Urări de Sfintele Paști…

CristorisortoUrarea pascală se naște din lumina lui Cristos cel Înviat, în care găsim speranța noastră. Sf. Augustin explica credincioșilor săi că învierea Domnului este speranța noastră: „resurrectio Domini, spes nostra”. Isus a înviat pentru ca noi care suntem destinați morții, să nu disperăm gândindu-ne că, odată cu moartea, viața s-a sfârșit pentru totdeauna. Nu, nu s-a sfârșit, spunea Sfântul Augustin: moartea nu mai are putere asupra omului și asupra lumii, chiar dacă mai rămân încă multe din semnele „domniei” sale.

Le urez tuturor să redescopere această lumină care provine de la Cristos cel Înviat, și care ne asigură că drumul nostru spre veșnicie nu este cu totul obscur, chiar dacă întunericul nu lipsește; nu este o cale a disperării, chiar dacă uneori apar multe lacrimi pe chipurile noastre.

Sigur, cu toții ne-am dori să celebrăm Paștele cu o lumină și cu o bucurie, care să fie alimentate și de condiții de viață mai puțin dificile. Să ne gândim la situațiile de nesiguranță ale părinților care nu știu cum să-i educe pe fiii lor, la tinerii care caută un loc de muncă, la cei care își doresc să-și întemeieze o familie. Să ne gândim la situațiile economice și la condițiile de muncă precare, care îngreunează o viață ce se dorește trăită cu demnitate și seninătate, având o privire încrezătoarea spre viitor. Să ne gândim la situațiile de suferință cauzate de boli, de moartea cuiva drag și de multe alte încercări. Să ne gândim la toți acei frați ai noștri care fug din calea războaielor, la mulți creștini care cad victime ale atentatelor în timp ce celebrează sărbătorile, după cum s-a întâmplat în Egipt în Duminica Floriilor.

Viața nu ne scutește de experiențe triste și obscure, în cea mai mare parte legate de condiția umană, de experiențe legate de tendința noastră de a ne închide, de multe altele legate de răutatea noastră. Vestirea Paștelui ne amintește că Isus Cristos Înviat a trăit condiția noastră umană până la sfârșit, până la obscuritatea morții pe cruce. El este „Marele Pacient al durerii umane”, după cum ne amintea Papa Francisc într-o predica din Duminica Floriilor. El a luat asupra sa orice suferință a noastră, a fost calomniat, trădat, abandonat, biciuit și încoronat cu spini, iar la sfârșit răstignit. Totul, cu un singur scop: ca să-și ofere viața din iubire, din iubire față de Tatăl și din iubire față de noi toți.

Paștele constituie noutatea cea mai mare din întreaga istorie umană: viața ce apare pe neașteptate dintr-o condiție de moarte. Din falimentul lui Mesia răstignit pe o cruce, pus apoi într-un mormânt și peste care a fost rostogolită o piatră mare, izvorăște lumina. În acest început de primăvară mormântul se deschide, Dumnezeu îl învie pe Isus Cristos din morți. Acest eveniment central al istoriei are loc după stilul ce-i aparține lui Dumnezeu, Cel care iubește viața noastră, care suntem fiii săi. Acel mormânt s-a deschis, mai rămâne să se deschidă și ochii noștri, urechile noastre, și mai ales inima noastră, pentru a asculta și a primi Cuvântul de viață, de iubire și de speranță.

Lumina Domnului Cel Înviat să lumineze zonele întunecate ale vieții noastre și ale lumii în care trăim, și să dea naștere bucuriei, bucuriei de a trăi chiar și printre semnele morții. Să nu fim niște persoane triste, descurajate, pesimiste. Nu suntem persoane ale crucii, dar știm că trecem prin cruce. Crucea este doar o trecere, învierea este o stare de viață definitivă. Așa a fost și pentru Cristos, și așa va fi și pentru noi, așteptând cu speranța de a învia împreună cu El la o viață nouă, la viața de comuniune cu Dumnezeu.

Sf. Tereza de Calcutta spunea: „Omenirea este înfometată de iubire, pentru că noi suntem prea ocupați. Astăzi, deschideți-vă inimile voastre în ziua Învierii Domului, și iubiți așa cum n-ați mai făcut-o niciodată!”. Prin urmare, noi creștinii, sărbătorind Învierea Domnului, să reaprindem în inimile noastre iubirea, și iubind viața cea adevărată care vine din Învierea lui Cristos, să ne îmbărbătăm unii pe alții cu adevărurile credinței (cf. 2 Cor 13,11).

