Îmbrățișarea care transformă…

pesceDragi cititori, vă invit să medităm împreună asupra textelor biblice propuse pentru Duminica a XVII-a din Timpul de peste an: Evanghelia după Matei (13,44-52) și Scrisoarea către Romani (8,28-30). Spun atenției voastre următoarea reflecție:

Evanghelia din această duminică ne propune parabolele Împărăției cerului și ne invită să ne întrebăm înainte de toate: ce reprezintă pentru noi împărăția cerurilor? Dar oare ce voia să ne transmită evanghelistul Matei folosind această expresie?

Eu aș îndrăzni să spun că Matei, deși face parte din grupul celor doisprezece apostoli și devine un crainic al Vestii celei Bune, totuși, păstrează cu sfințenie acea pietate ebraică care cere să nu invoci numele Dumnezeului tău în zadar. Prin urmare, evanghelistul Matei folosește expresia „împărăția cerurilor”, voind de fapt să spună „împărăția lui Dumnezeu”. Prin urmare, expresia „împărăția cerurilor” trebuie să fie totdeauna înțeleasă ca „împărăția lui Dumnezeu” în sensul de „actul prin care Dumnezeu domnește”. Deci împărăția cerurilor înseamnă acțiunea lui Dumnezeu, intervenția Domnului în istorie și în viața fiecăruia dintre noi. E ca și cum, la începutul fiecăreia dintre aceste parabole, Matei ar spune: „Iată cum Domnul intervine în istorie. Iată cum Domnul acționează în viața fiecăruia dintre noi”.

Pentru aceasta ne rugăm în fiecare zi, ne rugăm atunci când repetăm „Tatăl nostru”, spunând: „Vie împărăția ta, facă-se voia ta”. Ori de câte ori repetăm această rugăciune, în realitate cerem: „Acționează, Doamne, în istorie. Acționează, Doamne, în viața noastră.  Fie ca voința ta, planul tău de iubire, de fericire, de mântuire a lumii și a fiecăruia dintre noi, să se realizeze”. De fapt, prin această rugăciune, noi cerem ca prin acțiunile noastre, prin munca noastră, miile de gesturi cotidiene, aparent lipsite de semnificație, toate acestea, încet-încet să devină istoria mântuirii, să devină o istorie precisă.

            Ce spune Evanghelia despre lumea în care Domnul acționează în istoria și viața noastră? Cum transformă Dumnezeu această istorie? Cum transformă Dumnezeu viața noastră?

Pentru a da un răspuns precis și profund acestor întrebări, vom alege ultima din aceste parabole pe care le propune Evanghelia de astăzi. Evanghelistul Matei spune: „Împărăția cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare care adună de toate” (Mt 13,47). Această asemănare un pic curioasă, inspirată din activitatea apostolilor (mulți dintre ei erau pescari), abordează unul dintre aspectele cele mai dificil de înțeles, cu privire la modul în care Dumnezeu acționează: dacă Dumnezeu este efectiv prezent și activ în istorie, atunci de ce există răul? De ce face să experimentăm atât de mult suferința? De ce se petrec lucruri fără sens? De ce uneori cei răi triumfă? De ce există boală, suferință? De ce este moartea?

Răspunsul dat de această parabolă este următorul: Domnul nu intervine în istoria nimănui, forțând-o, ci doar îmbrățișând-o. Asemenea acestui năvod aruncat în mare, Domnul cuprinde totul, și adună totul,  buni și răi, binele și răul. Domnul îl cuprinde pe fiecare dintre noi nu numai cu binele pe care îl facem, dar și cu răul pe care fiecare dintre noi îl face, pentru că binele și răul sunt in inima fiecăruia dintre noi.

Domnul nu ne înlocuiește, nu se pune în locul nostru. Noi rămânem responsabili de alegerile noastre, de deciziile noastre. Când facem răul nu putem spune că Domnul l-a făcut sau că El a permis răul aceasta: noi suntem cei care îl facem. Și când îndurăm răul, nu putem spune că este Dumnezeu cel care trimite răul asupra noastră sau că Dumnezeu a permis să ni se întâmple un rău: oamenii sunt cei care ne fac rău.

Felul în care Dumnezeu acționează în istorie, în viața fiecăruia dintre noi, nu este cel de a elimina răul, ci de a-l asuma, de a-l îmbrățișa pentru a-l transforma în bine.

Acest năvod, de care vorbește parabola împărăției cerurilor, a fost aruncat atunci când Isus și-a întins brațele pe lemnul crucii. Noi credeam că îl vom pironi pe acel lemn și el va rămâne acolo imobilizat, eliminat din istoria omului, însă, el a transformat acele brațe întinse și pironite într-o îmbrățișare care îi cuprindea pe toți oamenii, începând de la cei care îl ucideau în acel moment. Acest sens este exprimat în mod figurativ și foarte elocvent în toate tablourile care reprezintă răstignirea din perioada anilor 1200 și mai ales în operele lui Giotto, cele care se află la Assisi, unde se poate vedea un Isus răstignit foarte liniștit, cu brațele întinse, nu atât pentru că sunt pironite pe cruce, ci pentru că prin ele El vrea să-i îmbrățișeze pe toți oamenii. Îmbrățișarea prin care Domnul cuprinde toată lumea și pe fiecare dintre noi, năvodul cu care capturează toată istoria, toate viețile, este iubirea sa, milostivirea, răbdarea, bunătatea și iertarea sa.

            Acest adevăr îl afirmă și Sf. Paul în cea de-a doua Lectură, luată din Scrisoarea către Romani, unde spune: „Fraţilor, de fapt, ştim că toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui” (8,28). Un astfel de act de credință apostolul Paul îl poate face, pentru că știe că năvodul împărăției cerului, adică îmbrățișarea lui Isus pe cruce, cuprinde totul, adună totul, toată istoria, toate evenimentele mici și mari, toate viețile cu întâmplările lor zilnice. „Toate firele de păr de pe capul nostru, sunt numărate”, spune Isus (Lc 12,7). Toate lacrimile noastre Domnul le vede și, cum spune Cartea Apocalipsului, toate aceste lacrimi, El, Domnul însuși, le va șterge din ochii noștri în ziua în care ne va primi în împărăția cerurilor.

            Felul în care Domnul îmbrățișează istoria noastră, cuprinde binele și răul, atât binele pe care îl facem și pe care alții ni-l fac, cât şi răul pe care alții ni-l fac sau răul pe care noi îl facem. Totul ajunge în „năvodul” iubirii lui Dumnezeu. Toate acestea, și numai în felul acesta, totul – nu numai binele dar și răul – „toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8,28).

            Acesta este modul în care Dumnezeu transformă toate. Dacă Domnul ar elimina răul imediat, dacă ar prinde numai peștii buni în năvodul său, nimeni dintre noi nu s-ar mântui. Dacă îmbrățișarea Celui răstignit ar cuprinde numai pe cei buni, am rămâne cu toții în afară, pentru că răul este în inima fiecăruia dintre noi.

            Acesta este motivul pentru care Domnul îndură răul și se lasă răstignit. Din acest motiv nu elimină răul, suferința pe care fiecare dintre noi zilnic o îndură și pe care zilnic –uneori o provocăm: pentru că modalitatea lui de a învinge răul e aceea de a-l transforma cu puterea iubirii sale, cu puterea blândeții și răbdării sale, cu puterea  iertării sale.

            Așa domnește Domnul asupra istoriei, așa acționează El în istorie. Acesta este modul în care și răul poate fi transformat în bine. Acesta este modul în care și noi, în viața noastră, putem transforma răul, fie cel pe care îl îndurăm, fie cel pe care îl facem.

            Evanghelia, o știm cu toții, înseamnă „vestea cea bună”. Există pentru fiecare dintre noi „o veste bună”: fie răul pe care îl îndurăm, fie cel pe care îl facem noi, datorită iubirii Domnului poate fi reparat, poate fi transformat, poate fi preschimbat, poate deveni un bine. Aceasta o învățăm de la Sf. Paul care ne spune: în credință și speranță toate sunt îndreptate spre binele acelora pe care Dumnezeu îi iubește, al acelora care îl iubesc pe Dumnezeu.

             Vă doresc o Duminică duhovnicească și o săptămână binecuvântată. Și nu pot să închei fără să vă fac un îndemn franciscan: „Fraților, cât mai avem timp, să facem binele!” (Sf. Francisc de Assisi).

