Pilda celor zece fecioare, o istorisire cu mare tâlc

ArtBook__053_053__ParableOfTheTenVirgins____Parabola celor zece fecioare se situează într-un punct precis al evangheliei după Matei, adică în secțiunea dedicată învățăturilor lui Isus despre speranța creștină, despre lucrurile de pe urmă și despre orizontul care se află înaintea noastră, la finalul acestui drum al istoriei noastre, personale și comunitare.

Cristos îi aseamănă pe creștini cu fecioarele: „împărăția cerurilor va fi asemenea cu zece fecioare” (v. 1). Fecioria este așadar o condiție care îl califică pe creștin ca atare. Problema aici nu se pune pe planul fizic: nu de puține ori o persoană poate să fie feciorelnică în trup și sa aibă inima plină de necurăție, sau invers; nu este vorba nici de fecioria evanghelică (sau curăția) înțeleasă ca absența dezordinii sexuale. Ar fi în mod teribil reductivă o astfel de interpretare. Fecioria, înțeleasă în sens creștin, poate cuprinde virginitatea fizică – în cazul voturilor călugărești, de exemplu – dar nu este aceasta sfera principală la care ea se referă. Fecioria evanghelică, care se explică prin exercitarea virtuții castității, trebuie înțeleasă ca o dispoziție totală a consacrării propriei vieți valorilor împărăției lui Dumnezeu. Echilibrele corporale și sexuale sunt numai un aspect al acestei orientări radicale ale persoanei spre Dumnezeu. Din acest punct de vedere, lipsa fecioriei nu este posibilă dacă vrem să fim creștini. De mai multe ori este subliniat în evanghelie că Fiul – Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sf. Treime, a locuit în feciorie: în fecioria Mariei, Cristos a venit în lume ca om; în virginitatea unui mormânt în care nu mai fusese pus nimeni, a fost depus trupul său în așteptarea Învierii și, mai ales, în puritatea gândului și a inimii, Cristos cel înviat se naște în intimitatea fiecărui botezat. Condiția fecioriei evanghelice nu este așadar legată în mod direct, ci numai indirect de corpul uman. Virginitatea trupului este numai un semn vizibil al acelei condiții interioare care primește Cuvântul și care îl naște în interiorul său, în același mod misterios, ca în cazul fecioriei roditoare a Mariei care îl zămislește pe Cristos prin credința sa perfect integră. Fără feciorie nu e posibil să fim creștini, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi zămislit acolo unde cineva sau ceva este iubit mai mult decât El: „Cine își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine își iubește fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37).

Așadar, dacă vrem să definim semnificația evanghelică a fecioriei prezentate în această parabolă, trebuie să spunem că feciorelnic este cel care nu iubește nimic și pe nimeni, mai presus de Cristos. În mod analog, experiența iubirii umane, unde nu ar avea sens să te căsătorești cu o persoană dacă ar exista o alta mai iubită, la fel se întâmplă și în căutarea noastră către Domnul, condiția fecioriei inimii, adică a unei iubirii totale îndreptate spre El, este fundamentul care face posibilă așteptarea sigură, întâlnirea cu Mirele și unirea deplină cu El.

În plus, este vorba de zece fecioare, împărțite în două grupe de câte cinci. Care este motivul acestei împărțiri egale? Poate fi intuit cu ușurință, plecând de la ideea generală a descrierii parabolei. Cele două grupe se deosebesc și ajung la un destin diferit, de mântuire pentru unele și de pierzare pentru altele. Pentru ca cititorul să nu fie tentat să se întrebe care sunt propunerile care vor rezulta din judecata finală, sau câți se vor mântui și câți se vor osândi, parabola împarte în două grupe egale pe cele zece fecioare. Cele două grupe de fecioare, care se despart în momentul întâlnirii cu Mirele, manifestă numai posibilitatea de destine diferențiate, fără a intra în meritul efectiv al numărului celor mântuiți, dacă este mai mare sau mai mic față de ceilalți (care nu se mântuiesc).

În esență, ceea ce împărțirea celor două grupe vrea să comunice cititorului este numai ideea că rezultatul final al vieții fiecăruia nu este sigur în nici un sens, și că, de orientarea pe care noi o dăm evoluției noastre personale față de veșnicie depinde de calitatea judecății finale, adică de gradul de unire cu Mirele – Domnul Isus Cristos.