            Să avem parte de un Paște Binecuvântat și Fericit, și să putem spune din inimă: Cristos a Înviat, Aleluia!

Euharistia, apogeul iubirii lui Isus Cristos

giotto_lavanda_700pxOmilie rostită în Bazilica minor la Liturghia in Coena Domini:

Iubiți frați și surori în Cristos,

Aceasta este seara cu care începem Triduum-ul Pascal, suita celor trei zile, cele mai importate din an. Astăzi, Biserica răspândită în lume se oprește, se apleacă să spele picioarele, îngenunchează pentru adorarea Euharistiei.

Și noi, în această seară, în biserica noastră, printre sentimente diferite, așteptări, speranțe, goluri ce trebuie umplute, mânii ce trebuie potolite, dubii ce trebuie lămurite, întrebări care așteaptă un răspuns, suntem aici în așteptarea de a îngenunchea înaintea Aceluia care a îngenuncheat pentru noi.

Mărturisesc că am întâmpinat dificultăți în a pregăti aceste rânduri pentru voi, dificultăți care se nasc din contrastul dintre cuvintele pe care le proclamăm, gesturile pe care le facem și viața noastră, viața mea, de creștin și de preot, viața noastră, de comunitate alcătuită din familii. Cum putem celebra misterul iubirii dacă suntem de atâtea ori atât de departe de o iubire autentică, dacă și printre noi oamenii există egoisme, ambiții, neînțelegeri…cine dintre noi nu are pe cineva, un soț, un fiu, un părinte, un neam, un prieten, un confrate, un coleg pe care în acest moment să nu-l simtă departe? Atunci mă întreb, mai are sens să celebrăm misterul comuniunii, al unității și al slujirii care este Euharistia?

Da. Are sens, tocmai pentru că nimeni dintre noi nu este fără de păcat, toți avem picioarele, mâinile și inimile murdare. Are sens pentru că la începutul Tridum-ului Pascal, fiecare dintre noi are nevoie să regăsească curajul de care a dat dovadă Cristos. Curajul umilinței. Și nu El era cel care trebuia să se umilească: dintre cei doisprezece niciunul nu s-ar fi salvat… toți cei prezenți la Cina cea de Taină peste puțin timp l-ar fi abandonat, renegat și trădat.

Ioan și Iacob, prin glasul mamei lor, cer Domnului să le dea primele locuri în slava sa, Isus însă își scoate haina și ia un prosop. Iuda a luat arginții, iar Isus se încinge cu un ștergar. Petru va spune de trei ori „nu-l cunosc”, iar Isus varsă apă într-un vas de spălat și începe să le spele picioarele. Noi vrem mereu primele locuri, noi urmărim mereu siguranța economică, noi ne trăim viața după vrerea noastră. Ne umplem gura cu cuvinte de genul iubire, slujire, primire, iar Isus nu vorbește, el înfăptuiește.

Iată, în fața nevredniciei noastre de a participa la masa sa, Isus se apropie de fiecare dintre noi pentru că ne iubește, mă iubește așa cum sunt. Pentru că iubirea adevărată nu privește în față; nu căută zâmbete de aprobare, priviri complăcute; nu se teme de ochii plini de mânie sau de lacrimile pe care trebuie să le șteargă; iubirea cea adevărată se apleacă până la picioare. Și când speli picioarele, nu poți privi în față persoana pe care o ai înaintea ta. Picioarele, spre deosebire de mâni pe care le putem deschide și închide, nu au formă de expresie. Se poate deosebi piciorul mare de cel mic, de culoarea pielii, piciorul de bărbat de cel de femeie, dar la final toate sunt la fel, adică toate au nevoie să fie spălate.

Ne poate spune cel care îngrijește un bolnav, o persoană care are nevoie de ajutor și asistență permanentă.

Și Isus a experimentat ce înseamnă să ai picioarele spălate, atunci când o femeie păcătoasă i le-a spălat. Într-o zi, în casa lui Simon fariseul, femeia aceasta a venit, s-a prosternat la picioarele lui, le-a spălat cu lacrimile sale și le-a șters cu părul capului ei… O femeie, poate imaginea omenirii, care exprima în felul acesta iubirea față de Isus.

