TRIDUUM-UL PASCAL

Scopul anului liturgic este acela de a descrie – a trăi (celebrând) istoria mântuirii. El cuprinde momente obișnuite și momente forte cu o semnificație deosebită, după cum este și cazul Săptămânii Sfinte, pe care creștinii greci o numeau și “săptămâna mare”, în zilele căreia se parcurg, din nou, ultimele momente din viața pământească a lui Isus Cristos. Din această săptămână „trei” sunt zilele prin excelență, în jurul cărora se concentrează întreaga soteriologie creștină și, ca pe un ax, se rotește întregul an liturgic. Ele sunt zilele Triduum-ului pascal, „zile care sunt la mijloc între timp și veșnicie”, după cum afirma filosoful și preotul catolic Romano Gardini (sec. 20). Repetarea lor, an de an, are drept scop să țină aprinsă amintirea și alimentarea credinței Bisericii pelerine spre speranța veșnică.

            Expresia Triduum sacrum apare pentru prima dată în scrierile Sf. Ambroziu, episcopul Milanului. Legătura dintre prima și ultima zi este cea care s-a scurs între suferință și bucurie, între noapte și zi. În reflecțiile sfinților Părinți nu lipsesc referințe poetice, care descoperă un mister care, trăit din interiorul lui, trezește emoții. Proclo, patriarh de Constantinopol, mort în 446, a lăsat scris în a 13-a sa predică: „Ce evenimente, de la începutul lumii se pot asemănă cu cele pe care credința noastră le contemplă astăzi? Când le-a mai văzut ochiul și când le-a mai auzit urechea?”. Liturgia a știut să îmbogățească aceste zile cu rugăciuni, rituri și simboluri evocative, care au deja o precisă configurație încă din secolul al IV-lea. Ele apar documentate în cartea de călătorie a creștinei Egeria (sec. IV). De-a lungul veacurilor au fost făcute diferite adaptări privind Triduum-ul, ultimele două reforme provenind de la Papa Pius al XII-lea (1955) și de la Papa Paul VI (1970). Decretul cu privire la Normele universale despre anul liturgic și calendarul din 1969 ne precizează criteriile: Triduum-ul pătimirii și învierii Domnului strălucește în centrul anului liturgic, pentru că opera de răscumpărare umană și glorificare perfectă a lui Dumnezeu a fost săvârșită de Cristos mai ales prin misterul pascal, prin care murind a distrus moartea noastră, și înviind ne-a dăruit din nou viața” (nr. 18).

             Ca o modalitate de celebrare ar trebui să considerăm aceste trei zile ca pe o unică zi, pe care actualele norme o fac să înceapă în Joia Sfântă cu liturghia In Coena Domini. În mod semnificativ, această liturghie se termină fără salutul final, folosit la fiecare liturghie. Adunarea se termină printr-o tăcere profundă, dându-se întâlnire la cea de-a doua etapă, care este liturgia din Vinerea Sfântă care, la rândul ei, se termină fără un salut final în așteptarea Privegherii care, la momentul liturgic când se cântă Mărire, dă spațiu „unei manifestări gălăgioase” prin care comunitatea își exprimă voința de a vesti învierea. În apropierea acestor zile să încercăm să le evocăm pe fiecare, rememorând misterul învierii într-o considerare succesivă.

Cena Domini JOIA SFÂNTĂ: ziua slujirii

        Toți evangheliștii concordă în a fixa moartea lui Isus în ziua de vineri. Unii îndrăznesc să afirme chiar data acestei zile, 7 aprilie, anul 30 al erei noastre. Ținând cont de obiceiul ebraic de a calcula 24 de ore de la un asfințit la altul, putem afirma că vineri s-a săvârșit toată pătimirea. Despre Ultima Cină avem două versiuni: una de la evangheliștii sinoptici (Matei, Marcu și Luca), care identifică Ultima Cină cu cina pascală, descriindu-ne instituirea Euharistiei, iar cealaltă de la Ioan care o identifică ca fiind obiectul multor revelații, printre care porunca cea nouă a iubirii (In 13,34).

            „Întregul Triduum pascal – scria sfântul Ioan Paul al II-lea – este cuprins, anticipat și „concentrat” pentru totdeauna în darul euharistic” (Ecclesia de Eucharistia 5). Conținutul memorialului său este mai extins și orientat în trei direcții de timp, rezumate în aclamația liturgică: „Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni!” Euharistia este inima caldă a Bisericii, pentru că în ea – descrie Conciliul – „este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru și Pâinea cea vie” (Presbyterorum Ordinis, 5).  Părinților Bisericii iubeau să-l definească ca „banchet mesianic”, îndreptând mereu imaginile folosite înspre o direcție viitoare, ca operă de recapitulare ce cuprinde toate principiile creației.