„Cele nechibzuite și-au luat candelele, dar nu au luat cu ele untdelemn, însă cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat untdelemn în vasele lor” (Mt 25,3-4). E nevoie să ne oprim un pic asupra semnificației acestor simboluri, care ascund adevăruri de bază ale vieții creștine. Înainte de toate, atenția noastră trebuie să cadă asupra relației dintre candele și ulei. Candela nu poate lumina de la sine, dacă nu este alimentată. Aluzia este făcută vieții creștine care emană lumina sfințeniei, dar nu în forța propriilor noastre merite personale, ci în virtutea harului, dăruit continuu de Cristos discipolilor săi. Același evanghelist ne transmite una din învățăturile lui Isus, învățătură reluată în această parabolă: „Voi sunteți lumina lumii” (Mt 5,14). Este lumina sfințeniei cea care luminează întunericul lumii. Mirele din parabolă este așteptat în timpul nopții, o noapte luminată de lumina din candelele fecioarelor. Dar această lumină are nevoie să fie alimentată și uleiul reprezintă, în simbologia biblică, darul Duhului Sfânt. Într-adevăr, este tocmai harul Duhului Sfânt, acea energie divină care face să strălucească și să lumineze sfințenia creștină. Fără ea totul se stinge, și chiar și faptele bune își pierd eficiența lor înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă și-o păstrează înaintea oamenilor (cf Lc 18,9-14). Pe lângă aceasta, trebuie să observăm că uleiul pus în „vasele lor„ (v. 4), simbol al fragilității naturii noastre, are nevoie de o continuă supraveghere pentru a întâmpina riscul de a irosi o așa mare bogăție în vase atât de fragile. Încep tranzacțiile, concesiile duhului făcute lumii, sub evaluarea anumitor situații aparent neutre, dar care distrag atenția duhului rugăciunii. Rugăciunea și meditația tind în felul acesta să devină superficiale și lumina sfințeniei se micșorează. Parabola subliniază și alte semnificații ale întârzierii Mirelui. Așteptarea creștină este mereu caracterizată de o întârziere: „Întrucât mirele întârzia” (v. 5). În mod inevitabil, acțiunea lui Dumnezeu în viața noastră – și posibilitatea de a-l întâlni de deplin – nu este niciodată modelată de timpii și ritmurile așteptării noaste. Din punct de vedere uman, împinși de anumite urgențe ale vieții cotidiene și de incapacitatea noastră de a suporta lucrurile care o contrariază și care se opun dorințelor noastre personale, intervenția lui Dumnezeu este mereu în întârziere. Natura noastră umană, inevitabil proiectată spre soluții rapide, spre o nevoie urgentă de susținere a greutăților noastre, spre o lipsă de răbdare, uneori nu ne permite să înțelegem obiectivele cele mai înalte și mai nobile pe care Dumnezeu le continuă, în pedagogia sa misterioasă, în timp ce noi căutăm scopuri mici și puțin costisitoare. Această întârziere a Mirelui, produce un discernământ între fecioarele nechibzuite și cele înțelepte. Dacă mirele ar fi ajuns repede, nu ar fi fost posibilă individualizare a diferenței dintre fecioarele care îl așteptau. Întârzierea sa însă, pare să fie o probă de încercare, înaintea căreia vine la lumină calitatea uleiului care alimentează acea candelă şi care se numește sfințenia personală. Întârzierea Mirelui pune în lumină lipsa sfințeniei celor cinci fecioare nechibzuite.

În acest moment cele nechibzuite au zis către cele înțelepte: „Dați-ne din untdelemnul vostru, căci candelele noastre se sting!” (v.8). Răspunsul fecioarelor înțelepte are o densitate teologică de mare importanță, pe care nu trebuie să o trecem cu vederea: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă! Mergeți mai bine la cei care vând şi cumpărați-vă!” (v.9). Fecioarele înțelepte nu pot să transfere lumina lor personală în candelele celor nechibzuite; adică nu se poate da altuia sfințenia care vine din răspunsul personal la pedagogia divină, nu se poate da altuia capacitatea de a nu pierde timpul, propria fidelitate, propria încredere, propria capacitate de a se lăsa modelată și implicat în istoria lui Dumnezeu. Dacă există ceva pe care nu o putem ceda altuia este tocmai aceasta: lumina sfințeniei care rezultă din răspunsul personal la harul lui Dumnezeu. Această lumină, chiar dacă este doar un simplu reflex la lumina lui Dumnezeu, este  o lumină cu adevărat a mea, fiind cu adevărat răspunsul meu deplin în fața harului, adică acel răspuns al bunăvoinței care ne face capabili să reflectăm asupra lumii lumina lui Dumnezeu. Acest răspuns pe care eu nu i-l dau lui Dumnezeu, nimeni altul nu-l poate da în locul meu. Lumina care se micșorează datorită lipsei sfințeniei, nu se micșorează numai pentru mine, dar și pentru Biserică. În felul acesta, aceea sfințenie pe care eu ar trebui să o am și la care nu ajung, este echivalentul negării Bisericii a luminii harului pe care l-aș fi putut proiecta asupra ei dacă l-aș fi avut.

Parabola continuă, spunând: „Dar, plecând ele să cumpere, a venit mirele. Cele care erau pregătite, au intrat cu el în sala de nuntă şi ușa s-a închis” (v.10). Aici revine o temă fundamentală în învățătura lui Cristos asupra teologiei mântuirii. Nu sunt timpuri suplimentare oferite omului dincolo, în veșnicie, ci numai aici în peregrinarea pământească. Sosirea Mirelui, în această parabolă, reprezintă concluzia stării de peregrinare, a timpului ce ne-a fost dat pentru a alege, pentru a răspunde harului și pentru a ne decide de partea lui. Odată ce timpul a expirat, nu mai este cu putință nici măcar să trecem pragul ușii care se închide odată cu sosirea Mirelui, închis pentru totdeauna.

