Euharistia, apogeul iubirii lui Isus Cristos

Omilie rostită în Bazilica minor la Liturghia in Coena Domini:

Iubiți frați și surori în Cristos,

Aceasta este seara cu care începem Triduum-ul Pascal, suita celor trei zile, cele mai importate din an. Astăzi, Biserica răspândită în lume se oprește, se apleacă să spele picioarele, îngenunchează pentru adorarea Euharistiei.

Și noi, în această seară, în biserica noastră, printre sentimente diferite, așteptări, speranțe, goluri ce trebuie umplute, mânii ce trebuie potolite, dubii ce trebuie lămurite, întrebări care așteaptă un răspuns, suntem aici în așteptarea de a îngenunchea înaintea Aceluia care a îngenuncheat pentru noi.

Mărturisesc că am întâmpinat dificultăți în a pregăti aceste rânduri pentru voi, dificultăți care se nasc din contrastul dintre cuvintele pe care le proclamăm, gesturile pe care le facem și viața noastră, viața mea, de creștin și de preot, viața noastră, de comunitate alcătuită din familii. Cum putem celebra misterul iubirii dacă suntem de atâtea ori atât de departe de o iubire autentică, dacă și printre noi oamenii există egoisme, ambiții, neînțelegeri…cine dintre noi nu are pe cineva, un soț, un fiu, un părinte, un neam, un prieten, un confrate, un coleg pe care în acest moment să nu-l simtă departe? Atunci mă întreb, mai are sens să celebrăm misterul comuniunii, al unității și al slujirii care este Euharistia?

Da. Are sens, tocmai pentru că nimeni dintre noi nu este fără de păcat, toți avem picioarele, mâinile și inimile murdare. Are sens pentru că la începutul Tridum-ului Pascal, fiecare dintre noi are nevoie să regăsească curajul de care a dat dovadă Cristos. Curajul umilinței. Și nu El era cel care trebuia să se umilească: dintre cei doisprezece niciunul nu s-ar fi salvat… toți cei prezenți la Cina cea de Taină peste puțin timp l-ar fi abandonat, renegat și trădat.

Ioan și Iacob, prin glasul mamei lor, cer Domnului să le dea primele locuri în slava sa, Isus însă își scoate haina și ia un prosop. Iuda a luat arginții, iar Isus se încinge cu un ștergar. Petru va spune de trei ori „nu-l cunosc”, iar Isus varsă apă într-un vas de spălat și începe să le spele picioarele. Noi vrem mereu primele locuri, noi urmărim mereu siguranța economică, noi ne trăim viața după vrerea noastră. Ne umplem gura cu cuvinte de genul iubire, slujire, primire, iar Isus nu vorbește, el înfăptuiește.

Iată, în fața nevredniciei noastre de a participa la masa sa, Isus se apropie de fiecare dintre noi pentru că ne iubește, mă iubește așa cum sunt. Pentru că iubirea adevărată nu privește în față; nu căută zâmbete de aprobare, priviri complăcute; nu se teme de ochii plini de mânie sau de lacrimile pe care trebuie să le șteargă; iubirea cea adevărată se apleacă până la picioare. Și când speli picioarele, nu poți privi în față persoana pe care o ai înaintea ta. Picioarele, spre deosebire de mâni pe care le putem deschide și închide, nu au formă de expresie. Se poate deosebi piciorul mare de cel mic, de culoarea pielii, piciorul de bărbat de cel de femeie, dar la final toate sunt la fel, adică toate au nevoie să fie spălate.

Ne poate spune cel care îngrijește un bolnav, o persoană care are nevoie de ajutor și asistență permanentă.

Și Isus a experimentat ce înseamnă să ai picioarele spălate, atunci când o femeie păcătoasă i le-a spălat. Într-o zi, în casa lui Simon fariseul, femeia aceasta a venit, s-a prosternat la picioarele lui, le-a spălat cu lacrimile sale și le-a șters cu părul capului ei… O femeie, poate imaginea omenirii, care exprima în felul acesta iubirea față de Isus.

Acum e Isus cel care face gestul acesta, nu pentru a căuta iertarea, dar pentru a o dărui. A voit să spele impuritatea, nu numai de pe picioarele apostolilor, dar de pe picioarele întregii umanități… de pe picioarele noastre. Pentru care motiv? De ce un gest atât de concret și radical? Din iubire și numai pentru iubire! O iubire până la sfârșit! Dar în felul aceasta, a iubi înseamnă a eşua, a fi un pierdut, un neînțeles!

Da, în ochii lumii… Dar în ochii lui Dumnezeu nu înseamnă așa ceva… Iubirea adevărată nu este niciodată un faliment!

Dacă iubirea ar fi un eșec, Euharistia, sacramentul iubirii, ar fi o contra mărturie. De veacuri, în fiecare zi, un faliment colosal: mii de liturghii, de adorații, de sărbători la prima Sfântă Împărtășanie… de ce? Pentru că nu știm ce să mai facem duminica? Nu cred, atracțiile lumii nu ne lipsesc. De ce atunci? Pentru că Domnul continuă și astăzi să se aplece asupra mea. Și nu există un semn de iubire mai concret ca acesta: își dă trupul său pentru mine. Se dăruiește pe sine însuși pentru mine.

