Îmbrățișarea care transformă…

pesceDragi cititori, vă invit să medităm împreună asupra textelor biblice propuse pentru Duminica a XVII-a din Timpul de peste an: Evanghelia după Matei (13,44-52) și Scrisoarea către Romani (8,28-30). Spun atenției voastre următoarea reflecție:

Evanghelia din această duminică ne propune parabolele Împărăției cerului și ne invită să ne întrebăm înainte de toate: ce reprezintă pentru noi împărăția cerurilor? Dar oare ce voia să ne transmită evanghelistul Matei folosind această expresie?

Eu aș îndrăzni să spun că Matei, deși face parte din grupul celor doisprezece apostoli și devine un crainic al Vestii celei Bune, totuși, păstrează cu sfințenie acea pietate ebraică care cere să nu invoci numele Dumnezeului tău în zadar. Prin urmare, evanghelistul Matei folosește expresia „împărăția cerurilor”, voind de fapt să spună „împărăția lui Dumnezeu”. Prin urmare, expresia „împărăția cerurilor” trebuie să fie totdeauna înțeleasă ca „împărăția lui Dumnezeu” în sensul de „actul prin care Dumnezeu domnește”. Deci împărăția cerurilor înseamnă acțiunea lui Dumnezeu, intervenția Domnului în istorie și în viața fiecăruia dintre noi. E ca și cum, la începutul fiecăreia dintre aceste parabole, Matei ar spune: „Iată cum Domnul intervine în istorie. Iată cum Domnul acționează în viața fiecăruia dintre noi”.

Pentru aceasta ne rugăm în fiecare zi, ne rugăm atunci când repetăm „Tatăl nostru”, spunând: „Vie împărăția ta, facă-se voia ta”. Ori de câte ori repetăm această rugăciune, în realitate cerem: „Acționează, Doamne, în istorie. Acționează, Doamne, în viața noastră.  Fie ca voința ta, planul tău de iubire, de fericire, de mântuire a lumii și a fiecăruia dintre noi, să se realizeze”. De fapt, prin această rugăciune, noi cerem ca prin acțiunile noastre, prin munca noastră, miile de gesturi cotidiene, aparent lipsite de semnificație, toate acestea, încet-încet să devină istoria mântuirii, să devină o istorie precisă.

            Ce spune Evanghelia despre lumea în care Domnul acționează în istoria și viața noastră? Cum transformă Dumnezeu această istorie? Cum transformă Dumnezeu viața noastră?

Pentru a da un răspuns precis și profund acestor întrebări, vom alege ultima din aceste parabole pe care le propune Evanghelia de astăzi. Evanghelistul Matei spune: „Împărăția cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare care adună de toate” (Mt 13,47). Această asemănare un pic curioasă, inspirată din activitatea apostolilor (mulți dintre ei erau pescari), abordează unul dintre aspectele cele mai dificil de înțeles, cu privire la modul în care Dumnezeu acționează: dacă Dumnezeu este efectiv prezent și activ în istorie, atunci de ce există răul? De ce face să experimentăm atât de mult suferința? De ce se petrec lucruri fără sens? De ce uneori cei răi triumfă? De ce există boală, suferință? De ce este moartea?

Răspunsul dat de această parabolă este următorul: Domnul nu intervine în istoria nimănui, forțând-o, ci doar îmbrățișând-o. Asemenea acestui năvod aruncat în mare, Domnul cuprinde totul, și adună totul,  buni și răi, binele și răul. Domnul îl cuprinde pe fiecare dintre noi nu numai cu binele pe care îl facem, dar și cu răul pe care fiecare dintre noi îl face, pentru că binele și răul sunt in inima fiecăruia dintre noi.

Domnul nu ne înlocuiește, nu se pune în locul nostru. Noi rămânem responsabili de alegerile noastre, de deciziile noastre. Când facem răul nu putem spune că Domnul l-a făcut sau că El a permis răul aceasta: noi suntem cei care îl facem. Și când îndurăm răul, nu putem spune că este Dumnezeu cel care trimite răul asupra noastră sau că Dumnezeu a permis să ni se întâmple un rău: oamenii sunt cei care ne fac rău.

Felul în care Dumnezeu acționează în istorie, în viața fiecăruia dintre noi, nu este cel de a elimina răul, ci de a-l asuma, de a-l îmbrățișa pentru a-l transforma în bine.