Și după moarte ce va fi?

lumina_inviere_61163600În Duminica a XXXII-a din Timpul de peste An, cea de-a doua lectură din Liturgia Cuvântului (1 Ts 4,13-18) este dedicată în întregime temei morții creștine și a ceea ce urmează. Tesalonicenii par să fie foarte preocupați de viitorul ultim și de condiția celor morți dincolo în veșnicie, așa cum se poate vedea din faptul că ambele scrisori sunt adresate unei comunități care înfruntă teme escatologice foarte precise. Acest lucru presupune o mulțime de întrebări cu privire la aceste argumente, pe care comunitatea le-a trimis apostolului Paul după plecarea sa. De altfel, el a reușit doar să facă niște referințe asupra acestor argumente în perioada aceea scurtă petrecută în mijlocul lor, de aceea, lacunele care rămân și mai ales perplexitatea lor, sunt îndepărtate printr-o scrisoare.

Înainte de toate, diferența substanțială dintre cei credincioși și cei necredincioși. Cei necredincioși sunt definiți de Apostol ca fiind cei care nu au speranță (cf. v. 13). Absența speranței este aspectul care îl caracterizează pe cel care caută să-și construiască viața în baza propriului sens și ignoră în totalitate ceea ce va urma după moarte. Pentru necredincios poate fi numai satisfacția momentului prezent, care se schimbă în disperare în momentul în care, dezlipindu-se de situațiile contingente, își dă seama că se îndreptă spre un necunoscut, dincolo de acele locuri pe care mintea sa nu le poate depăși. Creștinii, dimpotrivă, trăiesc cu intensitate momentul prezent, dar în același timp se proiectează spre un viitor ultim. Ei se deosebesc în mod substanțial de cei care nu au speranță, pregătind în momentul prezent calitatea viitorului ultim. Creștini au această cunoaștere nu pentru că sunt mai inteligenți decât alții, dar pentru că au înaintea lor pe Cristos: moartea și învierea sa, a deschis larg scenariile viitorului ultim, care nu mai reprezintă un necunoscut pentru ei. Apostolul se îngrijește să le dea creștinilor din Tesalonic toate indicațiile necesare pentru ca să  îndepărteze de aceea tendință, de a merge spre un necunoscut, tendință care este specifică celor care nu au speranță: „Fraţilor, nu vreau ca voi să rămâneţi în ignoranţă cu privire la cei morţi” (v. 13).

Creștinii nu pot să ignore realitățile escatologice. A fi crezut în Isus Cristos constituie numai punctul de plecare pentru ca viitorul să se lumineze, dar nu reprezintă încă totul. Fiecare creștin trebuie să se lase însoțit, după botez, spre profunzimea misterului lui Dumnezeu, descoperit celui botezat de păstorii  cărora le-a fost încredințat calea lui de mântuire. Prin urmare, Apostolul simte ca o urgență datoria sa de a nu-i lăsa în ignoranță pe creștinii din Tesalonic cu privire la speranța ultimilor realități de care cei botezați sunt informați de-a lungul proprii lor mistagogii de către păstorii sufletești, şi care trebuie să aibă la inimă expunerea completă a misterului credinței creștine.

Ne aflăm înaintea unui text care vorbește în mod explicit despre viitorul ultim, obiectul speranței creștinului, dar care vorbește și despre timpul prezent. Într-adevăr, speranța viitorului se înrădăcinează cu siguranță în alegerile prezentului. Creștinii nu așteaptă nimic în viitor care să nu fie deja anticipat în prezent, chiar dacă în formă embrionară, prin acțiunea invizibilă a harului. Comunitatea din Tesalonic nu a înțeles încă faptul că, în misterul pascal, moartea a fost învinsă definitiv, și de aceea creștinul, chiar dacă în moartea celor dragi simte golul despărțirii, cu toate aceasta nu se întristează ca și cum moartea ar reprezenta sfârșitul relației de iubire. Apostolul vrea să precizeze că, pentru creștin, abordarea cu moartea altuia, cum de altfel și cu moartea proprie, a fost schimbată în totalitate prin puterea învierii lui Isus, și s-a umplut de bucurie și de optimism, fără a pierde din gravitatea sa: „Fraţilor, nu vreau ca voi să rămâneţi în ignoranţă cu privire la cei morţi, ca să nu vă întristaţi precum ceilalţi, care nu au speranţă” (v. 13). Punctul de sosire al planului lui Dumnezeu este o adunare universală care trece prin moartea lui Isus, în care, toți cei care cred, mor: „noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el” (v. 14). Așadar, Cristos este centrul unității în jurul căruia toți cei morți se vor aduna, eliberați pe deplin și definitiv de umbrele morții, pentru a fi introduși în împărăția luminii. Această adunare va avea loc la sfârșitul lumii, ca ultim act al împlinirii sale, dar care deja are loc chiar de pe acum, odată cu moartea fiecărui creștin, al cărui duh, eliberat de materie (trup), începe călătoria sa spre lumina lui Cristos și acolo îi întâlnește pe cei care deja locuiesc în Cristos. De fapt, putem spune că, în prezent, este deja în act o adunare a morților, chiar dacă nu a tuturor, dar numai a celor care mor în Cristos Isus: „prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el. […] şi cei morţi în Cristos vor învia mai întâi” (vv. 14.16b). Trebuie să precizăm că sensul acestei morți în Cristos Isus înseamnă înainte de toate a fi primit botezul creștin. Cine a fost botezat, a murit împreună cu Cristos și a ieșit împreună cu el din mormânt (cf. Rom 6,3-5). În substanță, moartea are loc deja din momentul botezului, astfel încât creștinul nu poate să moară pentru a doua oară. Mai mult, viața pe care el acum o trăiește este însăși viața lui Isus, în mod divin incoruptibilă și neînvinsă de nici un germen al morții. A muri în Cristos Isus înseamnă și a trăi o dimensiune ascetică, permanentă: adică, disponibilitatea noastră de a ucide în noi înșine omul cel vechi al păcatului, sclav a unei serii întregi de patimi și înșelăciuni care provin din lume și care îi tulbură mintea, făcând anevoios drumul său și întunecându-i gândirea. Cine moare în Cristos Isus, învinge singurătatea necunoscutului și se unește cu toți cei morți în Cristos. A fi împreună cu toți cei morți în Cristos Isus înseamnă a experimenta iubirea fraternă în comuniunea Duhului Sfânt, iubirea desăvârșită de faptul că a fost depășit pragul morții, lăsând împreună cu rămășițele pământești (trupul) imperfecțiunea proprie a lucrurilor trecătoare.

