Timpul este aproape…

timpSe apropie ziua cea mare, „sărbătoarea sărbătorilor, ziua în care Dumnezeu devine prunc”, cum spunea Sf. Francisc de Assisi și mă preocupă faptul că omenirea nu este pregătită să primească un Dar atât de însemnat.

Ca să înțelegem Darul pe care Dumnezeu îl face omenirii, ar trebui să răspundem la întrebarea: ce este Crăciunul? Ce reprezintă Crăciunul pentru mine?

            Poate vi se pare banală această întrebare, mai ales că noi suntem un popor de „drept mărturisitori creștini”, oameni care au „primit credința cea adevărată”, cărora a le vorbi despre Dumnezeu este un subiect depășit de mult…. Și totuși, ce sărbătoresc romanii și ceilalți creștini la Crăciun? Ignatul? Sărbătorile de iarnă? Pe cine așteaptă omul de astăzi la Crăciun? Pe Moșul!!! Tot ce ne înconjoară este „împodobit și îmbrăcat” de spiritul comercial și consumist, învăluit într-un gust de neopăgânism, factori care ne împiedică să-l vedem pe Dumnezeu care se naște și să ne îmbrăcăm cu haina smereniei și a recunoștinței, mulțumind Moșului, adică Tatălui, pentru darul făcut nouă prin Fiul și, în Duhul Sfânt, să-i aducem închinarea cuvenită.

            Stau și mă întreb: oare ce gândește Dumnezeu despre felul în care noi, creștinii de ieri, de astăzi și de mâine celebrăm misterul vieții sale divine? Cred că am realizat că evenimentul nașterii lui Dumnezeu în lume este una dintre etapele revelării sale, așa cum ne spune și Sf. Ioan Teologul: „nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni decât numai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (Mt 11,27).

            Dacă am fi luat în serios perioada dinaintea Crăciunului, timpul postului sau al Adventului, așa cum se numește în limbaj liturgic, am fi avut posibilitatea să redescoperim importanța venirii lui Dumnezeu printre oameni și ne-am fi pregătit pentru această întâlnire pentru a nu rata acest moment. La începutul postului Mântuitorul Cristos ne spunea în Evanghelie: „Vegheați așadar, în orice moment și rugați-vă” (Lc 21,36) ca nu cumva grijile vieții acesteia și preocupările lumii să schimbe sensul venirii sale așa cum s-a întâmplat atunci când, istoric vorbind, El s-a născut la Betleem: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Dacă am trăit creștinește această perioadă de post, atunci sigur în inima noastră am pregătit calea Domnului (cfr. Is 40, 3), iar sufletul nostru, îmbrăcat în smerenie și cucernicie, se va transforma într-o iesle, loc în care, Dumnezeu, făcut om, s-a odihnit pentru prima data.

             Mergând în oraș, am observat că multe din străzi sunt iluminate și împodobite cu tot felul de ornamente care încântă ochiul și golesc sufletul de ce e mai sfânt și atunci m-am întrebat: unde este Isus în toată zarva aceasta?

            Privesc vitrinele pline de lumini, figurile ce imaginează pe Moș Crăciun cu sacul în spate și mă întreb din nou: și unde este Isus în toată scenografia aceasta? Toată lume ascultă sau cântă „Jingle Bells” și multe alte colinde, dar Isus nu este nicăieri. Și atunci mă întreb: ce fel de Crăciun sărbătoresc creștinii? Care este mesajul Crăciunului? Oare Isus s-a născut ca să de posibilitatea comercianților să câștige zilele acesta însutit? Oare Isus s-a născut printre luminile bradului și printre cadouri sau într-un grajd sărac din Betleem? Unde este Isus?

            Nu pot să cred că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și s-a născut printre oameni pentru ca noi să putem transforma totul în ceva comercial, anulând importanța Crăciunului.

            Omule, cât de mult te-ai îndepărtat de adevăr? Atât de mult încât, pentru tine, la Crăciun e important să ai un brad pe care să-l împodobește, în timp ce în jurul tău sunt oameni care mor de frig și de foame.

            Cum se poate sărbători Crăciunul fără Isus? Crăciunul nu este o ocazie de vacanță, un brad, un cadou, nu!!! Crăciunul pentru creștin este venirea lui Isus în sufletul său, în casa sa, în familia sa. Cum am putea crede că putem separa Crăciunul de Isus, am putea să acordăm mai mare importanță tuturor celor lumești decât nașterii sale și dorinței Lui de a se naște în sufletele noastre. Ar trebui să înțelegem că, pentru Isus nu sunt importante reducerile, și nici cadourile; Isus are nevoie numai de un singur lucru pentru a se putea naște: inima mea. Și-ar dori ca fiecare dintre noi să creeze în inima sa o iesle unde să se poată naște. El nu ne cere nimic special, îi ajunge un braț de paie pe care să stea, și prin aceasta ne face să înțelegem că și în slăbiciunile și lipsurile noastre el vrea să vină. E suficient să-i deschidem inima.