Acum e Isus cel care face gestul acesta, nu pentru a căuta iertarea, dar pentru a o dărui. A voit să spele impuritatea, nu numai de pe picioarele apostolilor, dar de pe picioarele întregii umanități… de pe picioarele noastre. Pentru care motiv? De ce un gest atât de concret și radical? Din iubire și numai pentru iubire! O iubire până la sfârșit! Dar în felul aceasta, a iubi înseamnă a eşua, a fi un pierdut, un neînțeles!

Da, în ochii lumii… Dar în ochii lui Dumnezeu nu înseamnă așa ceva… Iubirea adevărată nu este niciodată un faliment!

Dacă iubirea ar fi un eșec, Euharistia, sacramentul iubirii, ar fi o contra mărturie. De veacuri, în fiecare zi, un faliment colosal: mii de liturghii, de adorații, de sărbători la prima Sfântă Împărtășanie… de ce? Pentru că nu știm ce să mai facem duminica? Nu cred, atracțiile lumii nu ne lipsesc. De ce atunci? Pentru că Domnul continuă și astăzi să se aplece asupra mea. Și nu există un semn de iubire mai concret ca acesta: își dă trupul său pentru mine. Se dăruiește pe sine însuși pentru mine.

Problema e că noi nu credem cu adevărat, sau cel puțin noi nu credem suficient! Pentru că, dacă am crede, imediat viața, noi înșine, lucrurile, evenimentele, durerea însăși, comunitatea noastră, toate s-ar transforma înaintea ochilor noștri. Astăzi, în aceste clipe noi am fi cu el în Paradis, pentru că paradisul nu este altceva decât aceasta: să ne bucurăm deja acum în plinătate de iubirea lui Dumnezeu. Lumea mereu l-a făcut pe om să creadă tot mai puțin în iubirea adevărată. Cine a fost trădat sau rănit o dată, îi este teamă să iubească și să fie iubit din nou, pentru că știe cât de mult rău se simte atunci când ești mințit și înșelat. Din acest motiv, crește în mod alarmant numărul acelora care nu reușesc să mai creadă în Dumnezeu; ba mai mult, în nici un fel de iubire. Și asemenea unui râu care iese din matcă, se trece de la neînțelegeri la echivocuri, și apoi la neîncredere, la tendința de a crede că celălalt de lângă tine are mereu ceva cu tine, pentru a se ajunge la indiferență și la cinism. Iar acest lucru se verifică și în cazul nostru, discipolii Iubirii!

         Pe plan personal se verifică experiența sărăciei și a mizeriei noastre care ne fac să afirmăm: „Da, această iubire a lui Dumnezeu este frumoasă, dar nu este pentru mine! Eu nu sunt vrednic să particip la ospățul tău…”. Oamenii simt nevoia să se știe iubiți de Dumnezeu și nimeni ar putea să le aducă această veste atât de bine ca discipolii lui Cristos. Când Isus se așează din nou la masă, după ce a spălat picioarele apostolilor, le spune: „V-am dat un exemplu, pentru ca și voi să faceți așa cum am făcut și eu vouă” (In 13,15). Vă dăruiesc pe Mine însumi în Euharistie, pentru ca și voi să puteți deveni euharistie pentru ceilalți, și voi sunteți chemați să vă frângeți pentru aproapele vostru.

Slujitoarea lui Dumnezeu, Sora Letizia Zagari, fondatoarea Congregației Fiicele Doamnei Noastre a Euharistiei, meditând cuvintele pe care Isus i le-a spus femeii samaritene: „Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu”, simțind că aceste cuvinte îi sunt adresate și ei, a decis cu fermitate: „Vreau să fiu misionară a Euharistiei şi pentru frații mei voi frânge pâinea Cuvântului”. Surorilor din congregația ei le spunea: „Fiecare dintre voi trebuie să trăiască din parfumul Joii Sfinte și să devină o ostie mică prin dăruirea de sine”.

Să fie aşa şi ne luăm și noi în această zi de Joia Sfântă angajarea de a deveni niște ostii mici care să hrănească foamea de iubire a umanității. În aceste zile, în care se deschide înaintea ochilor noștri o primăvară minunată, să cerem de la Domnul Isus să dea Bisericii sale o primăvară euharistică în care toți, începând de la noi înșine, din seara aceasta, să credem că ne dorim să schimbăm lumea, dar mai ales pe noi înșine, trăind din Isus-Euharistie.