            Pentru a înțelege această centralitate, trebuie să ne dispunem spre o viziune mult mai dinamică a sacramentului. Euharistia nu se sfârșește în rit, ci are o acțiune modelatoare care interpelează existența și istoria. Devenind hrană, Cristos nu ne dă ceva, dar ni se dăruiește pe El însuși. Este oferirea de sine a slujitorului. Aceasta împiedică să o reducem la o “insulă” rituală, și face ca alegerea liturgiei din Joia Sfântă să fie potrivită, introducând în această zi Evanghelia „spălării picioarelor” (In 13, 1-20). Diferiți exegeți concordă în a considera intenția evanghelistului Ioan de a face să coincidă acest pasaj din Evanghelie cu cel al instituirii Euharistiei, descrisă în Evangheliile sinoptice. Este o potrivire teologică, care arată felul de a fi și de a acționa al creștinului euharistic.

            Să încercăm să ne imaginăm scena: Isus, încins cu un ștergar, săvârșește gestul rezervat slujitorului din casă, întâmpină anumite rezistențe și, la sfârșit, spune cuvinte foarte asemănătoare cu „faceți aceasta în amintirea mea”: „V-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu” (In 13,15). În felul acesta, Ioan reușește să ne facă să înțelegem că a mânca și a bea pe Cristos euharisticul însemnă a ne sluji unii pe alții. Este interesant faptul că evanghelistul Luca, deși nu amintește episodul spălării picioarelor, reafirmă aceeași învățătură la sfârșitul instituirii Euharistiei: „Cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care servește? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Lc 22, 27).

            Conform reformei Papei Pius al XII-lea ritul spălării picioarelor, la început rezervat doar pentru biserica catedrală, a fost extins mai apoi la toate parohiile, permițând în acest fel fiecărei comunități creștine să se lase interogată de acest rit. După rugăciunea finală de la liturghia “In coena Domini” se săvârșește ritul „mutării Preasfântului Sacrament” într-un alt loc anume, potrivit pentru acest moment. Odinioară acest loc se numea „mormântul Domnului”, iar ritul mutării Sfintei Taine era structurat, într-un mod anume, ca să imite o procesiune funerară destinată înmormântării lui Cristos. Cu toate acestea, ținând seamă de faptul că Isus în Euharistie nu este mort ci viu, astăzi, acest moment are o semnificație diferită, anume aceea de a-l însoți pe Isus, cel care le-a spus apostolilor ce au mers cu el în Grădina Ghetsemani: „Așa, n-ați putut veghea cu mine nici măcar un ceas?” (Mt 26,40). Iar prelungirea adorației în noaptea respectivă, moment ce începe imediat după închiderea tabernacolului, are tocmai acest scop.

CrocifissioneVINEREA SFÂNTĂ:

ziua iubirii

        Egeria în cartea sa de călătorie descrie obiceiul creștinilor de a merge în locurile pătimirii, însoțind acest itinerarium cu cântece și rugăciuni (prima formă a Căii Crucii). Antică este și tradiția de a ține post în această zi: post alimentar și post euharistic, deoarece nu se celebrează liturghia. Dar ziua de post nu are o semnificație penitențială, așa cum o au celelalte zile din Postul Mare, ci stimulează așteptarea. Constituția despre liturgie Sacrosanctum concilium îl numește „postul pascal”  și este recomandat „să fie extins la Sâmbăta Sfântă, pentru a se putea ajunge cu inima înălțată și deschisă la bucuria Duminicii Învierii” (nr. 110). Riturile care caracterizează liturgia din această zi sunt: ascultarea Cuvântului (cuprinzând și „rugăciunea universală”), adorarea Sfintei Cruci și împărtășania.

            Liturgia din Vinerea Sfântă propune descrierea Pătimirii Domnului după evanghelia lui Ioan. Spre deosebire de ceilalți evangheliști, Ioan este mai discret în a descrie pe larg suferința lui Isus. Pentru el, crucea nu este atât „ora” durerii sau a umilirii, cât revelarea iubirii. Totul este îndreptat în această direcție. Din iubire Tatăl l-a trimis pe Fiul, și din iubire față de oameni a devenit solidar cu ei, răstignind în trupul său păcatul lumii. La picioarele crucii se descoperă prietenul, cel care spune: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13), dar cu forma și porunca cea nouă, steaua eticii creștine, aceea de a iubi asemenea lui: „să vă iubiți unii pe alții. Așa cum v-am iubit, așa să vă iubiți unul pe altul” (In 13,34).