Acest năvod, de care vorbește parabola împărăției cerurilor, a fost aruncat atunci când Isus și-a întins brațele pe lemnul crucii. Noi credeam că îl vom pironi pe acel lemn și el va rămâne acolo imobilizat, eliminat din istoria omului, însă, el a transformat acele brațe întinse și pironite într-o îmbrățișare care îi cuprindea pe toți oamenii, începând de la cei care îl ucideau în acel moment. Acest sens este exprimat în mod figurativ și foarte elocvent în toate tablourile care reprezintă răstignirea din perioada anilor 1200 și mai ales în operele lui Giotto, cele care se află la Assisi, unde se poate vedea un Isus răstignit foarte liniștit, cu brațele întinse, nu atât pentru că sunt pironite pe cruce, ci pentru că prin ele El vrea să-i îmbrățișeze pe toți oamenii. Îmbrățișarea prin care Domnul cuprinde toată lumea și pe fiecare dintre noi, năvodul cu care capturează toată istoria, toate viețile, este iubirea sa, milostivirea, răbdarea, bunătatea și iertarea sa.

            Acest adevăr îl afirmă și Sf. Paul în cea de-a doua Lectură, luată din Scrisoarea către Romani, unde spune: „Fraţilor, de fapt, ştim că toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui” (8,28). Un astfel de act de credință apostolul Paul îl poate face, pentru că știe că năvodul împărăției cerului, adică îmbrățișarea lui Isus pe cruce, cuprinde totul, adună totul, toată istoria, toate evenimentele mici și mari, toate viețile cu întâmplările lor zilnice. „Toate firele de păr de pe capul nostru, sunt numărate”, spune Isus (Lc 12,7). Toate lacrimile noastre Domnul le vede și, cum spune Cartea Apocalipsului, toate aceste lacrimi, El, Domnul însuși, le va șterge din ochii noștri în ziua în care ne va primi în împărăția cerurilor.

            Felul în care Domnul îmbrățișează istoria noastră, cuprinde binele și răul, atât binele pe care îl facem și pe care alții ni-l fac, cât şi răul pe care alții ni-l fac sau răul pe care noi îl facem. Totul ajunge în „năvodul” iubirii lui Dumnezeu. Toate acestea, și numai în felul acesta, totul – nu numai binele dar și răul – „toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8,28).

            Acesta este modul în care Dumnezeu transformă toate. Dacă Domnul ar elimina răul imediat, dacă ar prinde numai peștii buni în năvodul său, nimeni dintre noi nu s-ar mântui. Dacă îmbrățișarea Celui răstignit ar cuprinde numai pe cei buni, am rămâne cu toții în afară, pentru că răul este în inima fiecăruia dintre noi.

            Acesta este motivul pentru care Domnul îndură răul și se lasă răstignit. Din acest motiv nu elimină răul, suferința pe care fiecare dintre noi zilnic o îndură și pe care zilnic –uneori o provocăm: pentru că modalitatea lui de a învinge răul e aceea de a-l transforma cu puterea iubirii sale, cu puterea blândeții și răbdării sale, cu puterea  iertării sale.

            Așa domnește Domnul asupra istoriei, așa acționează El în istorie. Acesta este modul în care și răul poate fi transformat în bine. Acesta este modul în care și noi, în viața noastră, putem transforma răul, fie cel pe care îl îndurăm, fie cel pe care îl facem.

            Evanghelia, o știm cu toții, înseamnă „vestea cea bună”. Există pentru fiecare dintre noi „o veste bună”: fie răul pe care îl îndurăm, fie cel pe care îl facem noi, datorită iubirii Domnului poate fi reparat, poate fi transformat, poate fi preschimbat, poate deveni un bine. Aceasta o învățăm de la Sf. Paul care ne spune: în credință și speranță toate sunt îndreptate spre binele acelora pe care Dumnezeu îi iubește, al acelora care îl iubesc pe Dumnezeu.

             Vă doresc o Duminică duhovnicească și o săptămână binecuvântată. Și nu pot să închei fără să vă fac un îndemn franciscan: „Fraților, cât mai avem timp, să facem binele!” (Sf. Francisc de Assisi).