Problema e că noi nu credem cu adevărat, sau cel puțin noi nu credem suficient! Pentru că, dacă am crede, imediat viața, noi înșine, lucrurile, evenimentele, durerea însăși, comunitatea noastră, toate s-ar transforma înaintea ochilor noștri. Astăzi, în aceste clipe noi am fi cu el în Paradis, pentru că paradisul nu este altceva decât aceasta: să ne bucurăm deja acum în plinătate de iubirea lui Dumnezeu. Lumea mereu l-a făcut pe om să creadă tot mai puțin în iubirea adevărată. Cine a fost trădat sau rănit o dată, îi este teamă să iubească și să fie iubit din nou, pentru că știe cât de mult rău se simte atunci când ești mințit și înșelat. Din acest motiv, crește în mod alarmant numărul acelora care nu reușesc să mai creadă în Dumnezeu; ba mai mult, în nici un fel de iubire. Și asemenea unui râu care iese din matcă, se trece de la neînțelegeri la echivocuri, și apoi la neîncredere, la tendința de a crede că celălalt de lângă tine are mereu ceva cu tine, pentru a se ajunge la indiferență și la cinism. Iar acest lucru se verifică și în cazul nostru, discipolii Iubirii!

         Pe plan personal se verifică experiența sărăciei și a mizeriei noastre care ne fac să afirmăm: „Da, această iubire a lui Dumnezeu este frumoasă, dar nu este pentru mine! Eu nu sunt vrednic să particip la ospățul tău…”. Oamenii simt nevoia să se știe iubiți de Dumnezeu și nimeni ar putea să le aducă această veste atât de bine ca discipolii lui Cristos. Când Isus se așează din nou la masă, după ce a spălat picioarele apostolilor, le spune: „V-am dat un exemplu, pentru ca și voi să faceți așa cum am făcut și eu vouă” (In 13,15). Vă dăruiesc pe Mine însumi în Euharistie, pentru ca și voi să puteți deveni euharistie pentru ceilalți, și voi sunteți chemați să vă frângeți pentru aproapele vostru.

Slujitoarea lui Dumnezeu, Sora Letizia Zagari, fondatoarea Congregației Fiicele Doamnei Noastre a Euharistiei, meditând cuvintele pe care Isus i le-a spus femeii samaritene: „Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu”, simțind că aceste cuvinte îi sunt adresate și ei, a decis cu fermitate: „Vreau să fiu misionară a Euharistiei şi pentru frații mei voi frânge pâinea Cuvântului”. Surorilor din congregația ei le spunea: „Fiecare dintre voi trebuie să trăiască din parfumul Joii Sfinte și să devină o ostie mică prin dăruirea de sine”.

Să fie aşa şi ne luăm și noi în această zi de Joia Sfântă angajarea de a deveni niște ostii mici care să hrănească foamea de iubire a umanității. În aceste zile, în care se deschide înaintea ochilor noștri o primăvară minunată, să cerem de la Domnul Isus să dea Bisericii sale o primăvară euharistică în care toți, începând de la noi înșine, din seara aceasta, să credem că ne dorim să schimbăm lumea, dar mai ales pe noi înșine, trăind din Isus-Euharistie.

Biserica trăiește din Euharistie.

Gândul meu se îndreaptă cu recunoștință spre Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a fost un martor și un mărturisitor al Euharistiei. Oricine, văzându-l celebrând sfânta Liturghie sau stând în adorație înaintea Preasfântului Sacrament, poate da mărturie că era un om cufundat în Dumnezeu, dar în același timp și un om ce trăia în lume. În enciclica Ecclesia de Eucharestia, Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „Am putut să celebrez sfânta Liturghie în capelele de pe cărările munților, de pe malurile lacurilor, de pe plajele mărilor; am celebrat-o pe altare ridicate pe stadioane, în piețele orașelor… Aceste decoruri atât de diferite ale celebrărilor mele euharistice mă fac să simt cu putere caracterul lor universal și așa-zis cosmic. Da, cosmic! Căci, chiar dacă ea este celebrată pe un mic altar dintr-o biserică de la țară, Euharistia este întotdeauna celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii. Ea este un loc între cer și pământ. Ea înglobează și pătrunde creația întreagă”.

Și astăzi, în acest moment liturghia noastă este celebrată pe altarul lumii. Să punem un pic de pasiune în această liturghie, să abandonăm formalitățile noastre, riscul obișnuinței care duce la rutină, ritualismul și să ne aruncăm cu  toată ființa noastră în Euharistie. Doamne, nu sunt vrednic, dar tu vei spune un cuvânt: este trupul meu, pentru tine! Și eu voi fi salvat.

În sfârșit, în această zi dedicată și preoției, înălțați către Domnul o rugăciune pentru preoții voștri, pentru ca, în ciuda tuturor lipsurilor și fragilităților umanității noastre, să putem fi primi mărturisitori ai slujirii și ai iubirii. Să ne rugăm pentru ca și astăzi, din mijlocul poporului creștin să fie tineri dispuși să-i spună Domnului „Iată vin Doamne ca să fac voința ta”, pentru ca celebrarea Euharistiei să poată continua până la a doua venire a Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos, căruia să-i fie cinste și slavă în toți vecii vecilor. Amin.