            Punctul culminant al iubirii îl găsim în Ioan 19,34, unde ni se arată că atunci, când unul dintre soldați a străpuns coasta lui Isus cu o suliță, imediat a ieșit din ea sânge și apă. Ne-ar fi greu să credem, că un tată nu ar fi „atins” de o asemenea imagine. Mulți au văzut în acest gest nașterea Bisericii ca, de exemplu, sfântul Ioan Gură de Aur care compară acest moment cu cel al creării Evei: „Și așa cum atunci Domnul a luat din coastă și a făcut femeia, tot așa ne-a dat sânge și apă din coasta sa și a format Biserica”. Și cum partea cea mai apropiată de coaste este inima, privind la inima lui Isus Biserica recunoaște că esența sa este iubirea. Din acest motiv, pentru Hans Hurs von Balthasar „deschiderea inimii indică darul lui Isus pentru toți; spațiu deschis, golit și accesibil tuturor”.

            A vorbi despre cruce nu este un act de slăbiciune și, din acest motiv, nu cunoaște multe rezistențe. Ioan afirmă că Tatăl este cel care îl oferă pe Fiul său. Prin aceasta arată că iubirea stă la originea tuturor: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut,  ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). Isus putea să se întrupeze, să moară și să ne mântuiască în multe alte feluri și, cu toate acestea, a ales să fie omul durerilor, care, așa cum scrie teologul protestant Jürgen Moltmann, „ne revelează compasiunea nelimitată a lui Dumnezeu și suferința sa infinită, ca suferință a iubirii sale. În iubirea sa el suferă împreună cu făpturile sale și pentru creaturile sale, pentru că vrea răscumpărarea lor în libertate”. De un asemenea Cristos, nu poți decât să te îndrăgostești.

            Crucea aparține nucleului kerigmei apostolice și, oricât de incomodă și de nebună poate să ne pară, nu vom putea fi niciodată creștini dacă am renunța să o mai vestim. Această kerigmă nu duce la impostarea unei mistici a pătimirii, și nu face din cruce un talisman sau o statuie mută. Cristos moare pentru o alianță. Prin urmare, crucea sa proclamă cu putere că iubirea este unica forță capabilă să învingă răul. Cine venerează Crucifixul, împărtășește în plus o convingere: aceea a lui Cristos care este de partea celor din urmă, a celor umiliți, a celor învinși. Crucea este speranță pentru unii, și în același timp, judecată severă pentru aroganța călăilor. Vinerea Sfântă a lui Isus este Vinerea Sfântă a omenirii.

Veglia-PasqualeSÂMBĂTA SFÂNTĂ:

ziua tăcerii

         Momentul în care viața se termină este ca o ploaie sărată care coboară asupra lumii. Mâini tremurânde, fețe tăcute așează trupul mort a lui Cristos în mormântul deasupra căruia rostogolesc o piatră mare și grea, închizând Logosul, reducându-l la tăcere. Biserica caracterizează această zi, ca unica zi din an fără nici un tip de celebrare liturgică. Altarele sunt despuiate de odăjdii și de ornamente florale, altarul de la Joia Sfântă este desfăcut, lumânările sunt stinse, clopotele rămân mute. Totul tace…

            În Joia Sfântă puteam să-l vedem pe Isus în semnele pâinii și ale vinului. În Vinerea Sfântă îl puteam vedea înălțat pe cruce, auzeam ultimele sale cuvinte. În această Sâmbătă totul este gol, până și crucea. O piatră funerară pare să fi închis pentru totdeauna problema în cauză. Este ultima etapă a coborârii. Simbolul Apostolilor i-a atribuit acesteia atâta importanță, încât a făcut din ea o mărturie de credință: „a murit și s-a îngropat, s-a coborât în iad”. Nu este prea clar ce trebuie să înțelegem prin aceste cuvinte, însă, în limbajul vremii, iadul reprezenta partea cea mai de jos a pământului, Sheol, împărăția morților. Revenirea va începe de acolo, din punctul cel mai adânc al abisului morții.

