Porunca iubirii… câteva considerații

  dio_e_amore2         Evanghelia din Duminica a XXX-a din timpul de peste an ne prezintă răspunsul lui Isus la întrebarea: „care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Mt 22,36). Răspunsul său este categoric: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău!” (Mt 22,37). Pentru interlocutorul lui Isus, (învățat al Legii) răspunsul acesta nu reprezintă o noutate, de vreme ce, fiind un cunoscător al Legii mozaice, știa foarte bine că, în Cartea Deuternomului (6,5) exista deja această lege fundamentală pentru poporul evreu. Prin urmare, la prima vedere, acest învățat i-ar putea replica lui Isus că răspunsul lui nu conține o noutate, însă, cred eu, că noutatea este pentru cei care nu sunt familiarizați cu Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Am putea să ne imaginăm că acel învățat al Legii a rămas nemulțumit de răspunsul lui Isus, fapt pentru care Isus continuă enunțul răspunsului său: „Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Lc 22,38-39). Dar și de data aceasta am putea să avem o obiecție față de afirmația lui Isus. În Cartea Leviticului 19,18 găsim enunțul poruncii iubirii față de aproapele: „Să nu te răzbuni și să nu ții ură pe fiii poporului tău! Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” Dacă noi am fi familiarizați cu textul sacru, ținând cont de această premisă pe care am făcut-o, am putea spune și noi împreună cu Qohelet: „nu este nimic nou sub soare” (1,9). Cred că ar fi cea mai mare greșeală să ne oprim aici, de vreme ce noi facem parte din Poporul Noului Legământ; cel mai potrivit ar fi ca noi să luăm aminte la cuvintele lui Isus care spune: „Să nu socotiți că am venit să desființez Legea sau Profeții! Nu am venit să desființez, ci să împlinesc” (Mt 5,17.

            Și aici intră în scenă noutatea cea mare: împlinirea Legii! Isus Cristos ne învață în prima persoană cum să-l iubim pe Dumnezeu în mod concret prin aproapele nostru. „Dumnezeu este iubire și oricine iubește este născut din Dumnezeu și-l cunoaște pe Dumnezeu” (1In 4,7-8). În această frază găsim un răspuns calificat la întrebarea ce este iubirea și dacă într-adevăr omul îl poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul…

            Ce este iubirea? Un filozof francez contemporan exprimă cu aceste cuvinte imaginea concretă a iubirii: „a iubi înseamnă a permite celeilalte persoane să existe; a iubi înseamnă a permite celuilalt să fie prezent în viața noastră”. Dacă ar fi să aplicăm această „definiție” despre iubire răspunsului dat de Isus, ne dăm seamă că, mai înainte de a-l putea iubi pe Dumnezeu, trebuie să știm și să credem că Dumnezeu este PERSOANĂ „nu este un dumnezeu nedefinit, un dumnezeu răspândit asemenea unui spray… un pic peste tot” (Papa Francisc, Omilia de la Casa Sf. Marta 18 aprilie 2013). Când omul este capabil să-i permită lui Dumnezeu să existe în viața lui, abia atunci poate să înceapă să-l iubească cu adevărat. Incapacitatea omului de a cunoaște adevărata iubire și de a iubi persoana în totalitate, îl determină de cele mai multe ori să-și creeze iubiri deșarte, să iubească aparent anumite aspecte exterioare ale persoanei (trupul…).

            Este posibil să-l iubim pe Dumnezeu? Întorcându-ne la afirmația evanghelistului Ioan din prima sa scrisoare, citim: „și oricine iubește este născut din Dumnezeu”. Prin urmare, avem toate motivele să credem că, dacă ne propunem și vrem cu adevărat, atunci putem să-l iubim pe Dumnezeu, de vreme ce ne-am născut din Dumnezeu, din iubirea lui Dumnezeu: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră” (Gen 1,26). Să nu credem că lucrul acesta este o noutate, deoarece scris este: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Prin urmare, a nu-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a nega adevărul că noi ne-am născut din Dumnezeu și se termină cu ruperea legăturii noastre cu Dumnezeu.

            Dar iubirea aceasta a lui Dumnezeu nu este un concept teoretic, ci devine o realitate vizibilă, așa cum spuneam mai sus: Dumnezeu ne-a iubit mai întâi și dovada iubirii sale stă în faptul că l-a trimis pe Fiul său ca să ne mântuiască. Pentru acest motiv noi suntem avertizați: „Dacă cineva spune: îl iubesc pe Dumnezeu” și îl urăște pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In 4,20). Afirmația aceasta ne ajută să înțelegem de ce Isus, în răspunsul său, a precizat că porunca iubirii față de Dumnezeu trece prin aproapele. Ar exista mereu riscul ca omul să-l iubească pe Dumnezeu ipotetic, dar în concret să-l urască pe cel care este icoana lui Dumnezeu – omul! Însuși Dumnezeu trage un semnal de alarmă atunci când, prin gura profetului Isaia, spune: „poporul acesta se apropie de mine cu gura și mă preamărește cu buzele, dar inima lui este departe de mine” (Is 29,13).

            Un exemplu de iubire concretă, cu fapta, nu cu vorba, îl avem în prima lectura luată din Cartea Exodului: să nu faci rău și să nu-l asuprești pe cel străin; să nu faci rău văduvei și orfanului; să nu te comporți ca un cămătar față de semenul tău care împrumută ceva de la tine… cuvinte profetice și actuale pentru timpul nostru. Isus, în prima persoană, ne-a învățat cum trebuie să devină reală iubirea față de semenul nostru: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Cunoaștem ceea ce Isus a făcut pentru noi, cum și-a dat viața pentru noi, gest al apogeului iubirii sale, dar noi ce putem face ca să „nu iubim numai cu vorba sau cu limba” (1In 3,18)? Răspunsul îl găsim în evanghelia după Matei (cf. 25,31-45): „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” sau „Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia cei mai mici, mie nu mi-ați făcut” – cuvinte ce merită o atenție deosebită!!!

            Acum înțelegem motivul pentru care Porunca Iubirii este cea mai mare din lege?! Nimeni nu poate să spună că va alege care din cele două părți ale acestei porunci să o împlinească, deoarece „avem această poruncă de la el: cine-l iubește pe Dumnezeu să-l iubească și pe fratele său!” (1In 4,21). Și în alt loc: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu!” (In 15,12). E o poruncă, nu un îndemn sau o invitație.

            Conclud aceste gânduri cu un citat din comentariul la Cele 10 Porunci pe care l-a făcut actorul Roberto Benigni: „totul se recapitulează și se rezumă cu aceste cuvinte: iubire reciprocă. Însă un lucru aș vrea să vă spun: că timpul trece, iar problema fundamentală a omenirii de două mii de ani este aceeași: iubirea reciprocă. Numai că acum, aceasta a devenit cea mai mare urgență și când astăzi mai auzim spunându-ne că trebuie să ne iubim unii pe alții, știm că nu ne mai rămâne prea mult timp. Trebuie să ne grăbim să ne iubim, noi iubim mereu prea puțin și prea târziu; să ne grăbim să iubim pentru că la sfârșitul vieții vom fi judecați în baza iubirii”.