Veniți la Mine…

The Sermon on the Mount
Carl Bloch, 1890Celebrăm astăzi Duminica a XIV-a din Timpul de peste An. În centrul liturgiei Cuvântului lui Dumnezeu de astăzi se află tematica umilinței și a simplității vieții, pe care fiecare dintre noi trebuie să o ceară de la Cristos, modelul nostru. În Evanghelia de astăzi auzim cuvinte de mare sprijin moral și spiritual din partea lui Cristos care, ne anunța prin cuvinte și le adeverește prin faptele pe care le săvârșește, marea sa apropiere de omul care are nevoie de iubire și de sprijin: „Veniți la mine, toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă! Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este ușoră” (Mt 11,28-30).

            Să analizăm împreună cele trei verbe pe care putem construi reflecția noastră de astăzi: 1) veniți la mine; 2) luați jugul meu și 3) învățați de la mine.

A merge la Cristos. Sunt multe modalități prin care putem merge la Cristos, dar și motive pentru care mergem la El sau fugim de El. Aș vrea să cred că, sigurul motiv pentru care un creștin adevărat merge la Cristos, este faptul că El, Cristos, este forța noastră, călăuza şi odihna noastră. A merge spre cineva exprimă un drum de viață interioară pe care toți creștinii trebuie să știe să-l împlinească cu bucurie și sinceritate, știind că merg în întâmpinarea Bunătății și a Fericirii prin excelență, care este Isus Cristos. De fapt, cine îl întâlnește pe Cristos și face o experiență de unire intimă cu El, descoperă cu adevărat adevărata fericire și bucurie, care îl va determina să spună împreună cu apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6, 68); „Doamne, e bine că suntem aici!” (Mt 17,4). Dar celui care nu ajunge la această întâlnire personală cu Cristos îi este greu să accepte urmarea lui Cristos, iar mesajul Evangheliei, care înseamnă Vestea cea Bună, devine pentru el un motiv de poticnire, fapt pentru care rămâne scandalizat și exclamă precum cei de la Cafarnaum: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6,60). Noi din care categorie facem parte? Dacă vom răspunde cu sinceritate la această întrebare, vom înțelege și motivul pentru care Isus astăzi ne îndeamnă: „Veniți la mine…” Cred că fiecare creștin autentic (și când spun autentic mă gândesc la acei creștini care împlinesc voința lui Dumnezeu din iubire și nu din obligație) își poate însuși cuvintele Sf. Augustin, repetându-le în fiecare zi: „Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până când nu se va odihni în Tine!” Aceste cuvinte devin oglindă în care se poate citi bucuria celui care trăiește prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, și care poate exclama împreună cu apostolul Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

Luați jugul meu. Al doilea verb este a lua. Ce ne îndeamnă Cristos să luăm? Luați jugul meu asupra voastră. Care jug? Al suferinței? Greutatea crucii? Da! Pentru că a fi creștin autentic înseamnă a fi discipol, ucenicul Domnului. Și nimeni dintre cei care cred, nu vin la credință prin propria lor voinţă, ci datorită harului lui Dumnezeu, după cum spune și apostolul Paul (cf. 1Cor 15,10), iar ucenicului Domnul îi spune un singur lucru: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mc 8,34). Cuvintele acestea par a fi absurde și paradoxale! Dar Isus ne învață că jugul devine plăcut și povara ușoară, dacă este dus din iubire și urmărește un ideal care motivează pe om la renunțare și la sacrificiu. Cristos a luat asupra sa acest jug și l-a purtat pe umerii săi, alegând cale crucii și a suferinței pentru mântuirea celor care aveau să creadă în El, iar apogeul iubirii sale a atins punctul culminant în clipa morții, pentru că și-a oferit viața pentru viața noastră, împlinind în persoana sa acele cuvinte pe care le-a spus apostolilor săi: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Acest jug, care de multe ori se poate regăsi în viața noastră, să nu-l îndepărtăm niciodată de la noi și nici să căutăm să-l punem pe umerii altora. Fiecare creștin să știe să-și poarte propriul jug al durerii, cu demnitate, cerându-i Domnului Isus puterea de a merge mai departe, mai ales atunci când urcarea Calvarului devine mai anevoioasă, iar puterile ni se micșorează în drumul nostru de edificare spirituală a vieții creștine.