Sigur, e nevoie să se intre în această comuniune divină în timp ce suntem încă aici pe pământ, pentru ca ea să poată fi dusă la desăvârșire dincolo în veșnicie. Toți cei care acceptă invitația de a intra în comuniunea divină, prin credință, pot avea certitudinea că vor fi împreună în ultima zi, pentru că în ea nu va mai fi nimic nou, decât o descoperire deplină a ceea ce acum trăim prin vălul credinței.

Apostolul consideră iminentă revenirea lui Cristos și că va fi găsit încă în viață, în momentul parusiei. Această convingere este împărtășită de mulți creștini din generația sa care consideră că istoria mântuirii este împărțită în trei etape: timpul promisiunilor, Vechiul Testament; timpul mesianic, cel al prezenței lui Isus în lume; reîntoarcerea lui în slavă pentru a restaura toate lucrurile și a chema la existență noua creație. Pentru creștinii generației posterioare celei lui Paul, cum ar fi de exemplu cei reprezentați de textele evangheliei lui Luca și cei din Faptele Apostolilor, etapele planului de mântuire sunt patru: timpul promisiunilor, Vechiul Testament; timpul mesianic, prezența lui Isus în lume; timpul Bisericii, care ar fi a treia etapă, unde marele protagonist este Duhul Sfânt, și în sfârșit parusia și restaurarea creației. Dar apostolul Paul încă trăiește o fază a istoriei comunității creștine în care nu sunt definite cu claritate etapele istoriei mântuirii: „noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului” (v. 15b). Apostolul adaugă: „nu vom trece înaintea celor morți” (v. 15c). De fapt, preocuparea creștinilor din Tesalonic avea ca obiect tocmai destinul celor morți în momentul venirii lui Cristos. Spre deosebire de cei vii, care pot să experimenteze în mod direct forța transformatoare a întâlnirii personale cu Cel Înviat, morții sunt de acum excluși de la aceste evenimente pozitive ale Bisericii. Atunci ce va fi cu ei la venirea Domnului? Ce va putea să schimbe faptul de a nu mai fi în această lume? Apostolul răspunde, spunând că în substanță nu se schimbă nimic: la venirea Domnului, în timp ce cei vii vor fi transformați, cei morți vor învia: „cei morţi în Cristos vor învia mai întâi” (v. 16b).

Prin urmare, evenimentele de pe urmă: Moartea și separarea lumii pământești, nu sunt proiectate de creștini ca un final al unei faze pozitive, nici ca un început al unei existențe izolate, ci dimpotrivă, morții nu pierd comuniunea lor cu cei vii și intră într-o experiență relațională mai amplă și mai profundă decât cea pământească. Cât privește viitorul, apostolul aici se ocupă numai de cei care sunt morți în Cristos, nu de toți cei morți. Cei care mor în Cristos, care își încredințează viața lor evangheliei și pentru ea mor, vor avea o formă de primat la înviere și nu vor fi asemenea acelora care au murit în afara harului lui Cristos: „cei morți în Cristos vor învia mai întâi” (v. 16b). Cât despre cei care au murit în afara lui Cristos, Apostolul nu spune nimic despre ei. Prin urmare, noi nu știm nimic despre cei care au murit fără să fi primit botezul, fără să fi cunoscut evanghelia, fără să fie avut o supunere explicită față de domnia lui Isus, și având ca punct de referință numai propria conștiință și bunăvoință. Noi știm însă că Dumnezeu este nesfârșit de atotștiutor și drept, și nu există nici motiv să nu credem că inima omului nu va găsi în el o răsplată divină.