Anunțuri

Veniți la Mine…

The Sermon on the Mount
Carl Bloch, 1890Celebrăm astăzi Duminica a XIV-a din Timpul de peste An. În centrul liturgiei Cuvântului lui Dumnezeu de astăzi se află tematica umilinței și a simplității vieții, pe care fiecare dintre noi trebuie să o ceară de la Cristos, modelul nostru. În Evanghelia de astăzi auzim cuvinte de mare sprijin moral și spiritual din partea lui Cristos care, ne anunța prin cuvinte și le adeverește prin faptele pe care le săvârșește, marea sa apropiere de omul care are nevoie de iubire și de sprijin: „Veniți la mine, toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă! Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este ușoră” (Mt 11,28-30).

            Să analizăm împreună cele trei verbe pe care putem construi reflecția noastră de astăzi: 1) veniți la mine; 2) luați jugul meu și 3) învățați de la mine.

A merge la Cristos. Sunt multe modalități prin care putem merge la Cristos, dar și motive pentru care mergem la El sau fugim de El. Aș vrea să cred că, sigurul motiv pentru care un creștin adevărat merge la Cristos, este faptul că El, Cristos, este forța noastră, călăuza şi odihna noastră. A merge spre cineva exprimă un drum de viață interioară pe care toți creștinii trebuie să știe să-l împlinească cu bucurie și sinceritate, știind că merg în întâmpinarea Bunătății și a Fericirii prin excelență, care este Isus Cristos. De fapt, cine îl întâlnește pe Cristos și face o experiență de unire intimă cu El, descoperă cu adevărat adevărata fericire și bucurie, care îl va determina să spună împreună cu apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6, 68); „Doamne, e bine că suntem aici!” (Mt 17,4). Dar celui care nu ajunge la această întâlnire personală cu Cristos îi este greu să accepte urmarea lui Cristos, iar mesajul Evangheliei, care înseamnă Vestea cea Bună, devine pentru el un motiv de poticnire, fapt pentru care rămâne scandalizat și exclamă precum cei de la Cafarnaum: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6,60). Noi din care categorie facem parte? Dacă vom răspunde cu sinceritate la această întrebare, vom înțelege și motivul pentru care Isus astăzi ne îndeamnă: „Veniți la mine…” Cred că fiecare creștin autentic (și când spun autentic mă gândesc la acei creștini care împlinesc voința lui Dumnezeu din iubire și nu din obligație) își poate însuși cuvintele Sf. Augustin, repetându-le în fiecare zi: „Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până când nu se va odihni în Tine!” Aceste cuvinte devin oglindă în care se poate citi bucuria celui care trăiește prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, și care poate exclama împreună cu apostolul Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

Luați jugul meu. Al doilea verb este a lua. Ce ne îndeamnă Cristos să luăm? Luați jugul meu asupra voastră. Care jug? Al suferinței? Greutatea crucii? Da! Pentru că a fi creștin autentic înseamnă a fi discipol, ucenicul Domnului. Și nimeni dintre cei care cred, nu vin la credință prin propria lor voinţă, ci datorită harului lui Dumnezeu, după cum spune și apostolul Paul (cf. 1Cor 15,10), iar ucenicului Domnul îi spune un singur lucru: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mc 8,34). Cuvintele acestea par a fi absurde și paradoxale! Dar Isus ne învață că jugul devine plăcut și povara ușoară, dacă este dus din iubire și urmărește un ideal care motivează pe om la renunțare și la sacrificiu. Cristos a luat asupra sa acest jug și l-a purtat pe umerii săi, alegând cale crucii și a suferinței pentru mântuirea celor care aveau să creadă în El, iar apogeul iubirii sale a atins punctul culminant în clipa morții, pentru că și-a oferit viața pentru viața noastră, împlinind în persoana sa acele cuvinte pe care le-a spus apostolilor săi: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Acest jug, care de multe ori se poate regăsi în viața noastră, să nu-l îndepărtăm niciodată de la noi și nici să căutăm să-l punem pe umerii altora. Fiecare creștin să știe să-și poarte propriul jug al durerii, cu demnitate, cerându-i Domnului Isus puterea de a merge mai departe, mai ales atunci când urcarea Calvarului devine mai anevoioasă, iar puterile ni se micșorează în drumul nostru de edificare spirituală a vieții creștine.

Al treilea verb: a învăța! Învățătorul nostru este foarte exigent pentru că, cine oferă iubire, cere iubire, iar iubirea este exigentă prin natura ei! Iubirea nu are un caracter provizoriu, ci definitiv, iar persoanele care se iubesc trebuie să se implice în totalitate în trăirea iubirii lor. Isus ne cere să învățăm de la El care e blând și smerit cu inima, dacă vrem ca inima noastră să devină blândă și smerită. El, Cristos mielul nepătat jertfit pe cruce pentru noi, s-a făcut întru totul asemenea nouă afară de păcat (cf. Evr 4,15) și, luând asupra sa firea noastră, ne-a indicat calea prin care putem deveni și noi, la rândul nostru, blânzi și smeriți cu inima. Când și cum ne putem justifica înaintea acestui Rege bând și smerit cu inima, mândria, răceala și indiferența din inima noastră? Nu există nici o justificare pentru cei care nu sunt blânzi și smeriți. Dumnezeu, care este iubire, gingășie, bunătate și îndurare, este în același timp și judecătorul căruia îi revine oportunitatea de a da fiecăruia după faptele sale, ținând cont de înțelepciunea sa divină. Iată de ce astăzi, Biserica ne pune pe buze această rugăciune, la începutul sfintei Liturghii: „Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău, tu ai ridicat omenirea căzută. Te rugăm, dăruiește-le credincioșilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberați din robia păcatului și călăuzește-i la fericirea veșnică”.

            Pe această temă a bucuriei și a speranței, ce sunt rodul venirii lui Mesia, este centrată și prima Lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Zaharia: „Veselește-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Iersualimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept și mântuit, umil și călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgărițe! Voi nimici carele din Efraim și caii din Ierusalim; voi nimici arcul de război și voi vorbi de pace neamurilor. Domnia lui va fi de la mare la mare, de la Râu până la marginile pământului” (Zah 9,9-10).

Pe de altă parte, Sf. Paul, în cea de a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani, ne vorbește despre viața trăită după duh. Numai cine se lasă condus de duh devine o persoană umilă și înțeleaptă în viață. Cine se lasă călăuzit de duhul lumii și al trupului, gândește și acționează numai pentru a realiza așteptările acestei lumii, uitând de cer și de felul în care se ajunge în cer. Acesta este omul care vrea doar să știe și să cunoască ceea ce poate percepe, prin simțuri și experiențe, dar nu va deveni niciodată omul care știe să se înalțe spre înălțimi și să meargă spre adevărata patrie, locul unde, cei care cred, vor moșteni împărăția cerurilor și viața veșnică. Cât sunt de mare actualitate pentru timpurile noastre cuvintele apostolului: „Fraților, voi nu sunteți în trup, ci în Duh, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al lui. Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morți locuiește în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuiește în voi. Așadar, fraților, noi nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Dacă trăiți după trup, aveți să muriți. Dar dacă, prin Duh, faceți să moară faptele trupului, veți trăi!” (Rom 8, 9.11-13).

Duhul este viață, trupul este moarte. Această clară opoziție între bine și rău, între trup și suflet, între spirit și materie, Sf. Paul vrea să o sublinieze cu forță, pentru că de la noi Domnul cere un răspuns categoric. Un creștin nu poate trăi cufundat în lucrurile pământești, căci ar fi un păgân, dacă ar da crezare numai celor ce trec prin trup și îl reduc pe om la un pumn de cenușă, distrugând în ele ceea ce are mai nobil și frumos, viața intimă a lui Dumnezeu, care înseamnă puritatea inimii și a vieții.

Să ne punem în fața lui Dumnezeu, în atitudinea celui blând și smerit cu inima și atunci inima noastră se va umple de bucurie sfântă, ascultând rugăciunea rostită de Isus astăzi: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și pricepuți și le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorința ta” (Mt 11,25-26).

În viața noastră de credință să ne amintim de cuvintele Fecioarei Maria, slujitoarea Domnului și să le punem în practică: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit la umilința slujitoarei sale… Îndurarea lui față de cei care se tem de el este din generație în generație. Și-a arătat puterea brațului său: i-a risipit pe cei mândri cu planurile lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri și i-a înălțat pe cei umili; i-a umplut de bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogați i-a trimis cu mâinile goale…” (Lc 1,46-47.50-53).

Să nu ne fie teamă, să mergem la Cristos! El care este Calea, Adevărul și Viața ne vă ajuta să împlinim voința Tatălui, Cel care a binevoit să descopere misterele împărăției sale, celor mici! Dumnezeu să ne binecuvânteze! Amin.

