Biblia – o carte…. ultima parte

unnamedCând citim „împreună” Biblia?

            Un prim răspuns ar putea fi: ori de câte ori vrem să facem lumină prin Cuvântul lui Dumnezeu la o situație prin care trecem, mai ales dacă aceasta este o situație dificilă. Apoi, dacă ne gândim că acest Cuvânt al lui Dumnezeu nu trebuie numai citit, dar și rugat, atunci frecvența cu care citim Biblia trebuie să fie și mai mare, și să nu treacă nici o zi fără să ne  rugăm cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu.

            Prin urmare, nu puține sunt ocaziile pe care trebuie să le valorificăm. Ele pot fi:

– în dimineața zilei de duminică și în zilele de sărbătoare, într-o liturgie familială prezidată de capul familiei în casă, moment premergător participării familiei la liturghia  din parohie prezidată de preot. Toată familia, părinții, fiii, oaspeții, se adună pentru a citi și reflecta asupra Cuvântului, care devine în acest fel o cateheză pentru toți;

– în timpurile speciale ale Anului liturgic: în Advent (Postul Crăciunului) și în Postul Mare, care sunt timpuri potrivite pentru a ne aminti că „nu numai cu pâine trăiește omul”;

– în sărbătorile din familie (nașterea unui fiu, ziua onomastică, ziua de naștere, căsătorie, etc.); pentru că și bucuria face parte din viață și este binecuvântată de Dumnezeu;

– în încercările prin care trece familia (suferința provocată din diferite motive: boala sau moartea unei persoane dragi, probleme de educație, lipsa unui loc de muncă, neajunsuri, etc.); „crucile” reprezintă întotdeauna o dificultate, dar creștinul găsește oricând sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu;

– în educarea fiilor, mai ales a copiilor, așa cum este indicat și cerut de catehismul Bisericii.

Un colț al rugăciunii: ar fi foarte frumos dacă în fiecare casă s-ar afla un loc de cinste pentru rugăciune. În tradiția spirituală rusă, locul (colțul) rugăciunii este numit Krasnoj Ugol, adică „locul frumos”; el se găsește în orice casă, oricât de săracă ar fi, și este situat de obicei pe peretele unde se află ușa de la intrare, cu crucifixul și cu mai multe icoane puse împrejurul Răstignitului. Oaspetele care intră în casă, mai întâi salută icoana făcând semnul crucii și se închină profund iar, apoi, îl salută pe stăpânul casei. În jurul „colțului frumos” se adună familia pentru rugăciunea în comun. Când există o sărbătoare în familie (botez, ziua de naștere, ziua onomastică a capului familiei) sunt invitate și familiile vecine. În tradiția sârbă există o sărbătoare a familiei care se celebrează în casă, și care are la bază botezul celor din casă. Este invitat și preotul, care binecuvântează o prăjitură specială. Ecoul acestei tradiții se regăsește și în casele catolicilor, acolo unde se află un crucifix sau o icoană care, din păcate, încep să dispară din casele celor mai  tineri, așa cum au dispărut, deja, acele vase mici cu apă sfințită (aghiazmă) așezate la capul patului, sau obiceiul copiilor de a cere binecuvântarea părinților sau a bătrânilor atunci când plecau de acasă; la fel a dispărut și obiceiul recitării în comun a rugăciunii Rozariului. Și dacă, totuși, există icoane în casă, atunci acestea ar trebui să nu aibă doar un rol decorativ fără semnificație religioasă; cu siguranță ele nu mai sunt „acele ferestre spre absolut”, așa cum sunt cinstite icoanele în tradiția orientală. Cu atât mai mult, ele nu mai reprezintă centrul rugăciunii în comun pentru familia modernă.

            Ce sens ar avea acest „colț al rugăciunii”? Desigur, pentru rugăciune. Dacă astăzi în casele oamenilor este un colț verde, colțul barului…, ar trebui să fie și colțul rugăciunii, unde să fie pusă pe un suport potrivit cartea Bibliei și icoana sacră, ca semn vizibil al micii biserici domestice. Și lucrul acesta ar trebui să nu pară ceva neobișnuit, pentru că el este deja o realitate concretă în multe familii cu adevărat creștine.