La lumina învățăturii Sf. Paul putem să înțelegem de ce unul ca Sf. Francisc de Assisi putea să numească moartea „soră” și să-l laude pe Dumnezeu și pentru ea exclamând: „Lăudat fii tu, Doamne ale meu, pentru sora noastră, Moarte trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa, nefericire celor care mor în păcat de moarte, fericiți cei pe care îi va surprinde împlinindu-ți voia căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma”. Amin.

 

 

Bazilica Sf. Ioan din Lateran – File de istorie

1200px-Facade_San_Giovanni_in_Laterano_2006-09-07În ziua de 9 noiembrie 324 (sau 318) după Cristos, la Roma, Papa Silvestru I a consacrat cea mai veche dintre Bisericile din Occident și prima Bazilică din istorie, dedicată lui Cristos Salvator. În sec. IX-a, Papa Sergiu al III-lea a dedicat-o Sfântului Ioan Botezătorul, în timp ce, în sec. XII-lea, Papa Lucius al II-lea l-a adăugat și pe Sf. Ioan Evanghelistul; astăzi este cunoscută cu numele de Sf. Ioan din Lateran. Ea a fost construită pe o proprietate, donată în acest scop de împăratul Constantin, lângă Palatul Lateran care, până atunci, era reședință imperială și care avea să devină reședință papală până în 1585. La început, această zi era doar o sărbătoare a orașului Romei dar, începând cu secolul al XII-lea, celebrarea sfințirii Bazilicii din Lateran a fost extinsă la toate bisericile de rit roman din lume pentru a onora bazilica definită „Biserica mamă a tuturor bisericilor”, ca semn de iubire și unire față de catedra lui Petru.

Inscription_Ecclesiarum_Mater_San_Giovanni_in_Laterano_2006-09-07De fapt, catedrala papei este Bazilica Sf. Ioan din Lateran. Prin urmare, există un motiv spiritual care a stat la baza extinderii celebrării acestei sărbători în toată Biserica, iar motivul a fost acela de a exprima sensul de „apartenență” și de „unitate” în interiorul Bisericii, în jurul Euharistiei, a Cuvântului lui Dumnezeu și a urmașului lui Petru, Papa de la Roma; iar pe un astfel de leader religios așa cum este Papa Francisc, trebuie s-o spun, multă lume îl invidiază…

            „Profit” de această sărbătoare pentru a scrie câteva idei despre Biserică după o reflecție și o meditație atentă.

            Vouă (cititorilor) vi se pare un mod corect de a vorbi despre Biserică într-un anume fel, pornind de la ceea ce Biserica „nu este”, adică de la acele imagini parțiale, de multe ori distorsionate, pe care unii le scot în evidență?

            Înainte de toate, cred că Biserica nu poate fi văzută ca un Stat și chiar dacă are un Stat  care o reprezintă (Vaticanul), nu coincide cu acesta. Biserica este un Stat numai pentru oamenii politici care se joacă cu ea de-a jocul privilegiilor și a concesiilor, expunând-o la riscul de a-şi pierde carisma proprie și timpul.

            Cred că Biserica nu coincide nici măcar cu clerul care, cu toate acestea, rămâne o parte esențială din ea. Biserica și clerul coincid numai pentru creștinii frustrați din orice epocă, cei afectați de sindromul clericalismului; laici nemulțumiți de starea lor de viață care caută să-i imite pe preoți în totul și pentru totul, și preoți care, subapreciindu-i pe laici, cred că pot să revendice o autoritate pentru că se simt lipsiți de autoritate.

            Cred că Biserica nu este o totalitate de structuri: numai cei îndoielnici în credință au nevoie de structuri puternice și vizibile, pentru a evita de a-și pune în discuție în fiecare zi propriile lor incertitudinii în fața celor care cred diferit de ei.

            Cred că Biserica nu coincide cu Împărăția lui Dumnezeu: îi este semnul, vestirea și profeția, dar Împărăția este mult mai mult. A crede că a face parte din Împărăția lui Dumnezeu e nevoie absolut să faci parte din Biserică înseamnă a fi niște totalitariști, niște integraliști fanatici.

            Cred că Biserica nu poate fi nici un „concentrat” de celebrări interminabile: o fi, poate pentru cei din categoria iubitorilor de teatru și pentru cei ce iubesc broderiile hainelor, care se opresc numai la ritul celebrării și pierd din vedere esențialul: Sacramentul!!!

            Și atunci, ce este Biserica? Și cum o mărturisesc, în fiecare duminică, după predică?

            Eu cred că Biserică este ceea ce numele său indică, adică adunare, reuniune, un popor care se adună în numele Domnului său, pentru a celebra amintirea lui și a vesti viața lumii ce va să vină și care se construiește aici și acum, pe pământ și își va găsi împlinirea dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu.