 

 

 

28 Mai – Ziua mondială a Comunicațiilor Sociale

foto„Bad news is good news”, spune o maximă a jurnalismului american. Veștile rele sunt știri bune. O regulă de aur care se bazează pe convingerea că publicul este mai implicat de aceste evenimente dramatice care ating direct coardele emotivității. Însă, atunci când relatarea realităților se aplatizează complet pe dinamica negativității „în care este valabilă logica după care o știre bună nu are răsunet, așadar nu este o știre, și în care drama durerii și misterul răului sunt teatralizate cu ușurință”, riscul este de „fi tentați să anesteziem conștiința sau să alunecăm în disperare”. Această avertizare ne-o face Papa Francisc în Mesajul său pentru cea de-a 51 Zi mondială a Comunicațiilor Sociale: „Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5). A comunica speranță și încredere în timpul nostru. Papa ne invită să rupem cercul vicios al angoasei și de a stăvili spirala fricii, rod al obișnuinței de a fixa atenția asupra „știrilor rele” (războaie, terorism, scandaluri și orice tip de eșec în evenimentele umane).

Ochelari pentru a privi. Papa Francisc nu ne cere să ignorăm ci să conștientizăm în mod corect dramele timpului nostru, cu mulțimea emigranților care caută cu multe sacrificii o țară care să-i primească, sau inegalitățile sociale care îi împing pe cei săraci tot mai în jos. Acest lucru Papa l-a făcut deja într-una din audiențele sale, imediat după alegerea sa ca Pontif: „O coborâre de zece puncte la bursa unor orașe, constituie o tragedie. Unul care moare nu este o știre, dar dacă se coboară de zece puncte la bursă este o tragedie! Mai degrabă, fidel principiului realității de la care nu se poate deroga, Papa explică că nu are intenția de „a promova o dezinformare în care ar fi ignorată drama suferinței, nici de a ajunge într-un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului”; dimpotrivă, „vrea ca toți să încercăm să depășim acel sentiment de supărare și de resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naștere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului”.

Acestei acceptări pasive a unei lumi căreia i se pare imposibil să schimbe ceva, Papa Francisc îi indică rețeta „unui stil comunicativ deschis și creativ, care să nu fie dispus niciodată să acorde răului un rol de protagonist, ci să încerce să scoată în evidență soluțiile posibile, inspirând o abordare propunătoare și responsabilă în persoanele cărora li se comunică știrea”.

„Realitatea, în ea însăși, nu are o semnificație univocă”, precizează Papa: „Totul depinde de privirea cu care este percepută, de „ochelarii” pe care-i alegem ca s-o privim: schimbând lentilele și realitatea apare diferită”.

Pentru creștini, unicii ochelari potriviți pentru a descifra realitatea nu pot fi decât cei ai Evangheliei: „Această veste bună care este însuși Isus nu este bună pentru că este lipsită de suferință, ci pentru că și suferința este trăită într-un cadru mai amplu, parte integrantă a iubirii sale față de Tatăl și față de omenire”.

În această Zi mondială a Comunicațiilor Sociale, Papa Francisc intenționează „să-i încurajeze pe toți cei care, atât în mediul profesional cât și în relațiile personale, ‘macină’ zilnic numeroase informații pentru a oferi pâine proaspătă și bună celor care se alimentează cu roadele comunicării lor. Aș vrea să-i îndemn pe toți la o comunicare constructivă care, respingând prejudecățile față de ceilalți, să privească realitatea cu încredere conștientă.[…]. Aș dori așadar să ofer o contribuție la căutarea unui stil comunicativ deschis și creativ, care să nu fie niciodată dispus să acorde răului un rol de protagonist, ci să caute să pună în lumină soluții posibile, inspirând o atitudine plină de inițiativă și responsabilă în persoanele cărora li se comunică o știre. Aș vrea să-i îndemn pe toți să le ofere bărbaților și femeilor din timpul nostru relatări caracterizate de logica „veștii bune”. Pentru noi, creștinii, ochelarii adecvați pentru a descifra realitatea nu pot să fie decât Vestea cea bună, pornind de la Vestea cea bună prin excelență: «Evanghelia lui Isus, Cristos, Fiul lui Dumnezeu» (Mc 1,1). Cu aceste cuvinte, evanghelistul Marcu începe povestirea sa, cu anunțul privind «Vestea cea bună», care are de a face cu Isus, dar mai mult decât o informație despre Isus, este mai degrabă Vestea cea bună care este Isus însuși. Citind paginile Evangheliei, se descoperă că, de fapt, titlul operei corespunde conținutului și că, mai presus de toate, acest conținut este persoana însăși a lui Isus.

Martori ai unei umanități noi. În cel de-al patrulea mesaj pentru Ziua mondială a Comunicaților Sociale – după ce a vorbit despre cultura întâlnirii, familie și milostivire -, Papa Francisc intră în dinamica informației și răstoarnă paradigma negativității: „Orice nouă dramă care are loc în istoria lumii devine și scenariu al unei posibile vești bune, din moment ce iubirea reușește mereu să găsească drumul proximității și să trezească inimi capabile să se înduioșeze, fețe capabile să nu capituleze, mâini pregătite să construiască”.

„A fi martori și comunicatori-mesageri ai unei umanități noi, răscumpărate” este inspirația la care tinde, „cu convingerea că este posibil a observa și a lumina vestea cea bună prezentă în realitate din orice istorie și pe fața oricărei persoane”. „In bad news, good news.“

Paștele – o experiență personală a învierii

ChristusSurrexitPreaiubiților,

Ca urare și reflecție pentru Sărbătoarea Paștelui, pe care îl celebrăm, mă voi folosi de două sugestii:

Prima: „Am înviat și sunt pururi cu tine; ai pus peste mine mâna ta”: cu aceste cuvinte începe Liturgia din Ziua Învierii Domnului. Liturgia, proclamând aceasta, dezvăluie primul cuvânt pe care Fiul l-a adresat Tatălui după înviere, la întoarcerea din noaptea morții la lumea celor vii. Mâna Tatălui l-a susținut în această noapte și, în felul acesta, Fiul a putut să se ridice, să învie: Dumnezeu nu ne lasă niciodată să cădem din brațele sale. Iar mâinile sale sunt mâini sigure. În ziua Paștelui, Biserica ne încredințează: Isus Cristos a săvârșit pentru noi călătoria, chiar și în întunecimea de nepătruns a morții; El a intrat acolo ca lumină: „noaptea a devenit luminoasă ca ziua, și întunericul a devenit lumină”. Din acest motiv Biserica, pe bună dreptate, poate să considere aceste cuvinte: „Am înviat și de acum sunt cu tine; ai pus peste mine mâna ta”, ca fiind cuvintele Celui Înviat adresate Tatălui; „Da, am făcut această călătorie până în inima pământului, în abisul morții și am dus lumina; și acum am înviat pentru a fi prins de mâinile tale”.

            Dar aceste cuvinte al Domnului, adresate Tatălui, sunt aceleași pe care Domnul ni le adresează și nouă, fiecăruia dintre noi: „Am înviat și acum sunt cu tine”. Mâna mea te susține. Oriunde tu ai cădea, vei cădea în mâinile mele. Sunt prezent chiar și la poarta morții, acolo unde nimeni nu te poate însoți și unde tu nu poți lua nimic cu tine, acolo te voi aștepta și, pentru tine, voi transforma întunericul în lumină.

A doua sugestie o voi lua dintr-o frază, pe care noi o rostim atunci când mărturisim Crezul apostolic: „a coborât în iad”. Această frază doresc să o asociez cu o icoană bizantină care reprezintă Paștele: Isus coboară în iad, pentru a-i elibera pe cei care sunt prizonieri acolo. În icoana coborârii în iad, Isus este reprezentat cu hainele luminate, îmbrăcămintea sa este lumină pentru că Dumnezeu este lumină. Sub picioarele sale se află crucea frântă în două, iar Isus intrând în lumea celor morți poartă stigmatele; rănile sale, pătimirile sale devin putere, ele sunt iubirea care învinge moartea. Isus ia de mână pe toți drepții Vechiului Testament: poate fi văzut regele David, patriarhul Abraham… Dar, ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că, în colțurile de jos ale icoanei, sunt reprezentați un bărbat și o femeie: Adam și Eva. Acest lucru pare să ne spună: Isus coboară în lumea celor morți, pentru ca nimeni să nu mai rămână prizonier și, în felul acesta, să poată învia împreună cu Isus și datorită lui Isus. Prin acceptarea morții sale, Isus îi ia de mână pe Adam și Eva și, prin ei, pe toți oamenii aflați în așteptare și îi scoate la lumină.