Biserica trăiește din Euharistie.

Gândul meu se îndreaptă cu recunoștință spre Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a fost un martor și un mărturisitor al Euharistiei. Oricine, văzându-l celebrând sfânta Liturghie sau stând în adorație înaintea Preasfântului Sacrament, poate da mărturie că era un om cufundat în Dumnezeu, dar în același timp și un om ce trăia în lume. În enciclica Ecclesia de Eucharestia, Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „Am putut să celebrez sfânta Liturghie în capelele de pe cărările munților, de pe malurile lacurilor, de pe plajele mărilor; am celebrat-o pe altare ridicate pe stadioane, în piețele orașelor… Aceste decoruri atât de diferite ale celebrărilor mele euharistice mă fac să simt cu putere caracterul lor universal și așa-zis cosmic. Da, cosmic! Căci, chiar dacă ea este celebrată pe un mic altar dintr-o biserică de la țară, Euharistia este întotdeauna celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii. Ea este un loc între cer și pământ. Ea înglobează și pătrunde creația întreagă”.

Și astăzi, în acest moment liturghia noastă este celebrată pe altarul lumii. Să punem un pic de pasiune în această liturghie, să abandonăm formalitățile noastre, riscul obișnuinței care duce la rutină, ritualismul și să ne aruncăm cu  toată ființa noastră în Euharistie. Doamne, nu sunt vrednic, dar tu vei spune un cuvânt: este trupul meu, pentru tine! Și eu voi fi salvat.

În sfârșit, în această zi dedicată și preoției, înălțați către Domnul o rugăciune pentru preoții voștri, pentru ca, în ciuda tuturor lipsurilor și fragilităților umanității noastre, să putem fi primi mărturisitori ai slujirii și ai iubirii. Să ne rugăm pentru ca și astăzi, din mijlocul poporului creștin să fie tineri dispuși să-i spună Domnului „Iată vin Doamne ca să fac voința ta”, pentru ca celebrarea Euharistiei să poată continua până la a doua venire a Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos, căruia să-i fie cinste și slavă în toți vecii vecilor. Amin.

 

 

Să dăm un sens Floriilor!

domenica-palmeDuminica Floriilor reprezintă începutul intrării în Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă, în care retrăim memoria centrală a vieții pământești a lui Isus, Cristos Domnul. E „Mare” pentru că, așa cum afirma Sf. Ioan Gură de Aur, „în ea s-au arătat pentru noi bunurile inefabile: s-a încheiat războiul cel lung, a fost învinsă moartea, șters blestemul, îndepărtat orice obstacol, suprimată sclavia păcatului. În ea Dumnezeul păcii a împăcat orice lucru, fie în cer, fie pe pământ”.

Binecuvântarea Ramurilor și procesiunea care urmează în această zi evocă intrarea lui Isus în Ierusalim, aclamat cu bucurie de mulțimea care îi iese în întâmpinare. Cardinalul Carlo Maria Martini scria că „probabil procesiunea apare un pic cam săracă față de ceea ce ar trebuie să revoce. Însă semnificația cea mai profundă a acestui gest nu stă în a purta în mâini ramuri de palmieri sau de măslini, refăcând în mod simbolic acea intrare, ci în intenția mesajului care cere de la noi să exprimăm prin acest gest voința noastră de a începe un nou drum”.

Prin urmare, se merită să răspundem la întrebarea care devine o invitație pentru fiecare dintre noi: „vrei să intri împreună cu Isus în Ierusalim și să urci până pe Calvar? Vrei să vezi unde se termină pașii Dumnezeului tău, vrei să fii cu El acolo unde El este?”

         Numai în felul acesta va fi Paștele.

Liturgia din această zi pare să fie împărțită în două momente: binecuvântarea ramurilor, urmată de procesiune, liturgia Cuvântului și celebrarea euharistică. Amândouă momentele sunt semnificative întrucât ne atrag atenția asupra fundamentului credinței creștine: pătimirea, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos. Nu vorbim despre două momente separate, așa cum caracterul diferit al celebrării ar putea sugera, pentru că amândouă momente sunt inserate în istoria mântuirii care se dezvoltă în timp și care pentru noi se actualizează astăzi.

         Aceasta este didactica lui Dumnezeu.

