Să dăm un sens Floriilor!

domenica-palmeDuminica Floriilor reprezintă începutul intrării în Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă, în care retrăim memoria centrală a vieții pământești a lui Isus, Cristos Domnul. E „Mare” pentru că, așa cum afirma Sf. Ioan Gură de Aur, „în ea s-au arătat pentru noi bunurile inefabile: s-a încheiat războiul cel lung, a fost învinsă moartea, șters blestemul, îndepărtat orice obstacol, suprimată sclavia păcatului. În ea Dumnezeul păcii a împăcat orice lucru, fie în cer, fie pe pământ”.

Binecuvântarea Ramurilor și procesiunea care urmează în această zi evocă intrarea lui Isus în Ierusalim, aclamat cu bucurie de mulțimea care îi iese în întâmpinare. Cardinalul Carlo Maria Martini scria că „probabil procesiunea apare un pic cam săracă față de ceea ce ar trebuie să revoce. Însă semnificația cea mai profundă a acestui gest nu stă în a purta în mâini ramuri de palmieri sau de măslini, refăcând în mod simbolic acea intrare, ci în intenția mesajului care cere de la noi să exprimăm prin acest gest voința noastră de a începe un nou drum”.

Prin urmare, se merită să răspundem la întrebarea care devine o invitație pentru fiecare dintre noi: „vrei să intri împreună cu Isus în Ierusalim și să urci până pe Calvar? Vrei să vezi unde se termină pașii Dumnezeului tău, vrei să fii cu El acolo unde El este?”

         Numai în felul acesta va fi Paștele.

Liturgia din această zi pare să fie împărțită în două momente: binecuvântarea ramurilor, urmată de procesiune, liturgia Cuvântului și celebrarea euharistică. Amândouă momentele sunt semnificative întrucât ne atrag atenția asupra fundamentului credinței creștine: pătimirea, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos. Nu vorbim despre două momente separate, așa cum caracterul diferit al celebrării ar putea sugera, pentru că amândouă momente sunt inserate în istoria mântuirii care se dezvoltă în timp și care pentru noi se actualizează astăzi.

         Aceasta este didactica lui Dumnezeu.

Cuvântul din Evanghelia proclamată după binecuvântarea ramurilor ne prezintă o mulțime de oameni, plini de bucurie, care sărbătoresc, strigând: ”Osana Fiului lui David!”. Dar imediat, în descrierea Pătimirii, mulțimea, în cea mai mare parte aceeași, urlă cât o ține gura: „Răstignește-l!” Pentru a defini o motivație plauzibilă a comportamentului mulțimii pe care o putem numi de „opoziție populară”, după expresia lui Romano Guardini, e suficient ca fiecare să privească în interiorul său şi să-și examineze inima. Profetul Ieremia spunea: „Mai înşelătoare decât toate este inima şi de nevindecat: cine poate s-o cunoască?” (Ier 17,9).

Trădarea lui Iuda și apoi renegarea lui Petru, ne arată cât de mare este nesiguranța umană. Să nu ni se întâmple și nouă, în aceste zile sfinte, ce s-a întâmplat atunci la Ierusalim: să aclamăm „Osana”, și cu aceeași ușurință, asemenea mulțimii, după puțin timp, să urlăm: „Răstignește-l!”

Abia ce am fost învăluiți în bucuria regalității Domnului și, imediat după, așa cum ne spune descrierea cronologică a faptelor ce relatează pătimirea, suntem chemați să trăim ultimele ore ale unui osândit nevinovat. În cele relatate, în persoanele care apar în această descriere, în obiecte, în situațiile absurde ce urmează se conferă acestei istorii de mai bine de două mii de ani o actualitate reală și misterioasă.

Intrarea lui Isus în Ierusalim este precedată de alegerea animalului de povară, un măgar: „Când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghé şi Betánia, lângă Muntele Măslinilor, a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, îndată ce veți intra în el, veți găsi un măgăruș legat pe care niciun om nu s-a așezat vreodată; dezlegaţi-l și aduceți-l!” (Mc 11,2-3). Sfinții Părinți ne oferă o cheie de interpretare a semnificației acestor două animale. Măgărița este figura poporului iudeu, supus jugului Legii; măgărușul pe care, precizează evanghelistul Marcu, nici un om nu s-a așezat vreodată (Ma 11,2), reprezintă popoarele care, încă nu au fost supuse de nimeni până acum.  Isus intră în oraș nu ca un rege, dar cu umilință și calmul unui servitor, călărind un măgar. Măgarul era animalul blând pe care și primii regi ai lui Israel, David și Solomon, îl foloseau în timp de pace, pe când în vreme de război foloseau calul și armura.