            Cred că Biserica este o familie chemată să exprime și să dea mereu spațiu la toată feminitatea sa: de mamă, pentru că ea îl naște pe fiecare creștin în credință; de fiică, pentru că și ea, în fiecare epocă, este fiica timpului său; de soră, pentru că numește „frate” pe fiecare om; de mireasă, pentru că iubește și este iubită de Cel care a voit-o din totdeauna și este și va fi mereu cu ea.

            Cred că Biserica este lumina lumii; nu o lumină a răsturnării care o orbește pentru a o împiedica să vadă mulțimile, ci o candelă aprinsă și pusă pe candelabru, acolo unde nu deranjează pe nimeni, permițând tuturor să se orienteze și să nu umble în întuneric.

            Cred că Biserica este sarea pământului și plămada care dospește, ceva nesemnificativ ochilor, dar indispensabil pentru a da gust și a susține lucrurile, în logica umilinței și a slujirii.

            Cred într-una sfântă, catolică și apostolică Biserică.

Una pentru că este neîmpărțită, în ciuda atâtor vicisitudini ale istoriei, pentru că, fiind bogată în diversitatea ei,  este multiplă în felul ei de a se exprima și în slujirile sale, dar şi încă unică în esența sa de discipolă a Învățătorului, imagine a Preasfintei Treimi.

Sfântă și păcătoasă (noi suntem/putem fi păcătoșii) în același timp: nu are merite ca să se laude, dar să invoce milostivirea. Sfântă, acum sfânt este locul Tabernacolului care îl păstrează pe Cel care, singurul, poate spune despre sine că este sfânt și ne sfințește și pe noi.

Catolică pentru că este universală, deschisă fiecărui om, cetățeană a lumii, fiica timpului ei, cu picioarele prăfuite, spital de teren unde se îngrijesc rănile, imagine concretă și onestă a globalizării, într-un dialog constant – fără critici și prejudecăți – cu omul contemporan, cu bogățiile sale, cu durerile și bucuriile sale, dramele și speranțele sale.

Apostolică, în adevăratul sens al cuvântului, adică „trimisă” și niciodată ajunsă la final, pe drum, mereu în călătorie, mereu în ieșire, capabilă să-și pună cortul în afara oricărei structuri, mereu căutătoare și niciodată depozitară a Adevărului, mereu în mișcare, urmându-l pe Învățător: într-un cuvânt, misionară.

Ce frumos este să putem spune – dar doar ca o formă de stil – eu cred într-o Biserică de genul acesta! Dar toate acestea depind numai de noi, de efortul nostru de a trăi credința, nu individual, ci ca parte integrantă dintr-o familie mare. Să ne lăsăm ajutați așadar de cuvintele marelui teolog Henry De Lubac, pe care el le scria în opera Meditații despre Biserică (1952, ) cu zece ani înainte de Conciliul al II-lea din Vatican: „Putem rezuma ce anume este Biserica într-un cuvânt, cel mai simplu cuvânt, cel mai infantil, primul dintre toate cuvintele: Biserica este mama mea. Da, Biserica, toată Biserica, și cea din primele generații, care mi-au transmis viața, învățăturile sale, exemplele sale, obișnuințele sale, iubirea sa, și Biserica de astăzi. Toată Biserica. Nu numai Biserica oficială sau așa cum spunem noi, Biserica ierarhică, cea care ține cheile pe care i le-a încredințat Domnul, dar într-un sens mai larg și mai simplu, Biserica cea vie: aceea care lucrează și se roagă, care acționează și contemplă, care amintește și caută; Biserica care crede, speră și iubește”.

Când noi vom reuși să înțelegem sensul acestor cuvinte și să le trăim în prima persoană atunci vom înțelege ce este Biserica și vom înceta să mai vorbim despre Biserică în termenii ce exprimă ceea ce nu este Biserică.

Tu ce fel de Biserică îți dorești? Vrei un punct de sprijin pentru a defini corect Biserica? Ia aminte la îndemnul pe care Sf. Cezar de Arles ți-l adresează: „Așadar, preaiubiților, dacă vrem să celebrăm cu bucurie ziua de naștere a bisericii, nu trebuie să distrugem prin faptele noastre rele templul viu al lui Dumnezeu. Voi vorbi în așa fel încât toți să mă poată înțelege: de fiecare dată când venim în biserică, să pregătim sufletele noastre așa cum am vrea să găsim templul lui Dumnezeu. Vrei să găsești o bazilică strălucitoare? Nu-ți păta sufletul cu murdăriile păcatului. Dacă vrei ca bazilica să fie plină de lumină, amintește-ți că și Dumnezeu vrea ca în sufletul tău să nu fie întuneric. Fă mai degrabă în așa fel încât, așa cum spune Domnul, în ea să strălucească lumina faptelor bune, ca să fie preamărit cel care stă în ceruri. După cum tu intri în biserică, tot așa Dumnezeu vrea să intre în sufletul tău. A afirmat aceasta el însuși când a spus: Voi locui în mijlocul lor și voi merge împreună cu ei (cf. Lev 26,11.12)”.