            Ce sugerează toate acestea fiecăruia dintre noi? Că omul tinde spre lumină, că dorește lumina și își dorește, cu ardoare, să se ridice până la Dumnezeu, dar…. puterile nu-i sunt suficiente. Omul nu are aripi care să-l poată ridica până la o astfel de înălțime. Omul, cu toată dorința și voința sa arzătoare, nu poate ajunge atât de sus. Într-adevăr, omul riscă să dispere, în timp ce se află în întuneric, gândindu-se că Dumnezeu nu mai poate să se îngrijească de el. Noutatea sărbătorii Paștelui este aceasta: Cristos Cel Înviat ne ridică sus, până la unirea cu Dumnezeu, până acolo unde nu putem ajunge cu forțele noastre. El ia, cu adevărat, oița rătăcită pe umerii săi și o aduce la staul. Ancorați de Trupul său noi trăim și, prin comuniunea cu Trupul său, ajungem până la Inima lui Dumnezeu. În felul acesta moartea este învinsă, iar noi suntem liberi și viața noastră devine speranță.

            Prin învierea lui Isus iubirea s-a arătat mai puternică decât moartea, mai puternică decât răul și păcatul. Iubirea este forța prin care El ne duce cu Sine. Uniți cu iubirea sa, purtați pe aripile iubirii ca persoane care iubesc, să coborâm și noi cu El în întunericul lumii, știind că numai în felul acesta ne vom ridica împreună cu El.

            Doresc să spun împreună cu voi, și pentru voi, această rugăciune: „Doamne, arată și astăzi că iubirea este mai tare decât ura. Că este mai tare decât moartea. Coboară în nopțile și în iadul timpului nostru modern, și ia-i de mână pe cei care te așteaptă. Scoate-i, Doamne, la lumină! Fii alături de mine în nopțile mele întunecate, și scoate-mă afară din ele! Ajută-mă! Ajută-mă să cobor cu tine în întunericul celor care sunt în așteptare, care strigă din toată inima spre tine! Ajută-ne, să purtăm lumina ta!

            Vouă tuturor, și mai ales vouă, care în aceste clipe experimentați drama întunericului din cauza bolii, a singurătății, a trădării sau a necazului din orice alt motiv, care vă face să fiți triști, vă doresc să întâlniți această lumină, încât infirmitățile voastre zilnice să devină locul și timpul întâlnirii cu lumina lui Cristos Cel Înviat!

            Tuturor din inimă: Cristos a înviat! Paște Binecuvântat!

 

TRIDUUM-UL PASCAL

Scopul anului liturgic este acela de a descrie – a trăi (celebrând) istoria mântuirii. El cuprinde momente obișnuite și momente forte cu o semnificație deosebită, după cum este și cazul Săptămânii Sfinte, pe care creștinii greci o numeau și “săptămâna mare”, în zilele căreia se parcurg, din nou, ultimele momente din viața pământească a lui Isus Cristos. Din această săptămână „trei” sunt zilele prin excelență, în jurul cărora se concentrează întreaga soteriologie creștină și, ca pe un ax, se rotește întregul an liturgic. Ele sunt zilele Triduum-ului pascal, „zile care sunt la mijloc între timp și veșnicie”, după cum afirma filosoful și preotul catolic Romano Gardini (sec. 20). Repetarea lor, an de an, are drept scop să țină aprinsă amintirea și alimentarea credinței Bisericii pelerine spre speranța veșnică.

            Expresia Triduum sacrum apare pentru prima dată în scrierile Sf. Ambroziu, episcopul Milanului. Legătura dintre prima și ultima zi este cea care s-a scurs între suferință și bucurie, între noapte și zi. În reflecțiile sfinților Părinți nu lipsesc referințe poetice, care descoperă un mister care, trăit din interiorul lui, trezește emoții. Proclo, patriarh de Constantinopol, mort în 446, a lăsat scris în a 13-a sa predică: „Ce evenimente, de la începutul lumii se pot asemănă cu cele pe care credința noastră le contemplă astăzi? Când le-a mai văzut ochiul și când le-a mai auzit urechea?”. Liturgia a știut să îmbogățească aceste zile cu rugăciuni, rituri și simboluri evocative, care au deja o precisă configurație încă din secolul al IV-lea. Ele apar documentate în cartea de călătorie a creștinei Egeria (sec. IV). De-a lungul veacurilor au fost făcute diferite adaptări privind Triduum-ul, ultimele două reforme provenind de la Papa Pius al XII-lea (1955) și de la Papa Paul VI (1970). Decretul cu privire la Normele universale despre anul liturgic și calendarul din 1969 ne precizează criteriile: Triduum-ul pătimirii și învierii Domnului strălucește în centrul anului liturgic, pentru că opera de răscumpărare umană și glorificare perfectă a lui Dumnezeu a fost săvârșită de Cristos mai ales prin misterul pascal, prin care murind a distrus moartea noastră, și înviind ne-a dăruit din nou viața” (nr. 18).

             Ca o modalitate de celebrare ar trebui să considerăm aceste trei zile ca pe o unică zi, pe care actualele norme o fac să înceapă în Joia Sfântă cu liturghia In Coena Domini. În mod semnificativ, această liturghie se termină fără salutul final, folosit la fiecare liturghie. Adunarea se termină printr-o tăcere profundă, dându-se întâlnire la cea de-a doua etapă, care este liturgia din Vinerea Sfântă care, la rândul ei, se termină fără un salut final în așteptarea Privegherii care, la momentul liturgic când se cântă Mărire, dă spațiu „unei manifestări gălăgioase” prin care comunitatea își exprimă voința de a vesti învierea. În apropierea acestor zile să încercăm să le evocăm pe fiecare, rememorând misterul învierii într-o considerare succesivă.

Cena Domini JOIA SFÂNTĂ: ziua slujirii

        Toți evangheliștii concordă în a fixa moartea lui Isus în ziua de vineri. Unii îndrăznesc să afirme chiar data acestei zile, 7 aprilie, anul 30 al erei noastre. Ținând cont de obiceiul ebraic de a calcula 24 de ore de la un asfințit la altul, putem afirma că vineri s-a săvârșit toată pătimirea. Despre Ultima Cină avem două versiuni: una de la evangheliștii sinoptici (Matei, Marcu și Luca), care identifică Ultima Cină cu cina pascală, descriindu-ne instituirea Euharistiei, iar cealaltă de la Ioan care o identifică ca fiind obiectul multor revelații, printre care porunca cea nouă a iubirii (In 13,34).

            „Întregul Triduum pascal – scria sfântul Ioan Paul al II-lea – este cuprins, anticipat și „concentrat” pentru totdeauna în darul euharistic” (Ecclesia de Eucharistia 5). Conținutul memorialului său este mai extins și orientat în trei direcții de timp, rezumate în aclamația liturgică: „Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni!” Euharistia este inima caldă a Bisericii, pentru că în ea – descrie Conciliul – „este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru și Pâinea cea vie” (Presbyterorum Ordinis, 5).  Părinților Bisericii iubeau să-l definească ca „banchet mesianic”, îndreptând mereu imaginile folosite înspre o direcție viitoare, ca operă de recapitulare ce cuprinde toate principiile creației.

            Pentru a înțelege această centralitate, trebuie să ne dispunem spre o viziune mult mai dinamică a sacramentului. Euharistia nu se sfârșește în rit, ci are o acțiune modelatoare care interpelează existența și istoria. Devenind hrană, Cristos nu ne dă ceva, dar ni se dăruiește pe El însuși. Este oferirea de sine a slujitorului. Aceasta împiedică să o reducem la o “insulă” rituală, și face ca alegerea liturgiei din Joia Sfântă să fie potrivită, introducând în această zi Evanghelia „spălării picioarelor” (In 13, 1-20). Diferiți exegeți concordă în a considera intenția evanghelistului Ioan de a face să coincidă acest pasaj din Evanghelie cu cel al instituirii Euharistiei, descrisă în Evangheliile sinoptice. Este o potrivire teologică, care arată felul de a fi și de a acționa al creștinului euharistic.

            Să încercăm să ne imaginăm scena: Isus, încins cu un ștergar, săvârșește gestul rezervat slujitorului din casă, întâmpină anumite rezistențe și, la sfârșit, spune cuvinte foarte asemănătoare cu „faceți aceasta în amintirea mea”: „V-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu” (In 13,15). În felul acesta, Ioan reușește să ne facă să înțelegem că a mânca și a bea pe Cristos euharisticul însemnă a ne sluji unii pe alții. Este interesant faptul că evanghelistul Luca, deși nu amintește episodul spălării picioarelor, reafirmă aceeași învățătură la sfârșitul instituirii Euharistiei: „Cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care servește? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Lc 22, 27).