            Lui Isus îi este de ajuns puținul. Să încetăm să ne mai gândim numai la lucrurile trecătoare, la a avea un brad frumos, un prânz bogat, un cadou extraordinar; să ne gândim mai întâi la ființa noastră, să ne gândim la inima noastră și, în puținul timp care ne-a mai rămas, să adunăm cât mai multe paie pentru a umple „ieslea” în care să-l primim pe Pruncul Isus.

            Așa îmi imaginez eu timpul postului Crăciunului sau al Adventului: un timp în care am ochii mari deschiși, sunt mereu atent și mă concentrez asupra rugăciunii pentru că Domnul Isus vrea să intre în inima mea, iar acesta e Crăciunul!

            Și cu toate acestea avertismentul lui Ioan Botezătorul este de mare actualitate și a astăzi: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți…” (In 1,26).

            Tu care ai citit aceste rânduri îl cunoști cu adevărat pe Isus și motivul nașterii sale?

Adventul, timp de așteptare, de convertire și de speranță

x29-novembre-Avvento.jpg.pagespeed.ic.5qgHSKWtCICu prima duminică din Advent începe un nou An Liturgic pentru Biserica Catolică de rit latin, în timp ce, pentru catolicii de rit bizantin, noul An Liturgic începe cu data de 1 septembrie a fiecărui an calendaristic. Începând timpul Adventului, noi primim de la Domnul un nou An de har, de bunătate, de milostivire, de iubire și bucurie! Știind, de fapt, că zilele omului sunt în mâna lui Dumnezeu (cf. Iov 12,10; 34:14, 15; Is. 42:5; Fap 17:25, 28), noi trebuie să prețuim acest timp pe care îl începem și să-l trăim așa cum Dumnezeu ne cere: convertindu-ne și orientându-ne pașii și viața spre acea Bucurie desăvârșită care este El!

El – Dumnezeu, iubit și celebrat, este mereu același: Cel de ieri, de astăzi și de mâine; și noi ne adresăm Lui cu cuvintele Apocalipsului: „Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20). Așa încheiem un An liturgic și începem unul Nou.

Având această speranță sigură în inimă, vrem să trăim acest nou timp de har primind invitația apostolului Paul care ne spune: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!” (Fil 4,4). Și ca să putem să ne bucurăm cu adevărat, atunci trebuie să redescoperim semnificația Adventului, timp pe care Domnul ni-l dăruiește spre a-l celebra în așteptarea venirii sale, făcând fapte de caritate și de iubire pentru noi și pentru frații noștri.

 Adventul este timpul de așteptare, de convertire, de speranță:

– de așteptare a primei veniri în umilință a Domnului într-un trup muritor și  așteptare a ultimei veniri, în slavă, a lui Cristos, Domnul istoriei și Judecătorul universului;

– de convertire, la care de cele mai multe ori Liturgia din acest timp ne invită prin glasul profeților și mai ales prin glasul lui Ioan Botezătorul; „Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Mt 3,2);

– de speranța plină de bucurie pentru că mântuirea deja realizată de Cristos (cf. Rom 8,24-25) și realitățile de har deja prezente în lume ajung la maturitatea și plinătatea lor, iar promisiunea se va schimba în realizare, credința în viziune și noi „vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2).

Adventul are un conținut teologic bogat, ia în considerație întreg misterul venirii Domnului în istorie până la încheierea lui. Diferitele aspecte ale misterului se împletesc în mod reciproc între ele. Adventul ne amintește, înainte de toate, „dimensiunea istoric-sacramentală” a mântuirii. Dumnezeul Adventului este Dumnezeul istoriei, Dumnezeu care a venit pentru mântuirea omului în Isus din Nazaret, în care se revelează chipul Tatălui (cf. In 14,9). Dimensiunea istorică a revelației ne amintește certitudinea mântuirii depline a omului, în întregime, a tuturor oamenilor și, prin urmare, legătura intrinsecă dintre evanghelizare și promovarea umană.

Adventul este timpul liturgic în care este evidențiată în mod categoric „dimensiunea escatologică” a misterului credinței creștine. Dumnezeu ne-a predispus la mântuire (cf 1Tes 5,9), dar este vorba despre o moștenire care ni se va descoperi numai la sfârșitul timpurilor (cf. 1Pt 1,5). Istoria este locul actualizării promisiunilor lui Dumnezeu și este îndreptată spre „ziua Domnului” (cf. 1Cor 1,8; 5,5).  Cristos a venit în trupul nostru și după moarte, s-a manifestat și s-a arătat apostolilor și martorilor aleși de Dumnezeu ca Cel Înviat (cf. Fap 10, 40-42) și va apărea din nou la sfârșitul veacurilor (Fap 1,11).

Biserica, în peregrinarea ei pământească, trăiește în mod continuu tensiunea dintre mântuirea împlinită deja în Cristos, dar nerealizată încă în noi și de manifestarea deplină a revenirii glorioase a Domnului judecător și mântuitor.