 

Păstor adevărat sau fariseu modern?

 gesù guai a voiExistă un aspect care cu adevărat mă deranjează și mă demoralizează la culme – eu fiind un tip pragmatic, care nu caut la fața omului și fără a avea un interes de a obține „ceva” de la cineva -, observând tendința unora, de a fi farisei moderni, de a căuta mereu și cu orice prilej să se impună ca primii între ceilalți, să fie admirați de cei din jur, cu toate că singura lor „ramă” care li se potrivește de a-i încadra este mândria, sau/și prea multa stimă de ei înșiși.

            Unii dintre aceștia nu percep că această căutată laudă de sine, cel puțin pentru cei care  mai cred încă în adevăr, reprezintă cel mai penibil și jenant tablou, prin care un om se poate prezenta celor din în jurul lui. O asemenea persoană nu reușește să înțeleagă cât este de ridicolă în fața oamenilor, pentru că este mult prea orbită de strădania propriei aprecierii. Sunt convins că fiecare dintre noi am întâlnit un astfel de tip de oameni atât de plini de sine, încât își permit să afișeze o aroganță ce pare să spună: „dar, nu știi cine sunt eu?”

            Pentru cei care mă cunosc personal, gândesc că această premisă pare să iasă din tiparul comun al felului meu de a-mi mărturisi prin scris opiniile, însă îi asigur că nu mi-am schimbat stilul/părerile de viață, ci doar că m-am văzut intrat într-un fel de „criză existențială” determinată de o întâmplare petrecută zilele trecute, când mi s-a confirmat faptul că „ceea ce a fost va mai fi şi ceea ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare” (Qoh 1,9).

            Citind evangheliile, am surprins cu stupoare că Mântuitorul Cristos atunci când vorbește cu păcătoșii, cu vameșii sau cu desfrânatele folosește un ton milostiv, împăciuitor. Din contra, în alte momente, aflat în fața unor alte categorii de persoane, Mântuitorul își schimbă tonul, iar cuvântul său devine greu, ca de plumb. Cine sunt cei pe care îi descoperim în această categorie de persoane, cei care îl determină pe Cristos să-și înăsprească tonul? Ei sunt preoții (în prima lectură) și fariseii (în evanghelie), din citirea liturgică a Duminicii a XXXI-a din Timpul de peste An.

            În prima lectură, Dumnezeu vorbește preoților din Vechiul Testament prin glasul profetului Malahia, și se plânge împotriva acestora, pentru că au deviat de la calea cea dreaptă și au devenit motiv de poticnire pentru mulți, iar din acest motiv „și eu v-am făcut să fiți niște disprețuiți și niște zdrobiți pentru tot poporul, pentru că nu aţi păzit căile mele și v-ați înălțat față împotriva legii”, spune Domnul (2,9).

            Meditând aceste cuvinte, mi se pare că putem citi în ele o descriere dramatică și dureroasă a crizei de credibilitate prin care trece Biserica în ultimii ani, din cauza numeroaselor cazuri de pedofilie în cler și călugări, dar, mai ales, datorită atitudinii ierarhiei, care, pentru a evita scandalul public, a ascuns aceste situații dând posibilitatea acestui flagel să se dezvolte fără scrupule. Reputația instituției a fost pusă mai presus de persoanele cele mai vulnerabile. În felul acesta, nu numai că au fost tot mai multe victime, dar și instituția Bisericii a fost afectată ireparabil, a devenit – așa cum spune Malahia – disprețuită în fața a tot poporul, iar urmările au fost apăsătoare pentru majoritatea preoților fideli vocației lor, a celor ce caută, cu toate limitele lor, să slujească în mod onest poporul lui Dumnezeu.

            Citind evanghelia, preotul își dă seama că el este cel care face parte din categoria „fariseilor”, pentru că el este cel care cunoaște legea lui Dumnezeu pe care o predică, dar, mai ales, că trebuie să o împlinească în prima persoană. Isus nu-i cruță deloc pe farisei. Străpunge cu „lama” cuvântului său întreaga lor viață și lovește în adâncul ființei lor. Dar, acest cuvânt pe care l-am auzit nu este un cuvânt care duce la moarte, nu-l umilește pe om în propria persoană, ci are ca scop trezirea lui din orbirea și aroganța personală, care îl împiedică să trăiască într-o lume reală. Da, este adevărat, câte o dată, ca slujitori ai Cuvântului, avem nevoie de o palmă care să ne trezească la realitate, de o scuturătură serioasă care să ne trezească din somnul unei credințe cuprinsă de lâncezeală și de oboseală.

            Fiecare duminică, pentru noi, reprezintă o nouă dimineață, o rază de soare care pune pe fugă noaptea, fără restriști sau condiționări; paginile evangheliei nu pot fi comparate cu o  trecătoare apă de ploaie, ci cu adevăratele izvoare înviorătoare care țâșnesc din munți. Când îți răcorești fața în căușul palmelor cu o apă rece ca gheața, simți pentru o clipă că rămâi fără respirație dar, mai apoi, te simți înviorat, înzdrăvenit.