 Biblia – un manual de spiritualitate pentru laici

            Conciliul al II-lea din Vatican a repropus spiritualitatea pentru laici cu toată autoritatea, și a vorbit despre sfințenia laicilor și, mai ales, a celor căsătoriți și a părinților, „urmându-și propria cale” (Lumen gentium, 41) care, desigur, nu este calea călugărilor și a preoților.  Tuturor li se cere să abordeze, cu credință și în ascultare față de voința lui Dumnezeu, propriile obligații ale stării de viață, „manifestând tuturor, în însăși împlinirea activităților pământești, iubirea cu care Dumnezeu a iubit lumea” (LG 41).

            Biblia, ca istorie a unui popor căruia Dumnezeu îi adresează Cuvântul său pentru a-l educa, are mereu un răspuns la toate întrebările. Ne educă cum să citim evenimentele cu ochii lui Dumnezeu, și nu doar după criteriile omenești (politice, economice, culturale…), și  solicită rugăciunea noastră. În acest fel, cu educația primită, se vor maturiza și să se vor forma conștiințe adulte, libere care știu să ia decizii proprii și să își asume întreaga responsabilitate, fără să se conducă după părerea altora. În acest mod, ia naștere o spiritualitate specifică laicilor, care se rotește în jurul trăirii cotidiene, pentru a găsi semnele prezenței lui Dumnezeu, și pentru a citi cu claritate voința sa. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne îndepărtează de realitate, ci ne face să ne-o asumăm ca loc al întâlnirii noastre cu Dumnezeu, chiar și atunci când această întâlnire devine complexă și dificilă. Prin urmare, trebuie să învățăm să citim Biblia și să ne rugăm cu ea.

            De la tradițiile antice ascetice au ajuns până astăzi cel puțin două metode „pentru a intra” în inima Sfintelor Scripturi: prima – scrutatio (cercetarea, care este forma cea mai veche, deja prezentă la evrei (cf. In 5, 39) și lectio divina ( (citirea cuvântului lui Dumnezeu, care este forma folosită de călugării, marii „mâncători” ai Cuvântului). Și una și cealaltă dintre aceste metode duc la rugăciunea contemplativă, adică  la un dialog de iubire, un dialog în tăcere. Sf. Augustin spunea: „Dacă textul este rugăciune, rugați-vă; dacă este geamăt, gemeți; dacă este recunoștință, fiți bucuroși; dacă este un text de speranță, sperați; dacă exprimă frică, temeți-vă. Pentru că ceea ce simțiți din textul biblic este oglinda în care vă vedeți pe voi înșivă”.  Cât de înțelept și de frumos este îndemnul, pe care papa Grigore cel Mare i l-a dat prietenului său Teodoro, medicul împăratului! Scria papa Grigore: „Mi se spune că ești cu totul ocupat de munca ta și nu găsești timp ca să citești în fiecare zi cuvintele Mântuitorului. Ce este de fapt Scriptura, dacă nu o scrisoare scrisă de Dumnezeu cel atotputernic făpturii sale? Dacă împăratul ți-ar scrie o scrisoare, tu nu te-ai duce la culcare până când n-ai fi citit-o în întregime. Ei bine, însuși Dumnezeu, împăratul cerului și domnul domnilor, ți-a scris o scrisoare foarte importantă pentru viața ta, și tu, fiule faimos, treci cu vederea să o citești. Te rog, preaiubitule, să te angajezi să citești în fiecare zi, cuvintele Creatorului tău. Învăță să cunoști inima lui Dumnezeu din cuvintele lui Dumnezeu, pentru a dori cu ardoare realitățile care nu trec. Același Duh al lui Dumnezeu umple de prezența sa mintea ta și o ridică spre a cunoaște lucrurile din cer” (Epist. IV, 3.1).

