlate.

Eva confruntându-se cu Adam

            Destinul unei femei depinde, în general, de omul pe care îl întâlnește, pentru că Eva are nevoie de Adam pentru a se accepta pe sine, se regăsește pe sine doar în atitudinea lui – și tocmai aici începe drama ei: în dorința sa de a fi admirată de Adam este dispusă la toate, numai să fie acceptată de el, pentru că singură nu este capabilă de a se accepta pe sine. Potrivit esenței sale naturale ea este orientată spre lumea persoanelor din jur, și dacă nu găsește pe cineva care să o accepte și să o iubească poate deveni doar o înfățișare decorativă – pentru că Eva face să înflorească feminitatea ei doar prin relație cu  Adam și, de aceea, este lipsită de apărare în fața lui; și chiar dacă are asupra lui puterea frumuseții, ea este cea care îl urmează oriunde vrea el și, uneori, este dispusă să lase totul numai pentru a fi admirată de el.

            Dar Adam cel modern, ca și Adam din toate timpurile,  nu știe întotdeauna să admire; este mult mai ușor pentru el să aibă o relație pornită din dorință decât din admirație, și o consideră pe Eva ca pe un lucru. Ea permite aceasta, pentru că își dorește să fie cu el din teama de singurătate.

            Dar atunci, când Adam știe să iubească cu adevărat și dezinteresat și știe să admire, femeia se dezvoltă în toată plinătatea, legată fiind de bărbat printr-o iubire adevărată, și devine un ajutor primordial pentru Adam, întrucât ea a fost creată să-l ajute.

            Și dacă se dăruiește pe deplin lui, iar Adam nu risipește acest dar nepunând stăpânire pe ea, femeia înflorește, se regăsește pe sine ca o comoară, regăsește valoarea ei și devine plină de forță, de acea forță incredibilă care o face capabilă să suporte toate greutățile. Câte acte eroice pot fi găsite în viața unei femei care, fiind iubită și iubind, este capabilă să facă sacrificiile cele mai mari. Și tocmai atunci se relevă ceea ce Ioan Paul al II-lea numește „geniul femeii”, plinătatea feminității acceptată de partea masculină!

Eva și Dumnezeu

            Nu toate femeile pot să realizeze viața matrimonială, și nu toate au posibilitatea de a se împlini pe deplin prin căsătorie, pentru că Adam cu atitudinea lui nu-i dă Evei întotdeauna această șansă. Comportamentul plin de dorință a lui Adam paralizează posibilitățile de dezvoltare ale femeii care, tratată de el ca un obiect sau chiar, de-a dreptul, ca un oarecare dintre multele obiecte, încât această posibilitate de dezvoltare se redimensionează, se restrânge în interior ajungând să fie condamnată la reducerea de sine. Din persoană ea devine un obiect: mai întâi o păpușă pentru divertismentul lui Adam, iar apoi un robot, o mașină multifuncțională fără suflet, care duce o viață vegetativă și, în mod natural, face diferite lucruri, dar nu ajunge niciodată la adevărata ei semnificație de persoană!

            Atunci, numai Dumnezeu o poate salva de la distrugerea cauzată de Adam! Femeia, sensibilă la problemele personale, stabilește cu multă ușurință un raport cu Cristos, Cel care a trăit pe pământ neînțeles  pe deplin, dar care a umblat învățând, înconjurat și de femei care îl ascultau.

            Dacă Eva realizează un raport adevărat cu Dumnezeu atunci ea este salvată, deoarece prin  dăruirea totală care îi este proprie se dedică cu totul lui Dumnezeu, și fixându-şi privirea asupra Lui se poate elibera de toată teama de singurătate – pentru că El, Dumnezeu, există și o iubește așa cum nimeni nu a iubit-o vreodată –, pentru că Eva pentru a putea trăi are nevoie numai de…iubire. Dacă este iubită este capabilă de eroism, iar dacă este singură atunci încetează de a se mai simți singură.

Iar dacă Adam îi va face vreun rău sau o va respinge, Eva poate găsi în Cristos pacea și mântuirea.

            Într-o căsătorie, plină de atenție față de Dumnezeu, femeia devine mijlocitoarea harurilor sale. Ea este aceea care creează „căminul domestic” al cărui căldură se răspândește în exterior, este aceea care se înconjoară de fii, şi îi îmbrățișează pe toți cu o grijă care pornește din inimă.

            De altfel, dacă o femeie se simte iubită și tratată ca cea mai prețioasă comoară din lume, atunci ea poate depăși orice situație, dar fără această cunoaștere despre sine nu se poate dezvolta.