Cuvântul din Evanghelia proclamată după binecuvântarea ramurilor ne prezintă o mulțime de oameni, plini de bucurie, care sărbătoresc, strigând: ”Osana Fiului lui David!”. Dar imediat, în descrierea Pătimirii, mulțimea, în cea mai mare parte aceeași, urlă cât o ține gura: „Răstignește-l!” Pentru a defini o motivație plauzibilă a comportamentului mulțimii pe care o putem numi de „opoziție populară”, după expresia lui Romano Guardini, e suficient ca fiecare să privească în interiorul său şi să-și examineze inima. Profetul Ieremia spunea: „Mai înşelătoare decât toate este inima şi de nevindecat: cine poate s-o cunoască?” (Ier 17,9).

Trădarea lui Iuda și apoi renegarea lui Petru, ne arată cât de mare este nesiguranța umană. Să nu ni se întâmple și nouă, în aceste zile sfinte, ce s-a întâmplat atunci la Ierusalim: să aclamăm „Osana”, și cu aceeași ușurință, asemenea mulțimii, după puțin timp, să urlăm: „Răstignește-l!”

Abia ce am fost învăluiți în bucuria regalității Domnului și, imediat după, așa cum ne spune descrierea cronologică a faptelor ce relatează pătimirea, suntem chemați să trăim ultimele ore ale unui osândit nevinovat. În cele relatate, în persoanele care apar în această descriere, în obiecte, în situațiile absurde ce urmează se conferă acestei istorii de mai bine de două mii de ani o actualitate reală și misterioasă.

Intrarea lui Isus în Ierusalim este precedată de alegerea animalului de povară, un măgar: „Când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghé şi Betánia, lângă Muntele Măslinilor, a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, îndată ce veți intra în el, veți găsi un măgăruș legat pe care niciun om nu s-a așezat vreodată; dezlegaţi-l și aduceți-l!” (Mc 11,2-3). Sfinții Părinți ne oferă o cheie de interpretare a semnificației acestor două animale. Măgărița este figura poporului iudeu, supus jugului Legii; măgărușul pe care, precizează evanghelistul Marcu, nici un om nu s-a așezat vreodată (Ma 11,2), reprezintă popoarele care, încă nu au fost supuse de nimeni până acum.  Isus intră în oraș nu ca un rege, dar cu umilință și calmul unui servitor, călărind un măgar. Măgarul era animalul blând pe care și primii regi ai lui Israel, David și Solomon, îl foloseau în timp de pace, pe când în vreme de război foloseau calul și armura.

Expresia „Asinus portans mysteria”, atribuită lui Erasmus de Rotterdam (1466-1536), o putem aplica astăzi imaginii măgărușului care îl duce pe Cristos sau Bisericii, slujitoarea din iubire, în misiune pentru lume.

O Biserică slujitoare din iubire nu se sprijină pe siguranțele umane, depășește tentația puterii și a gloriei acestei lumii (cf Lc 4,6), nu se oprește pentru că nu are nici un motiv și nici nu se poate opri.  Toate le poate în Acela care îi dă forță și, împreună cu El, luând firea slujitorului (cf Fil 2,7), merge sprintenă pe drumurile lumii „fără pungă, nici desagă, nici încălțăminte” (Lc 10,4). O Biserică slujitoare din iubire arată lumii bucurie și milostivire față de toți, fără deosebire.

În această optică, intrarea lui Isus în Ierusalim pe spatele unui măgar trebuie să devină o pedagogie de viață. Fiecare dintre noi poate și trebuie să devină un purtător de Cristos. Sfântul Ioan Paul al II-lea, cu privire la această pericopă din Luca, afirma: „Isus nu a făcut din experiența sa umană o căutare a puterii, a succesului și a carierei, o dorință a dominării celorlalți. Dimpotrivă, El a renunțat la toate privilegiile egalității sale cu Dumnezeu, și-a însușit condiția servitorului, devenind asemenea oamenilor, a ascultat de planul Tatălui până la moartea pe Cruce” (Predica din 8 aprilie 2001).

Liturgia de astăzi ne îndreptă spre Paște. Este un preludiu al Învierii sale. Într-adevăr, intrarea în Ierusalim dă început ceasului istoric a lui Cristos, spre care tinde toată viața sa, dar dă început și ceasului care reprezintă centrul istoriei lumii. Să intrăm împreună cu Cristos în acest ceas, să luăm parte la pătimirea, moartea și învierea sa pentru ca în felul acesta să putem avea parte de Cristos pentru toată veșnicia.