Expresia „Asinus portans mysteria”, atribuită lui Erasmus de Rotterdam (1466-1536), o putem aplica astăzi imaginii măgărușului care îl duce pe Cristos sau Bisericii, slujitoarea din iubire, în misiune pentru lume.

O Biserică slujitoare din iubire nu se sprijină pe siguranțele umane, depășește tentația puterii și a gloriei acestei lumii (cf Lc 4,6), nu se oprește pentru că nu are nici un motiv și nici nu se poate opri.  Toate le poate în Acela care îi dă forță și, împreună cu El, luând firea slujitorului (cf Fil 2,7), merge sprintenă pe drumurile lumii „fără pungă, nici desagă, nici încălțăminte” (Lc 10,4). O Biserică slujitoare din iubire arată lumii bucurie și milostivire față de toți, fără deosebire.

În această optică, intrarea lui Isus în Ierusalim pe spatele unui măgar trebuie să devină o pedagogie de viață. Fiecare dintre noi poate și trebuie să devină un purtător de Cristos. Sfântul Ioan Paul al II-lea, cu privire la această pericopă din Luca, afirma: „Isus nu a făcut din experiența sa umană o căutare a puterii, a succesului și a carierei, o dorință a dominării celorlalți. Dimpotrivă, El a renunțat la toate privilegiile egalității sale cu Dumnezeu, și-a însușit condiția servitorului, devenind asemenea oamenilor, a ascultat de planul Tatălui până la moartea pe Cruce” (Predica din 8 aprilie 2001).

Liturgia de astăzi ne îndreptă spre Paște. Este un preludiu al Învierii sale. Într-adevăr, intrarea în Ierusalim dă început ceasului istoric a lui Cristos, spre care tinde toată viața sa, dar dă început și ceasului care reprezintă centrul istoriei lumii. Să intrăm împreună cu Cristos în acest ceas, să luăm parte la pătimirea, moartea și învierea sa pentru ca în felul acesta să putem avea parte de Cristos pentru toată veșnicia.

 

 

 

Un comentariu la „Să dăm un sens Floriilor!

  1. Duminica Floriilor si Vinerea Mare ne prezinta o schimbare radicala de atitudine a multimii, lucru greu de inteles. Cum a fost posibil? Am citit recent explicatia unui istoric crestin si cred ca este foarte plauzibila, deoarece seamana cu ceea ce traim si noi azi.
    Multimea care l-a aclamat pe Isus la intrarea in Ierusalim, deci la periferia orasului, era in mare parte formata din pelerini, din evrei veniti din toate colturile Israelului ca sa se inchine la templu cu ocazia sarbatorii de Pasti. Acesti oameni fie auzisera cuvintele lui Isus, fusesera vazusera minunile Lui, fie credeau in el pentru marturia data de altii. Printre ei cu siguranta erau si locuitori din Betania si satele din apropierea Ierusalimului, care stiau de invierea lui Lazar. Toti acestia erau indreptatiti sa aclame „Osana!”. Langa ei, mai pe la margine, probabil ca erau si dintre aceia care asteapta glorie sau bunastare, numai sa fie pe gratis.
    In timpul simulacrului de proces al lui Isus, marele preot si colaboratorii lui au sesizat ezitarea lui Pilat de a-l ucide pe Isus. Erau probabil pregatiti pentru aceasta, asa ca adusesera din timp in zona multi „simpatizanti” de-ai lor, care la comanda sa strige din rasputeri „Rastigneste-l!”. Lucrul era perfect posibil deoarece preotimea, farizeii si carturarii din Ierusalim era foarte numeroasi (cateva mii de persoane), iar daca la acestia se adaugau familiile lor, prietenii si slujitorii… impreuna formau o retea care practic domina viata intregului oras, mai ales in „zona zero”, in centrul puterii. La grupul dusmanilor lui Isus, persoane bogate si puternice, s-a adaugat grupul colaboratorilor, al profitorilor de meserie si probabil o cota parte din acea multime lasata mereu pe dinafara, dar care este dispusa sa se dea imediat cu cel care ofera (sau promite) mai mult.
    In aceste conditii Pilat, pentru care dreptatea nu era mai mult decat o slujire a regimului si a propriilor interese, a judecat si a condamnat la moarte un nevinovat. Noi astazi n-am sti de Pilat, nici de Caiafa, ar fi niste marunti ai istoriei, daca acel nevinovat bland din Nazaret, numit Isus, n-ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul neamului omenesc. Pentru aceasta bunatate si smerenie cu care El a infruntat barbaria omeneasca si moartea, se cuvine in aceste zile, inainte de a ne bucura de victoria Lui, sa-i spunem in adancul inimii noastre un afectuos „Multumesc”.
    Ma bucur, parinte, ca mai gasiti timp si pentru a scrie pe blog. Sa aveti o Saptamana Sfanta cu reculegere si un Paste cu lumina si putere de Sus!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s