Să ne întoarcem la Biblie…

            Toate cele spuse până aici scot în evidență oportunitatea de a ne întoarce la Biblie și necesitatea unei introduceri în acest text care nu este nicidecum ușor. Nu este îndeajuns să citești textul, ca să-l și înțelegi. Cărțile care o alcătuiesc au fost scrise cu 3000-2000 de ani în urmă, în limbi necunoscute nouă (ebraică, aramaică și greacă), de o cultură diferită nouă, care iubea imaginația și fantezia mai mult decât noi și care nu poseda cunoașterea noastră științifică. De aici, apare și sensul de „înstrăinare” care se simte în fața Bibliei, la prima întâlnire cu ea. „Înstrăinare” care pare exacerbată și de faptul că Israel, protagonistul principal al Vechiului Testament și, în parte, protagonistul secundar al Noului Testament, este un popor „misterios”, căruia nu-i cunoaștem bine istoria antică, întâmplările, popor ales de Dumnezeu dar mereu asediat de celelalte popoare, aflat într-o continuă luptă cu ele și, de cele mai multe ori, infidel chiar față de Dumnezeul care l-a ales, și pe care de multe ori l-a respins. Și, totuși, poporul acesta „încăpățânat” devine, într-un anumit fel, simbolul întregii omeniri pe care Dumnezeu o iubește, chiar dacă aceasta nu i se răspunde cu aceeași iubire. Acest popor devine un simbol al Bisericii, Biserică pe care Cristos și-o alege din mijlocul tuturor popoarelor ca noul popor al Alianței, și care, cu toate dificultățile, vrea să răspundă iubirii Sale, tot astfel cum s-a întâmplat cu Maria, cu apostolii, cu Saul din Tars și cu atâția alții.

            Este o istorie care nu este întotdeauna exemplară, iar faptele descrise în Biblie nu sunt mereu edificatoare. Însă, acest lucru nu trebuie să ne scandalizeze, pentru că din păcate acesta este istoria oamenilor! Întâmplarea dintre Cain și Abel și istoria dureroasă a păcatului care a urmat până la potop, adulterul și crima regelui David, trădarea lui Iuda sunt fapte concrete pentru ca noi să nu repetăm aceleași greșeli. Nemaivorbind despre marile figuri pozitive prezentate de Biblie: bărbați și femei care, lăsându-se călăuziți de Dumnezeu, au realizat lucruri minunate arătând lumii până unde poate ajunge omul în creșterea sa umană și  spirituală. Abraham, Moise, Maria din Nazaret, Paul din Tars sunt doar câteva exemple, pentru a constata că Biblia trebuie să devină o școală de viață, de creștere umană și spirituală pentru noi, cei încrezători în promisiunile lui Dumnezeu, promisiuni ce se vor împlini pe deplin în noi, cei cuprinși de teamă și copleșiți de mizeriile și dezamăgirile noastre.

             Prin urmare, Biblia este cu adevărat CARTEA de care avem nevoie, dacă vrem să știm ce și cum ne vorbește Dumnezeu: „De fapt, tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră pentru ca, prin statornicia și mângâierea Scripturilor, să avem speranță” (Rom 15,4).

Fraze celebre despre BIBLIE:

Abraham Lincoln (președinte al Statelor Unite ale Americii între anii 1861-1865): „Eu cred că Biblia este darul cel mai minunat pe care Dumnezeu l-a făcut omului. Tot binele care este emanat de Mântuitorul lumii ajunge la noi prin intermediul acestei cărți”.

Immanuel Kant (filozof german 1724-1804): „Existența Bibliei, ca o carte pentru popor, este cel mai mare beneficiu de care rasa umana a putut vreodată să se bucure, și orice tentativă de a o micșora este un delict împotriva umanității”.

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Biblia – o carte…. ultima parte&8221;

  1. „Cu Dumnezeu în fiecare zi” Aşa o poezie n-am mai citit de mult timp…
    Despre cei menţionaţi la final: faptul că au apreciat Biblia e o dovadă că au avut un cuget onest şi luminat.
    Multă sănătate, părinte Cristian!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s