            Conform reformei Papei Pius al XII-lea ritul spălării picioarelor, la început rezervat doar pentru biserica catedrală, a fost extins mai apoi la toate parohiile, permițând în acest fel fiecărei comunități creștine să se lase interogată de acest rit. După rugăciunea finală de la liturghia “In coena Domini” se săvârșește ritul „mutării Preasfântului Sacrament” într-un alt loc anume, potrivit pentru acest moment. Odinioară acest loc se numea „mormântul Domnului”, iar ritul mutării Sfintei Taine era structurat, într-un mod anume, ca să imite o procesiune funerară destinată înmormântării lui Cristos. Cu toate acestea, ținând seamă de faptul că Isus în Euharistie nu este mort ci viu, astăzi, acest moment are o semnificație diferită, anume aceea de a-l însoți pe Isus, cel care le-a spus apostolilor ce au mers cu el în Grădina Ghetsemani: „Așa, n-ați putut veghea cu mine nici măcar un ceas?” (Mt 26,40). Iar prelungirea adorației în noaptea respectivă, moment ce începe imediat după închiderea tabernacolului, are tocmai acest scop.

CrocifissioneVINEREA SFÂNTĂ:

ziua iubirii

        Egeria în cartea sa de călătorie descrie obiceiul creștinilor de a merge în locurile pătimirii, însoțind acest itinerarium cu cântece și rugăciuni (prima formă a Căii Crucii). Antică este și tradiția de a ține post în această zi: post alimentar și post euharistic, deoarece nu se celebrează liturghia. Dar ziua de post nu are o semnificație penitențială, așa cum o au celelalte zile din Postul Mare, ci stimulează așteptarea. Constituția despre liturgie Sacrosanctum concilium îl numește „postul pascal”  și este recomandat „să fie extins la Sâmbăta Sfântă, pentru a se putea ajunge cu inima înălțată și deschisă la bucuria Duminicii Învierii” (nr. 110). Riturile care caracterizează liturgia din această zi sunt: ascultarea Cuvântului (cuprinzând și „rugăciunea universală”), adorarea Sfintei Cruci și împărtășania.

            Liturgia din Vinerea Sfântă propune descrierea Pătimirii Domnului după evanghelia lui Ioan. Spre deosebire de ceilalți evangheliști, Ioan este mai discret în a descrie pe larg suferința lui Isus. Pentru el, crucea nu este atât „ora” durerii sau a umilirii, cât revelarea iubirii. Totul este îndreptat în această direcție. Din iubire Tatăl l-a trimis pe Fiul, și din iubire față de oameni a devenit solidar cu ei, răstignind în trupul său păcatul lumii. La picioarele crucii se descoperă prietenul, cel care spune: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13), dar cu forma și porunca cea nouă, steaua eticii creștine, aceea de a iubi asemenea lui: „să vă iubiți unii pe alții. Așa cum v-am iubit, așa să vă iubiți unul pe altul” (In 13,34).

            Punctul culminant al iubirii îl găsim în Ioan 19,34, unde ni se arată că atunci, când unul dintre soldați a străpuns coasta lui Isus cu o suliță, imediat a ieșit din ea sânge și apă. Ne-ar fi greu să credem, că un tată nu ar fi „atins” de o asemenea imagine. Mulți au văzut în acest gest nașterea Bisericii ca, de exemplu, sfântul Ioan Gură de Aur care compară acest moment cu cel al creării Evei: „Și așa cum atunci Domnul a luat din coastă și a făcut femeia, tot așa ne-a dat sânge și apă din coasta sa și a format Biserica”. Și cum partea cea mai apropiată de coaste este inima, privind la inima lui Isus Biserica recunoaște că esența sa este iubirea. Din acest motiv, pentru Hans Hurs von Balthasar „deschiderea inimii indică darul lui Isus pentru toți; spațiu deschis, golit și accesibil tuturor”.

            A vorbi despre cruce nu este un act de slăbiciune și, din acest motiv, nu cunoaște multe rezistențe. Ioan afirmă că Tatăl este cel care îl oferă pe Fiul său. Prin aceasta arată că iubirea stă la originea tuturor: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut,  ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). Isus putea să se întrupeze, să moară și să ne mântuiască în multe alte feluri și, cu toate acestea, a ales să fie omul durerilor, care, așa cum scrie teologul protestant Jürgen Moltmann, „ne revelează compasiunea nelimitată a lui Dumnezeu și suferința sa infinită, ca suferință a iubirii sale. În iubirea sa el suferă împreună cu făpturile sale și pentru creaturile sale, pentru că vrea răscumpărarea lor în libertate”. De un asemenea Cristos, nu poți decât să te îndrăgostești.

            Crucea aparține nucleului kerigmei apostolice și, oricât de incomodă și de nebună poate să ne pară, nu vom putea fi niciodată creștini dacă am renunța să o mai vestim. Această kerigmă nu duce la impostarea unei mistici a pătimirii, și nu face din cruce un talisman sau o statuie mută. Cristos moare pentru o alianță. Prin urmare, crucea sa proclamă cu putere că iubirea este unica forță capabilă să învingă răul. Cine venerează Crucifixul, împărtășește în plus o convingere: aceea a lui Cristos care este de partea celor din urmă, a celor umiliți, a celor învinși. Crucea este speranță pentru unii, și în același timp, judecată severă pentru aroganța călăilor. Vinerea Sfântă a lui Isus este Vinerea Sfântă a omenirii.

Veglia-PasqualeSÂMBĂTA SFÂNTĂ:

ziua tăcerii

         Momentul în care viața se termină este ca o ploaie sărată care coboară asupra lumii. Mâini tremurânde, fețe tăcute așează trupul mort a lui Cristos în mormântul deasupra căruia rostogolesc o piatră mare și grea, închizând Logosul, reducându-l la tăcere. Biserica caracterizează această zi, ca unica zi din an fără nici un tip de celebrare liturgică. Altarele sunt despuiate de odăjdii și de ornamente florale, altarul de la Joia Sfântă este desfăcut, lumânările sunt stinse, clopotele rămân mute. Totul tace…

            În Joia Sfântă puteam să-l vedem pe Isus în semnele pâinii și ale vinului. În Vinerea Sfântă îl puteam vedea înălțat pe cruce, auzeam ultimele sale cuvinte. În această Sâmbătă totul este gol, până și crucea. O piatră funerară pare să fi închis pentru totdeauna problema în cauză. Este ultima etapă a coborârii. Simbolul Apostolilor i-a atribuit acesteia atâta importanță, încât a făcut din ea o mărturie de credință: „a murit și s-a îngropat, s-a coborât în iad”. Nu este prea clar ce trebuie să înțelegem prin aceste cuvinte, însă, în limbajul vremii, iadul reprezenta partea cea mai de jos a pământului, Sheol, împărăția morților. Revenirea va începe de acolo, din punctul cel mai adânc al abisului morții.

            Pentru Sf. Paul a coborî în iad înseamnă „să-l ridice pe Cristos din morți” (Rom 10,7). Prin urmare, coborârea lui Isus în iad este un act prin care Cristos anunță mântuirea și a celor morți (cf. 1Pt 3,19). Este o revenire cosmică, care își află începuturile în fragmente. Din acest motiv, în loc să se jelească trupul mort, Părinții orientali au vorbit despre mormânt în termeni de înviere. Procolo, patriarhul de Constantinopol, pe care l-am citat la început, nu ezită să compare mormântul cu un “pat nupțial”, iar coborârea în iad cu „luna de miere”: „Niciodată infernul nu a tremurat cărându-și prada, niciodată pământul nu a fost împodobit cu un mormânt care să apere viața și, mai mult decât un mormânt, să fie un pat nupțial. Omul care era înmormântat acolo nu era supus putrezirii: el cobora sub pământ pentru a celebra nunta”.

            Sâmbăta Sfântă este, de asemenea, ziua care ne permite să vorbim despre moarte și într-un alt mod. Cristos nu ne eliberează de moartea biologică, dar îi revoluționează sensul privând-o de aspectul său ostil. „De atunci – scrie papa Benedict al XVI-lea -, moartea nu mai este aceeași: a fost privată, ca să spunem așa, de „veninul” său. Iubirea lui Dumnezeu, lucrătoare în Isus, a dat într-adevăr un sens nou întregii existențe umane, și așa a transformat până și moartea […]. Moartea nu ne mai arată „zâmbetul batjocoritor” al unui dușman ci, așa cum scria Sfântul Francisc de Assisi în Cântecul Creaturilor, chipul prietenos, sora moarte, pentru care putem să-l binecuvântăm pe Domnul: „Fii lăudat Doamne, pentru sora noastră moarte trupească”.