            Cuvintele lui Isus din Evanghelie nu pot fi aplicate doar acelor cazuri strigătoare la cer, nu doar preoților răi, ele privesc pe toți creștinii, întrucât cu toții prin botez au devenit profeți și discipoli trimiși să vestească Cuvântul. Orice creștin, la fel ca și un preot, este și un misionar și un martor al Cuvântului. Și în această responsabilitate trebuie să nu uite niciodată avertizarea Mântuitorului referitoare la feluritele abateri de nepermis în misiunea încredințată: „Ei leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le miște nici cu un deget. Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuți de oameni: își lărgesc filacterele și își lungesc ciucurii; le plac locurile de onoare la ospețe și primele locuri în sinagogi, să fie salutați prin piețe și să fie numiți de oameni «rabbi” (Mt 23,4-7). Aceste cuvinte dezvăluie destinul jertfelnic al celui chemat să vestească Cuvântul care îi judecă pe toți, începând de la cei care îl proclamă. Despre acest Cuvânt se spune că „este viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12). Prin urmare, nimeni să nu creadă că se poate ascunde din fața Lui, pentru că totul este descoperit în fața Lui. Autorul „Cărții Apocalipsului” traduce această dilemă atunci când, în mod simbolic, vorbește despre cărticica ce trebuie mâncată, care este dulce în gură dar înghițind-o devine amară în interiorul ființei umane (cf. Ap10,9-10).

            Dar tot Evanghelia este aceea care ne descoperă și secretul de a nu fi zdrobiți de greutatea acestui minister. Ea ne amintește înainte de toate, că trebuie să slujim Cuvântul conștienți că, chiar și atunci când suntem chemați să-l vestim, noi nu devenim niciodată posesorii săi, ci rămânem mereu niște slujitori. Nu preotul este învățătorul, nici tatăl și nici   călăuza. Nu el este mediatorul dintre oameni și Domnul. Evanghelia și întreg Noul Testament repetă cu insistență: unul singur este învățătorul, călăuza și mediatorul, Cristos Domnul.

            Sf. Augustin exprimă în mod elocvent acest adevăr, atunci când vorbește despre maestrul interior și afirmă că cuvintele predicatorului nu ar avea nici un efect, dacă, în același timp, Domnul nu ar instrui persoana care ascultă și primește în inima ei acest cuvânt. Ecoul acestei afirmații vine din îndemnul Sf. Ioan Evanghelistul, care spune: „în ce vă privește, rămâne în voi ungerea pe care aţi primit-o de la el și nu aveți nevoie ca să vă învețe cineva, ci, întrucât ungerea lui vă învață despre toate – iar ea este adevărată, şi nu falsă – după cum v-am învățat, rămâneți în el!” (1In 2,27). Iar, în alt loc, scris este: „Nici unul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: Învață să-l cunoști pe Domnul! căci toți mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul!” (Ier 31,34).

            Așadar, ministerul celui care vestește Cuvântul cere o mare umilință: „cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-și dea viaţa ca răscumpărare pentru multi! (Mt 20,26-28)”. Doar cunoașterea sinceră de sine poate da naștere umilinței în inima unui fariseu modern. Ceea ce face deosebirea dintre un predicator al Cuvântului și unul care se predică pe sine sau predică dintr-un interes meschin, nu este abilitatea de a vorbi, nici perfecțiunea morală, și nici chiar faptul că ar fi “cineva” și ar avea autoritate, considerându-se călăuză, tată, învățător, căci toate acestea nu ar fi suficiente pentru a se dovedi instrumente eficiente în vestirea Cuvântului. Ceea ce deosebește cu adevărat un slujitor autentic al Cuvântului de un fariseu, de un ipocrit sau de un farsor, este măsura în care el devine primul ascultător și împlinitor al Cuvântului pe care îl predică. Fericitul Papă Paul al VI-lea spunea: „Umilința este exigența care face parte din moralitatea creștinului. Un creștin mândru este o contrazicere în termeni: nu poți fi și creștin și mândru în același timp. Dacă vrem să reînnoim viața creștină, nu putem să punem sub tăcere lecția despre umilință și punerea ei în practică” (Februarie 1973). Iar un cotidian catolic din Cuba făcea următoarea afirmație: „Creștinul este chemat să refuze oricare din titlurile de onoare, pentru că acestea stabilesc o distanță și conduc la o supunere; … nu adunarea de titluri ne face să fim de referință, ci capacitatea noastră de a ne apropia de persoane, mergând o bucată de drum împreună cu ele”. Și, cred că, am putea argumenta la nesfârșit, dar ne oprim aici și recapitulând toate cele relatate, îmi exprim credința că antidotul împotriva fariseismului și al ipocriziei este capacitatea noastră de a ne asemăna cu Cristos, Cel care „fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,6-11). Amin.

PS.: Evanghelia ne spune că valorile la care nu putem renunța pentru a fi creștini și păstori buni, sunt:

            Fraternitatea – „iar voi toți sunteți frați!” (Mt 23,8)

            Slujirea – „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru!” (Mt 23, 11)

            Umilința – „Căci oricine se va înălţa va fi umilit…” (Mt 23,12).