Al treilea verb: a învăța! Învățătorul nostru este foarte exigent pentru că, cine oferă iubire, cere iubire, iar iubirea este exigentă prin natura ei! Iubirea nu are un caracter provizoriu, ci definitiv, iar persoanele care se iubesc trebuie să se implice în totalitate în trăirea iubirii lor. Isus ne cere să învățăm de la El care e blând și smerit cu inima, dacă vrem ca inima noastră să devină blândă și smerită. El, Cristos mielul nepătat jertfit pe cruce pentru noi, s-a făcut întru totul asemenea nouă afară de păcat (cf. Evr 4,15) și, luând asupra sa firea noastră, ne-a indicat calea prin care putem deveni și noi, la rândul nostru, blânzi și smeriți cu inima. Când și cum ne putem justifica înaintea acestui Rege bând și smerit cu inima, mândria, răceala și indiferența din inima noastră? Nu există nici o justificare pentru cei care nu sunt blânzi și smeriți. Dumnezeu, care este iubire, gingășie, bunătate și îndurare, este în același timp și judecătorul căruia îi revine oportunitatea de a da fiecăruia după faptele sale, ținând cont de înțelepciunea sa divină. Iată de ce astăzi, Biserica ne pune pe buze această rugăciune, la începutul sfintei Liturghii: „Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău, tu ai ridicat omenirea căzută. Te rugăm, dăruiește-le credincioșilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberați din robia păcatului și călăuzește-i la fericirea veșnică”.

            Pe această temă a bucuriei și a speranței, ce sunt rodul venirii lui Mesia, este centrată și prima Lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Zaharia: „Veselește-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Iersualimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept și mântuit, umil și călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgărițe! Voi nimici carele din Efraim și caii din Ierusalim; voi nimici arcul de război și voi vorbi de pace neamurilor. Domnia lui va fi de la mare la mare, de la Râu până la marginile pământului” (Zah 9,9-10).

Pe de altă parte, Sf. Paul, în cea de a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani, ne vorbește despre viața trăită după duh. Numai cine se lasă condus de duh devine o persoană umilă și înțeleaptă în viață. Cine se lasă călăuzit de duhul lumii și al trupului, gândește și acționează numai pentru a realiza așteptările acestei lumii, uitând de cer și de felul în care se ajunge în cer. Acesta este omul care vrea doar să știe și să cunoască ceea ce poate percepe, prin simțuri și experiențe, dar nu va deveni niciodată omul care știe să se înalțe spre înălțimi și să meargă spre adevărata patrie, locul unde, cei care cred, vor moșteni împărăția cerurilor și viața veșnică. Cât sunt de mare actualitate pentru timpurile noastre cuvintele apostolului: „Fraților, voi nu sunteți în trup, ci în Duh, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al lui. Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morți locuiește în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuiește în voi. Așadar, fraților, noi nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Dacă trăiți după trup, aveți să muriți. Dar dacă, prin Duh, faceți să moară faptele trupului, veți trăi!” (Rom 8, 9.11-13).

Duhul este viață, trupul este moarte. Această clară opoziție între bine și rău, între trup și suflet, între spirit și materie, Sf. Paul vrea să o sublinieze cu forță, pentru că de la noi Domnul cere un răspuns categoric. Un creștin nu poate trăi cufundat în lucrurile pământești, căci ar fi un păgân, dacă ar da crezare numai celor ce trec prin trup și îl reduc pe om la un pumn de cenușă, distrugând în ele ceea ce are mai nobil și frumos, viața intimă a lui Dumnezeu, care înseamnă puritatea inimii și a vieții.

Să ne punem în fața lui Dumnezeu, în atitudinea celui blând și smerit cu inima și atunci inima noastră se va umple de bucurie sfântă, ascultând rugăciunea rostită de Isus astăzi: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și pricepuți și le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorința ta” (Mt 11,25-26).

În viața noastră de credință să ne amintim de cuvintele Fecioarei Maria, slujitoarea Domnului și să le punem în practică: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit la umilința slujitoarei sale… Îndurarea lui față de cei care se tem de el este din generație în generație. Și-a arătat puterea brațului său: i-a risipit pe cei mândri cu planurile lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri și i-a înălțat pe cei umili; i-a umplut de bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogați i-a trimis cu mâinile goale…” (Lc 1,46-47.50-53).

Să nu ne fie teamă, să mergem la Cristos! El care este Calea, Adevărul și Viața ne vă ajuta să împlinim voința Tatălui, Cel care a binevoit să descopere misterele împărăției sale, celor mici! Dumnezeu să ne binecuvânteze! Amin.