Parcurgând în tăcere această obscuritate mortală, comunitatea ajunge la noaptea cea mai importantă dintre toate nopțile. Suntem deja pregătiți să celebrăm mama tuturor nopților: Privegherea pascală. Lumina lui Dumnezeu strălucește în noaptea întunecată. O, noapte cu adevărat fericită! vom spune în cântarea solemnă Exultet. Se va aprinde un foc și de la el lumânarea pascală, pe care o vom purta în procesiune în biserica întunecată. Este simbolul credinței care se aprinde în noapte. O, noapte cu adevărat fericită! În ea Tu ne-ai creat, în ea Tu te-ai întrupat, în ea Tu ne-ai răscumpărat. O, noapte fericită a eliberării noastre! Vom traversa marea amărăciunii și picioarele noastre vor fi uscate. Noapte fericită în care țesuturile universului vor fi regenerate. O, noapte fericită! Și fericiți cei care vor ști să cânte cântarea iubirii lor în această noapte!

 În încheiere

            La sfârșitul acestei mici sinteze asupra Triduum-ului pascal, mi-aș permite să subliniez parțialitatea analitică a acestei reflecții, pe care am dorit să o fac acum, în ajunul celebrărilor Triduum-ului sacru.

            Paștele nu este numai misterul care poate fi clarificat din afară, sau conceptul care poate fi închis în spațiile strâmte ale inteligenței umane, dar este viață, o viață care are nevoie de o continuă și permanentă regenerare și reînsuflețire.

            Misterul pascal posedă o bogăție interioară, ce poate fi pătrunsă doar cu privirea credinței. Este adevărat, că și într-un fragment se găsește și se vede tot întregul, așa cum într-o bucată de oglindă se poate descoperi imaginea întreagă a  cerului.  Însă, când este vorba de Paște, ne dăm seama că este foarte greu să facem o sinteză, să pătrundem în profunzimea sa spirituală ascunsă, să explorăm ramificațiile sale teologice, să cunoaștem derivațiile sale  biblice.

            Misterul merge dincolo de privirea noastră, după cum bine a înțeles sfântul Eferem Sirul, care ne-a avertizat: „Să nu te încumeți să iei dintr-o singură înghițitură ceea ce nu poate fi luat dintr-o singură înghițitură și să nu renunți, din neglijență, la ceea ce poți lua puțin câte puțin” (Comentariu asupra Diaterssaronului, 1, 19).

            Așadar, fiecăruia dintre noi îi revine misiunea de a descoperi bogățiile imense pe care liturgia ni le propune „per ritus et preces”, pentru ca în viața noastră să răsune impetuos cântarea Aleluia pascală, pe care Cristos a intonat-o pentru noi prin pătimirea, moartea și învierea sa.

 

Biblia – o carte…. ultima parte

unnamedCând citim „împreună” Biblia?

            Un prim răspuns ar putea fi: ori de câte ori vrem să facem lumină prin Cuvântul lui Dumnezeu la o situație prin care trecem, mai ales dacă aceasta este o situație dificilă. Apoi, dacă ne gândim că acest Cuvânt al lui Dumnezeu nu trebuie numai citit, dar și rugat, atunci frecvența cu care citim Biblia trebuie să fie și mai mare, și să nu treacă nici o zi fără să ne  rugăm cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu.

            Prin urmare, nu puține sunt ocaziile pe care trebuie să le valorificăm. Ele pot fi:

– în dimineața zilei de duminică și în zilele de sărbătoare, într-o liturgie familială prezidată de capul familiei în casă, moment premergător participării familiei la liturghia  din parohie prezidată de preot. Toată familia, părinții, fiii, oaspeții, se adună pentru a citi și reflecta asupra Cuvântului, care devine în acest fel o cateheză pentru toți;

– în timpurile speciale ale Anului liturgic: în Advent (Postul Crăciunului) și în Postul Mare, care sunt timpuri potrivite pentru a ne aminti că „nu numai cu pâine trăiește omul”;

– în sărbătorile din familie (nașterea unui fiu, ziua onomastică, ziua de naștere, căsătorie, etc.); pentru că și bucuria face parte din viață și este binecuvântată de Dumnezeu;

– în încercările prin care trece familia (suferința provocată din diferite motive: boala sau moartea unei persoane dragi, probleme de educație, lipsa unui loc de muncă, neajunsuri, etc.); „crucile” reprezintă întotdeauna o dificultate, dar creștinul găsește oricând sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu;

– în educarea fiilor, mai ales a copiilor, așa cum este indicat și cerut de catehismul Bisericii.

Un colț al rugăciunii: ar fi foarte frumos dacă în fiecare casă s-ar afla un loc de cinste pentru rugăciune. În tradiția spirituală rusă, locul (colțul) rugăciunii este numit Krasnoj Ugol, adică „locul frumos”; el se găsește în orice casă, oricât de săracă ar fi, și este situat de obicei pe peretele unde se află ușa de la intrare, cu crucifixul și cu mai multe icoane puse împrejurul Răstignitului. Oaspetele care intră în casă, mai întâi salută icoana făcând semnul crucii și se închină profund iar, apoi, îl salută pe stăpânul casei. În jurul „colțului frumos” se adună familia pentru rugăciunea în comun. Când există o sărbătoare în familie (botez, ziua de naștere, ziua onomastică a capului familiei) sunt invitate și familiile vecine. În tradiția sârbă există o sărbătoare a familiei care se celebrează în casă, și care are la bază botezul celor din casă. Este invitat și preotul, care binecuvântează o prăjitură specială. Ecoul acestei tradiții se regăsește și în casele catolicilor, acolo unde se află un crucifix sau o icoană care, din păcate, încep să dispară din casele celor mai  tineri, așa cum au dispărut, deja, acele vase mici cu apă sfințită (aghiazmă) așezate la capul patului, sau obiceiul copiilor de a cere binecuvântarea părinților sau a bătrânilor atunci când plecau de acasă; la fel a dispărut și obiceiul recitării în comun a rugăciunii Rozariului. Și dacă, totuși, există icoane în casă, atunci acestea ar trebui să nu aibă doar un rol decorativ fără semnificație religioasă; cu siguranță ele nu mai sunt „acele ferestre spre absolut”, așa cum sunt cinstite icoanele în tradiția orientală. Cu atât mai mult, ele nu mai reprezintă centrul rugăciunii în comun pentru familia modernă.

            Ce sens ar avea acest „colț al rugăciunii”? Desigur, pentru rugăciune. Dacă astăzi în casele oamenilor este un colț verde, colțul barului…, ar trebui să fie și colțul rugăciunii, unde să fie pusă pe un suport potrivit cartea Bibliei și icoana sacră, ca semn vizibil al micii biserici domestice. Și lucrul acesta ar trebui să nu pară ceva neobișnuit, pentru că el este deja o realitate concretă în multe familii cu adevărat creștine.

 Biblia – un manual de spiritualitate pentru laici

            Conciliul al II-lea din Vatican a repropus spiritualitatea pentru laici cu toată autoritatea, și a vorbit despre sfințenia laicilor și, mai ales, a celor căsătoriți și a părinților, „urmându-și propria cale” (Lumen gentium, 41) care, desigur, nu este calea călugărilor și a preoților.  Tuturor li se cere să abordeze, cu credință și în ascultare față de voința lui Dumnezeu, propriile obligații ale stării de viață, „manifestând tuturor, în însăși împlinirea activităților pământești, iubirea cu care Dumnezeu a iubit lumea” (LG 41).

            Biblia, ca istorie a unui popor căruia Dumnezeu îi adresează Cuvântul său pentru a-l educa, are mereu un răspuns la toate întrebările. Ne educă cum să citim evenimentele cu ochii lui Dumnezeu, și nu doar după criteriile omenești (politice, economice, culturale…), și  solicită rugăciunea noastră. În acest fel, cu educația primită, se vor maturiza și să se vor forma conștiințe adulte, libere care știu să ia decizii proprii și să își asume întreaga responsabilitate, fără să se conducă după părerea altora. În acest mod, ia naștere o spiritualitate specifică laicilor, care se rotește în jurul trăirii cotidiene, pentru a găsi semnele prezenței lui Dumnezeu, și pentru a citi cu claritate voința sa. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne îndepărtează de realitate, ci ne face să ne-o asumăm ca loc al întâlnirii noastre cu Dumnezeu, chiar și atunci când această întâlnire devine complexă și dificilă. Prin urmare, trebuie să învățăm să citim Biblia și să ne rugăm cu ea.