Adventul, prin urmare, în timp ce ne revelează dimensiunile profunde, adevărate și misterioase ale venirii lui Dumnezeu, ne amintește și de angajarea misionară a Bisericii și a fiecărui creștin pentru realizarea venirii Împărăției lui Dumnezeu. Comunitatea creștină, prin Liturgia din Advent este chemată să trăiască anumite gesturi esențiale prin care să-și exprime viața evanghelică: o așteptare vigilentă și bucuroasă, speranță și convertire.

Comportamentul de așteptare caracterizează Biserica și pe creștin pentru că Dumnezeul revelației este Dumnezeul promisiunii care, în Cristos și-a manifestat întreaga sa fidelitate față de om (cf. 2Cor 1,20). În Advent, Biserica nu recită partea evreilor care îl așteptau pe Mesia cel promis, dar trăiește așteptarea lui Israel în mod real, pentru fiecare veac și manifestarea acestei realități care este Cristos. Acum vedem „ca într-o oglindă”, dar va veni o zi în care „vom vedea față către față” (cf. 1Cor 13,12). Biserica trăiește această așteptare, veghind și în bucurie. De aceea se roagă: „Maranatha: Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,17.20).

Prin urmare, Adventul îl celebrează pe „Dumnezeul speranței” (Rom 15,13) și trăiește această speranță cu bucurie (cf. Rom 8,24-25). Cântarea care caracterizează Adventul este cea a Psalmului 24, 1-3: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu, Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei! Toţi cei care speră în tine nu vor fi făcuţi de ruşine”.

Dumnezeu, intrând în istorie, îl interpelează pe om. Venirea lui Dumnezeu în Cristos cere de la om o convertire continuă; noutatea Evangheliei este o lumină care cere o trezire decisivă din somn (cf. Rom 13,11-14). Timpul Adventului, mai ales prin predica lui Ioan Botezătorul, este o nouă chemare la convertire pentru a pregăti căile Domnului și a-l primi pe Domnul care vine. În sfârșit, Adventul ne educă spre a trăi acea atitudine pe care o aveau „săracii lui Dumnezeu”, cei blânzi, cei umili și disponibili pe care Isus  i-a proclamat fericiți (cf.Mt 5, 3-12).

Liturgia Adventului mai este caracterizată și de invitația specială „la bucurie” care însoțește în întregime acest timp: noi îl așteptăm pe Cristos, Domnul Istoriei care, la sfârșitul veacurilor, va veni în slavă pentru a-i face pe toți părtași pe deplin la misterul său de mântuire, și prin urmare, de bucurie! Dar în timp, bucuria noastră este orientată și spre venirea continuă a Mântuitorului nostru în mijlocul nostru, venire ce poate fi recunoscută în promisiunea lui Isus: „iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt 28,20), și mai ales în Euharistie, unde El este prezent cu adevărat în mijlocul nostru. Pe lângă aceasta, Isus realizează prezența sa între noi și prin prezența fratelui flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare, etc… pe care în fiecare zi îl întâlnim pe cărarea vieții noastre, pentru că El ne învață: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut” (Mt 25, 31-46).

E vremea să depășim teama, frica și nedumerirea, pentru că e aproape nașterea Mântuitorului. Dumnezeu este aproape. Această certitudine trebuie să ne cuprindă ființa și să ne facă să tresăltăm de bucurie.

Apropierea lui Dumnezeu dă naștere bucuriei. El vine să împărtășească viața noastră. Vine să transforme cotidianul nostru într-o bucurie. Vine să refacă imaginea sa uzată de timp și de păcatul inimii noastre. Vine să reînnoiască trăsăturile chipului său în noi. Venirea Domnului, așadar, ne umple de bucurie.

„Urările” pe care obișnuim să ni le adresăm la începutul noului An liturgic și a Adventului, cum de altfel și cele pe care ni le vom adresa la Nașterea Domnului, să aibă gustul cuvintelor Sfintei Tereza de Calcutta:

 „Bucuria este rugăciune. Bucuria este forță. Ea este ca un năvod de iubire care prinde sufletele. Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie. Cine dăruiește cu bucurie, dăruiește mai mult. Nu există o manieră mai bună pentru a manifesta gratitudinea noastră față de Dumnezeu și oameni ca a primi totul cu bucurie. Nu lăsați niciodată ca tristețea să vă cuprindă încât să vă facă să uitați de bucuria lui Cristos cel înviat. Continuați să-l dăruiți pe Cristos și altora, nu prin cuvinte, dar prin exemple, pentru iubirea care vă unește cu El, iradiind sfințenia sa și răspândind parfumul iubirii sale, oriunde veți merge. Fie ca forța voastră să fie numai din bucuria care vine din Cristos. Fiți fericiți și în pace. Acceptați tot ceea ce el vă dăruiește și dăruiți tot ce El ia cu mare bucurie”.

            Vă urez un Advent Binecuvântat!