            În adevărul cel mai profund care îl relevă pe Dumnezeu, Cel care l-a iubit pe om atât de mult încât i l-a dat pe unicul său Fiu, femeia își poate regăsi acceptarea deplină de care are nevoie. Dacă aceasta are loc, atunci femeia va fi capabilă să-şi manifeste acel rol despre care scria Ioan Paul al II-lea: „să devină educatoare de pace și mamă pentru toți”.

Maturitatea feminității

            Procesul de maturizare al omului are loc în diverse moduri, fiind influențat de diferiţi factori  mereu mai complecși. Într-o situație normală o fată crește acceptată de părinți, liniștită, împlinindu-și propria feminitate. Dar acolo, unde nu sunt aceste condiții, unde lipsește familia sau acceptarea, tânăra fată caută, într-un fel, să-și modifice  feminitatea, pe care o consideră imposibil de realizat. Rivalitatea cu bărbatul, care se verifică uneori în familie, unde băiatul este tratat în mod diferit faţă de fată, îi poate provoca acesteia o frustrare ce va influența comportamentul ei.

            O tânără fată, care se simte singură și dezorientată, devine foarte ușor o victimă a unui bărbat care nu caută la ea decât plăcerea proprie. Dar Eva ori nu-și dă seama de intențiile lui Adam, ori este dispusă să stea cu el pentru un timp, cu scopul de a-l avea aproape.

            Inima Evei acționează cu multă ușurință și se leagă de Adam, uneori chiar în pofida egoismului sau a brutalității lui, se apropie de el plină de sentimente pe care în mod greşit le consideră ca fiind iubire și toate gesturile bărbatului un răspuns la această iubire.

            Fiecare femeie este dispusă să dea crezare bărbatului atunci când aceasta îi spune „te iubesc”, ba mai mult, este tentată să considere gesturile trupului ca un semn de iubire. De câte ori o femeie nu intră în criză atunci când descoperă că, din partea lui Adam, nu este nimic din ceea ce  aștepta. De câte ori o fată nu se dăruiește unui băiat convinsă că amândoi realizează iubirea, iar apoi este părăsită, întrucât pentru el a reprezentat doar un moment oarecare. De multe ori, tânăra fată rămâne cu un copil, care –  de atâtea ori – este condamnat la moarte (avortat).

            Viața demonstrează că femeile, chiar și cele aparent mature, sunt destul de ingenue în raport cu bărbații.

            Maturitatea nu însemnă numai responsabilitate, ci și un comportament adecvat din partea mamei; fiecare femeie, maturizându-se, trece de la a fi o copilă care primește totul, la a fi o mamă care știe să dăruiască şi să se dăruiască, să fie capabilă să-și dăruiască sângele.

            Maturitatea psihologică deplină a femeii trebuie să tindă spre un astfel de comportament matern față de aproapele și faţă de toată lumea.

            Dar… se întâmplă, ca urmare a mai multor factori diferiţi – care nu ne permit acum o analiză profundă –, ca acest proces de maturizare a mamei să fie blocat, mai ales atunci când  tânăra fată îşi începe viața pornind de la păcatul adulterului sau al omuciderii. În acest caz, atitudinea de grijă maternă pornită din inimă nu se poate manifesta şi dezvolta. Va crește doar egoismul, egocentrismul și cinismul.

            Femeia contemporană trebuie să se apere de ea însăși, de Adam și de lumea în care este  răspândită  „civilizația morții”, cea care pune în umbră cele mai înalte valori ale omului.

(va urma…)

 

 

 

Femeie, cine ești?

8-martie-trandafiri-300x252Scriu aceste rânduri în ziua de 8 Martie, o zi dedicată tuturor Mamelor și Femeilor din lume, și mă gândesc la ce ar putea spune un călugăr și preot celibatar vorbind despre o Femeie.

            La întrebarea Femeie, cine ești tu­? eu aș da un răspuns simplu: o ființă umană! Însă, trebuie să luăm în considerație și faptul că la această întrebare răspunsurile sunt foarte diferite, fapt pentru care eu aș vrea să vorbesc despre femeie, pornind de la ceea ce Biblia ne spune despre crearea omului, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Acesta este singurul argument care ne poate ajuta să înțelegem Femeia ca fiind persoană și să dăm sens și valoare justă feminității sale. În multe cazuri, atunci când un bărbat discută cu o femeie, acesta spune: „Eu chiar nu te înțeleg”. E adevărat, nu totdeauna e posibil să înțelegem sau să anticipăm felul în care o femeie se va comporta, și asta se datorează faptul că femeia are logica sa cu totul aparte, logică pe care bărbații de cele mai multe ori o consideră ilogică. Orice tentativă de a o înțelege dă faliment mereu și asta pentru că femeia nu trebuie înțeleasă, ci acceptată așa cum este.