            Pentru Sf. Paul a coborî în iad înseamnă „să-l ridice pe Cristos din morți” (Rom 10,7). Prin urmare, coborârea lui Isus în iad este un act prin care Cristos anunță mântuirea și a celor morți (cf. 1Pt 3,19). Este o revenire cosmică, care își află începuturile în fragmente. Din acest motiv, în loc să se jelească trupul mort, Părinții orientali au vorbit despre mormânt în termeni de înviere. Procolo, patriarhul de Constantinopol, pe care l-am citat la început, nu ezită să compare mormântul cu un “pat nupțial”, iar coborârea în iad cu „luna de miere”: „Niciodată infernul nu a tremurat cărându-și prada, niciodată pământul nu a fost împodobit cu un mormânt care să apere viața și, mai mult decât un mormânt, să fie un pat nupțial. Omul care era înmormântat acolo nu era supus putrezirii: el cobora sub pământ pentru a celebra nunta”.

            Sâmbăta Sfântă este, de asemenea, ziua care ne permite să vorbim despre moarte și într-un alt mod. Cristos nu ne eliberează de moartea biologică, dar îi revoluționează sensul privând-o de aspectul său ostil. „De atunci – scrie papa Benedict al XVI-lea -, moartea nu mai este aceeași: a fost privată, ca să spunem așa, de „veninul” său. Iubirea lui Dumnezeu, lucrătoare în Isus, a dat într-adevăr un sens nou întregii existențe umane, și așa a transformat până și moartea […]. Moartea nu ne mai arată „zâmbetul batjocoritor” al unui dușman ci, așa cum scria Sfântul Francisc de Assisi în Cântecul Creaturilor, chipul prietenos, sora moarte, pentru care putem să-l binecuvântăm pe Domnul: „Fii lăudat Doamne, pentru sora noastră moarte trupească”.

Parcurgând în tăcere această obscuritate mortală, comunitatea ajunge la noaptea cea mai importantă dintre toate nopțile. Suntem deja pregătiți să celebrăm mama tuturor nopților: Privegherea pascală. Lumina lui Dumnezeu strălucește în noaptea întunecată. O, noapte cu adevărat fericită! vom spune în cântarea solemnă Exultet. Se va aprinde un foc și de la el lumânarea pascală, pe care o vom purta în procesiune în biserica întunecată. Este simbolul credinței care se aprinde în noapte. O, noapte cu adevărat fericită! În ea Tu ne-ai creat, în ea Tu te-ai întrupat, în ea Tu ne-ai răscumpărat. O, noapte fericită a eliberării noastre! Vom traversa marea amărăciunii și picioarele noastre vor fi uscate. Noapte fericită în care țesuturile universului vor fi regenerate. O, noapte fericită! Și fericiți cei care vor ști să cânte cântarea iubirii lor în această noapte!

 În încheiere

            La sfârșitul acestei mici sinteze asupra Triduum-ului pascal, mi-aș permite să subliniez parțialitatea analitică a acestei reflecții, pe care am dorit să o fac acum, în ajunul celebrărilor Triduum-ului sacru.

            Paștele nu este numai misterul care poate fi clarificat din afară, sau conceptul care poate fi închis în spațiile strâmte ale inteligenței umane, dar este viață, o viață care are nevoie de o continuă și permanentă regenerare și reînsuflețire.

            Misterul pascal posedă o bogăție interioară, ce poate fi pătrunsă doar cu privirea credinței. Este adevărat, că și într-un fragment se găsește și se vede tot întregul, așa cum într-o bucată de oglindă se poate descoperi imaginea întreagă a  cerului.  Însă, când este vorba de Paște, ne dăm seama că este foarte greu să facem o sinteză, să pătrundem în profunzimea sa spirituală ascunsă, să explorăm ramificațiile sale teologice, să cunoaștem derivațiile sale  biblice.

            Misterul merge dincolo de privirea noastră, după cum bine a înțeles sfântul Eferem Sirul, care ne-a avertizat: „Să nu te încumeți să iei dintr-o singură înghițitură ceea ce nu poate fi luat dintr-o singură înghițitură și să nu renunți, din neglijență, la ceea ce poți lua puțin câte puțin” (Comentariu asupra Diaterssaronului, 1, 19).

            Așadar, fiecăruia dintre noi îi revine misiunea de a descoperi bogățiile imense pe care liturgia ni le propune „per ritus et preces”, pentru ca în viața noastră să răsune impetuos cântarea Aleluia pascală, pe care Cristos a intonat-o pentru noi prin pătimirea, moartea și învierea sa.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s