            De la tradițiile antice ascetice au ajuns până astăzi cel puțin două metode „pentru a intra” în inima Sfintelor Scripturi: prima – scrutatio (cercetarea, care este forma cea mai veche, deja prezentă la evrei (cf. In 5, 39) și lectio divina ( (citirea cuvântului lui Dumnezeu, care este forma folosită de călugării, marii „mâncători” ai Cuvântului). Și una și cealaltă dintre aceste metode duc la rugăciunea contemplativă, adică  la un dialog de iubire, un dialog în tăcere. Sf. Augustin spunea: „Dacă textul este rugăciune, rugați-vă; dacă este geamăt, gemeți; dacă este recunoștință, fiți bucuroși; dacă este un text de speranță, sperați; dacă exprimă frică, temeți-vă. Pentru că ceea ce simțiți din textul biblic este oglinda în care vă vedeți pe voi înșivă”.  Cât de înțelept și de frumos este îndemnul, pe care papa Grigore cel Mare i l-a dat prietenului său Teodoro, medicul împăratului! Scria papa Grigore: „Mi se spune că ești cu totul ocupat de munca ta și nu găsești timp ca să citești în fiecare zi cuvintele Mântuitorului. Ce este de fapt Scriptura, dacă nu o scrisoare scrisă de Dumnezeu cel atotputernic făpturii sale? Dacă împăratul ți-ar scrie o scrisoare, tu nu te-ai duce la culcare până când n-ai fi citit-o în întregime. Ei bine, însuși Dumnezeu, împăratul cerului și domnul domnilor, ți-a scris o scrisoare foarte importantă pentru viața ta, și tu, fiule faimos, treci cu vederea să o citești. Te rog, preaiubitule, să te angajezi să citești în fiecare zi, cuvintele Creatorului tău. Învăță să cunoști inima lui Dumnezeu din cuvintele lui Dumnezeu, pentru a dori cu ardoare realitățile care nu trec. Același Duh al lui Dumnezeu umple de prezența sa mintea ta și o ridică spre a cunoaște lucrurile din cer” (Epist. IV, 3.1).

Să ne întoarcem la Biblie…

            Toate cele spuse până aici scot în evidență oportunitatea de a ne întoarce la Biblie și necesitatea unei introduceri în acest text care nu este nicidecum ușor. Nu este îndeajuns să citești textul, ca să-l și înțelegi. Cărțile care o alcătuiesc au fost scrise cu 3000-2000 de ani în urmă, în limbi necunoscute nouă (ebraică, aramaică și greacă), de o cultură diferită nouă, care iubea imaginația și fantezia mai mult decât noi și care nu poseda cunoașterea noastră științifică. De aici, apare și sensul de „înstrăinare” care se simte în fața Bibliei, la prima întâlnire cu ea. „Înstrăinare” care pare exacerbată și de faptul că Israel, protagonistul principal al Vechiului Testament și, în parte, protagonistul secundar al Noului Testament, este un popor „misterios”, căruia nu-i cunoaștem bine istoria antică, întâmplările, popor ales de Dumnezeu dar mereu asediat de celelalte popoare, aflat într-o continuă luptă cu ele și, de cele mai multe ori, infidel chiar față de Dumnezeul care l-a ales, și pe care de multe ori l-a respins. Și, totuși, poporul acesta „încăpățânat” devine, într-un anumit fel, simbolul întregii omeniri pe care Dumnezeu o iubește, chiar dacă aceasta nu i se răspunde cu aceeași iubire. Acest popor devine un simbol al Bisericii, Biserică pe care Cristos și-o alege din mijlocul tuturor popoarelor ca noul popor al Alianței, și care, cu toate dificultățile, vrea să răspundă iubirii Sale, tot astfel cum s-a întâmplat cu Maria, cu apostolii, cu Saul din Tars și cu atâția alții.

            Este o istorie care nu este întotdeauna exemplară, iar faptele descrise în Biblie nu sunt mereu edificatoare. Însă, acest lucru nu trebuie să ne scandalizeze, pentru că din păcate acesta este istoria oamenilor! Întâmplarea dintre Cain și Abel și istoria dureroasă a păcatului care a urmat până la potop, adulterul și crima regelui David, trădarea lui Iuda sunt fapte concrete pentru ca noi să nu repetăm aceleași greșeli. Nemaivorbind despre marile figuri pozitive prezentate de Biblie: bărbați și femei care, lăsându-se călăuziți de Dumnezeu, au realizat lucruri minunate arătând lumii până unde poate ajunge omul în creșterea sa umană și  spirituală. Abraham, Moise, Maria din Nazaret, Paul din Tars sunt doar câteva exemple, pentru a constata că Biblia trebuie să devină o școală de viață, de creștere umană și spirituală pentru noi, cei încrezători în promisiunile lui Dumnezeu, promisiuni ce se vor împlini pe deplin în noi, cei cuprinși de teamă și copleșiți de mizeriile și dezamăgirile noastre.

             Prin urmare, Biblia este cu adevărat CARTEA de care avem nevoie, dacă vrem să știm ce și cum ne vorbește Dumnezeu: „De fapt, tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră pentru ca, prin statornicia și mângâierea Scripturilor, să avem speranță” (Rom 15,4).

Fraze celebre despre BIBLIE:

Abraham Lincoln (președinte al Statelor Unite ale Americii între anii 1861-1865): „Eu cred că Biblia este darul cel mai minunat pe care Dumnezeu l-a făcut omului. Tot binele care este emanat de Mântuitorul lumii ajunge la noi prin intermediul acestei cărți”.

Immanuel Kant (filozof german 1724-1804): „Existența Bibliei, ca o carte pentru popor, este cel mai mare beneficiu de care rasa umana a putut vreodată să se bucure, și orice tentativă de a o micșora este un delict împotriva umanității”.

 

Biblia – o carte pentru a cunoaște un Dumnezeu care vorbește – partea a II-a

indexCum să „citim” Biblia?

            De la început trebuie să ținem seama de faptul că nu citim Biblia pentru a ne satisface curiozitatea de a cunoaște întâmplări profane sau religioase, deoarece Biblia așa cum spunea Galileo Galilei nu a fost scrisă pentru a ne învăța „cum stau lucrurile în cer” (adică secretele astronomiei sau alte științe umane), ci a fost scrisă pentru a ne învăța „cum trebuie să mergem noi în cer”. O carte pentru credință, nu pentru știință sau pentru curiozități ezoterice.

            Mai înainte de toate, trebuie să o citim pentru a cunoaște ce anume ne spune Dumnezeu despre sine, și ce gândește despre noi și despre soarta noastră. Pentru a înțelege multe lucruri despre noi trebuie să-l întrebăm pe El, care ne-a creat și care cunoaște cum și de ce ne-a creat. În felul acesta, putem vorbi despre o antropologie creștină (concepție despre om), despre o soteriologie creștină (mântuirea omului) și despre o escatologie creștină (concepție despre viitor), materii care nu coincid cu cele care sunt considerate raționale. Într-adevăr, creștinul are după cum i-a descoperit Dumnezeu o „rezervă” antropologică, soteriologică și escatologică care îi este dăruită de Sus, iar nu dobândită prin forțele proprii. Prin urmare, a crede este un dar și nu un noroc; din păcate, nu întotdeauna creștinii sunt în stare să aprecieze pe drept acest mare adevăr!

            Așadar, a citi Biblia însemnă a asculta pe cel care vorbește (iar în Evanghelie este Cristos cel care vorbește: Evangelium Christus est! spuneau Părinții Bisericii), pentru a cunoaște și a înțelege cum toate întâmplările vieții, chiar și cele ce  ne par contradictorii sau lipsite de sens, sunt pătrunse de un fir roșu al planului lui Dumnezeu,  de undele istoriei mântuirii care pătrund în istoria omului. Totul este sub semnul iubirii lui Dumnezeu, care nu aduce pe nimeni în lume din întâmplare, chiar dacă noi  colaborăm în mod greșit cu El, sau  refuzăm această colaborare. Din cunoaștere și înțelegere se naște inevitabil rugăciunea de laudă, de binecuvântare, de mulțumire, de disponibilitate, de cerere, străbătute de uimire și admirație față de Cel care, treptat, treptat ni se revelează, ne face cunoscut misterul, planul său, voința și mai ales iubirea sa. Iubirea lui Dumnezeu a ajuns la punctul cel mai înalt prin Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, inserat cu umanitatea sa glorificată în interiorul comuniunii trinitare, pentru ca omul, fiecare dintre noi, să poată intra împreună cu El în misterul realității divine beatifice.