            În cele ce urmează, vă propun să citiți un material intitulat „Identitatea femeii”, articol realizat de Wanda Póltawska, psihanalistă.

Imaginea femeii în Cartea Genezei

Prima mărturie despre femeie o găsim în Cartea Genezei, unde ni se spune că femeia era o ființă frumoasă, așa de frumoasă încât, văzând-o, Adam a scos un strigăt de admirație „oh, iat-o!”. Și frumusețea femeii a devenit destinul său. Și putem adăuga la lumina istoriei umanității: destinul său bun și destinul său rău. Frumusețea trupului femeii, dar nu numai a trupului – frumusețea sa chiar din primul moment în rai, constituie, până astăzi, un factor a cărui forță este cauză uneori, în diferite feluri, de urmări neașteptate!

            Această prima scenă ne prezintă deja pericolele pe care această frumusețe le reprezintă pentru Adam și apoi pentru toată omenirea, pentru că frumusețea Evei a dominat rațiunea lui Adam și – putem adăuga – domină și astăzi. Fascinat și oarecum făcut sclav al acestei frumuseți, Adam o urmează pe Eva fără să țină cont de nimic și fără să se gândească la nici un pericol.

            Mai înainte, omul era ascultător lui Dumnezeu în toate, încât nici Diavolul nu încerca să-l ispitească, dar acum se pare că Adam este fascinat numai de Eva. Și atunci când Dumnezeu îl cheamă să dea explicații despre ceea ce a făcut, pentru a se justifica Adam spune doar atât: „femeia pe care tu mi-ai dat-o” – ca și cum frumusețea Evei l-ar fi împiedicat pe Adam să reziste ispitei.

            Așa se naște prima misiune a Evei față de Adam și față de ea însăși. O misiune față de ea însăși, față de propriul său trup, cea de… a nu fi izvor de păcat și de rău pentru Adam.

            Dar în paradis Eva ne arată cum delirul, superficialitatea și curiozitatea o induc la a asculta și a se lăsa convinsă de amăgirile sale și cum este gata să urmeze pe cel care îi arată ceva atrăgător, fără să reflecteze prea mult asupra urmărilor.

            Și din nou istoria omenirii ne arată cum mii de femei care s-au lăsat seduse fără să se gândească la ceea ce ar fi urmat după. Sigur, Eva știa că Dumnezeu există, cunoștea porunca sa, dar se comportă în mod diferit – la fel ca și astăzi!

            În fiecare femeie există o urmă din această primă Femeie-Eva, mama neamului omenesc.

Maria

            Iar omenirea ar fi fost pentru totdeauna supusă puterii Satanei dacă nu ar fi fost, încă o data, o Femeie. O copilă din Nazaret, aleasă și iubită de Dumnezeu, și ea frumoasă, dar care se realizează pe sine însăși într-un mod cu totul diferit. Exprimă „Fiat”-ul său lui Dumnezeu fără nici o ezitare și devine maica lui Dumnezeu. Două atitudini cu totul opuse – doi poli opuși ai feminități – Eva și Maria; delirul și neascultarea Evei – încrederea absolută în Dumnezeu și ascultarea Mariei. Acești doi poli se pot regăsi într-o femeie, iar destinul fiecărei femei depinde de prevalarea unuia asupra altuia.

            Maternitatea este comună ambelor și pentru acest fapt devine ca o modalitate mai sigură de viață pentru femeie, pentru că, într-o oarecare măsură, o face să se adreseze lui Dumnezeu. În esența maternității, de fapt, este inserată cooperarea cu Dumnezeu însuși, și atunci când Eva primește darul lui Dumnezeu și poartă în pântece pe fiul lui Dumnezeu (orice om este fiul lui Dumnezeu), se întoarce la o atitudine de ascultare și de apropiere față de atitudinea tinerei de la Nazaret care, plecându-și capul, spune: „Ce mi se întâmplă”. Acesta este nivelul cel mai profund al feminității. Capacitatea maternității este în fiecare femeie, chiar dacă nu toate femeile au posibilitatea să o realizeze în mod fizic. Fiecare femeie poate să dezvolte, cu toate aceasta, în sine însăși un comportament matur de mamă care îmbrățișează întreaga omenire, cu o grijă deosebită care vine din inimă.

            Prin urmare la întrebarea: „Cine ești, Eva?” – răspunsul cel mai categoric și adevărat este: „sunt mamă”, astăzi sau poate mâine…

            (va urma)