            Prin urmare, comportamentele creștinului se vor modela după cele ale lui Cristos și, din ceea ce El a fost, a făcut și a spus, credinciosul își va găsi norma morală. În felul aceasta ciclul vital al cuvântului lui Dumnezeu se închide: din cunoaștere și din înțelegere (monahii le numeau lectio și meditatio, lectură și reflecție) se ajunge la rugăciunea cu tot sufletul (oratio și contemplatio, rugăciune și contemplare) și se încheie cu acțiunea creștinului, o acțiune coerentă cu propria credință (actio, acțiune). „Când citești” spuneau Părinții Bisericii „este Dumnezeu care îți vorbește; când te rogi, ești tu cel care îi răspunzi”.

            Modelul acestei întâlnirii cu Cuvântul lui Dumnezeu ne este oferit de Maria care, înaintea de „minunățiile” Nașterii lui Isus, devenise foarte gânditoare și „păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). În acea „meditație a sa” exista efortul de a pătrunde sensul evenimentelor, confruntând cuvintele și faptele care se întâmplau, pentru a înțelege planul lui Dumnezeu și voința sa. Toate acestea aveau loc „în inima ei”, adică în profunzimea ființei sale, acolo unde reflecta și urma să decidă în mod responsabil în fața lui Dumnezeu. Prin urmare, Biblia nu se citește din curiozitate; este o scrisoare pe care Dumnezeu o scrie oamenilor, fiecăruia dintre noi, pentru a deschide un dialog și pentru a ne motiva o decizie. Trebuie să fie citită individual, întrucât Dumnezeu ne vorbește fiecăruia; însă El nu vorbește doar unei persoane singulare, pentru că fiecare dintre noi trăiește într-un contact permanent cu ceilalți; deci, El vorbește întregului popor al lui Dumnezeu.

            Acesta este un aspect foarte important asupra căruia ar trebui să ne oprim puțin. Există o lectură a Bibliei pe care trebuie să o facem singuri, și o lectură pe care trebuie să o facem împreună; și nu numai împreună ca popor, dar și ca organizații intermediare și complementare. Aici ne referim la grupuri mici de persoane, ce sunt legate între ele de idealuri comune de muncă și, mai ales, de familie. Cuvântul lui Dumnezeu are nuanțe diferite atunci când este citit de o persoană singulară, sau când este citit într-o adunare, sau în familie. Actualizarea Cuvântului se poate schimba, pentru că se schimbă „terenul” pe care sămânța Cuvântului cade.

Să citim „împreună” Biblia

            Când vorbim de citirea „împreună”, să ne gândim la familie, pe care Sf. Ioan Gură de Aur o numește „mica biserică”, iar Conciliul al II-lea din Vatican a definit-o „biserica domestică”, adică biserica adunată de Cuvântul lui Dumnezeu între zidurile casei. Mai înainte de familie a fost cuplul: bărbatul și femeia împreună, două persoane care formează o singură realitate. Atât cuplul cât și familia, care derivă din el, sunt constituite după modelul unității interpersonale din Preasfânta Treime și, într-o oarecare măsură, o reprezintă.

            Nu același lucru se întâmplă atunci când citim Cuvântul lui Dumnezeu fiecare în parte, sau atunci când îl citim în cuplu, în familie, părinți și copii, și atunci când familia este deschisă unui oaspete (ospitalitatea este inerentă familiei creștine).  Pe de altă parte, Biblia trebuie citită în aceste forme de „împreună” care alcătuiesc totdeauna un „unum”: o unitate cu rod de semn în felul său sacramental, care indică și face prezent în familie misterul comuniunii trinitare, iar în cuplu însăși iubirea lui Dumnezeu pentru om.

            Pentru a se înțelege mai bine, să luăm un exemplu. În Evanghelia după Marcu, în capitolul 10, 17-27, Isus indică condițiile preliminare și constitutive pentru a fi discipol al său:  sărăcia, pentru a fi liberi („Mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor”), ascultarea față de cruce, pentru a fi bucuroși („ia crucea de fiecare zi”), urmarea, pentru a fi fideli („apoi, vino și urmează-mă!”). Toate aceste cerințe privesc identitatea creștină a tuturor celor botezați și nu doar a persoanelor consacrate. Dar ce însemnă, în concret, pentru un cuplu să fie săraci? În ce măsură pot ei să-și vândă bunurile? Și ce înseamnă să fie fideli față de cruce? Despre care cruce este vorba? În sfârșit, cum este posibilă urmarea cu fidelitate a lui Cristos, atunci când ești legat de o condiție de viață deosebită, ca soți și ca părinți?

            Același lucru îl putem spune, de exemplu, și în cazul Fericirilor (cf. Mt 5); care pot fi  concret Fericirile de astăzi pentru un cuplu sau pentru o familie cu copii? Sau, cum poate fi înțeleasă rugăciunea făcută cu insistență (cf. Lc 18, 1-8); ce însemnă să ne rugăm fără încetare, atunci când se locuiește împreună în casă? Sau, ce însemnă a se abandona Providenței (cf. Mt 6, 25-34); cum se interpretează „nu vă îngrijorați”, atunci când lipsește locul de muncă și când copiii trebuie îngrijiți și hrăniți? Ș.a.m.d…

            Prin urmare, cuplul va trebui să se găsească într-o atitudine de ascultare, care să fie reciprocă; soțul și soția să-și ierte reciproc greșelile, să-și vorbească cu inimă deschisă, să încerce să răspundă Cuvântului lui Dumnezeu, pornind de la situațiile concrete în care trăiesc. Într-o casă pot apărea situații diferite: o persoană să nu aibă un loc de muncă, un copil să fie bolnav, să existe neînțelegeri în cuplu, eșecuri, tensiuni, ori bucurii pentru o naștere ce trebuie să vină, pentru o întâlnire cu o persoană dragă, trăirea unei experiențe frumoase, etc. În aceste situații concrete trebuie citit Cuvântul lui Dumnezeu pentru a aduce mântuire și mângâiere. Cuvântul lui Dumnezeu va fi mereu același, dar situațiile ce trebuie să fie rezolvate vor fi mereu diferite, iar ele vor face ca semnificația profundă a Cuvântului să fie mereu diferit. Spunea Sfântul Grigore cel Mare, papă: „Cuvântul lui Dumnezeu crește odată cu spiritul celui care îl citește” (Comentariul la Ezechiel 1,8).

Să citim Biblia în calitate de familie

            Părinților, care sunt preoții micii biserici domestice, le revine misiunea de a explica fiilor semnificația evenimentelor, citite prin ochii lui Dumnezeu, pentru a-i ajuta să vadă opera mântuirii sale, în toată istoria personală sau familială. Grăitoare este pagina pedagogică religioasă povestită în Cartea Exodului 12,26-27, precum și în Cartea Deuteronomului 6, 20-25, unde fiii îi întreabă pe părinți ce anume înseamnă toate aceste rituri și semne ale Paștelui. Iar tatăl le răspunde povestindu-le și actualizând istoria, pe care Dumnezeu a făcut-o și continuă să o facă cu moștenirea sa: „Eram sclavi în Egipt și Dumnezeu ne-a făcut să ieșim din Egipt cu braț puternic”. Textul spune „pe când eram”, făcând să se înțeleagă semnificația precisă de solidaritate corporativă, adică: și noi am trăit acea experiență de mântuire și ne întoarcem să o retrăim, ori de câte ori strigăm către Domnul în nevoile noastre și ne încredem în El. Exemplul menționat mai sus devine un model eficient de felul cum ar trebui să fie educația în credință în sânul familiei, din partea părinților care nu trebuie să facă teorii despre Dumnezeu, să nu facă o teologie abstractă, să arate fiilor pe Dumnezeu acționând în viața de fiecare zi pornind de la experiențele trăite, să le vorbească fiilor despre Dumnezeu ca despre un Domn și un Părinte recunoscut, un prieten personal al fiecăruia.

            „Biblia, istoria familiei lui Dumnezeu între familiile oamenilor, este cea mai bogată în resurse pedagogice și didactice potrivite ambientului familial: stilul narativ, simbolismul religios primar, concretizarea faptelor și transparența învățăturilor, revelarea continuă a iubirii lui Dumnezeu față de fiii săi. Prezența Bibliei în familie permite părinților să o cunoască, să o povestească ca istorie sacră, să valorizeze semnele și simbolurile, să se roage cu Psalmii, și să amintească principalele evenimente mântuitoare și, mai ales, să se familiarizeze profund cu figura lui Isus din Evanghelii” (Conferința Episcopală Italiană, Biblia în viața Bisericii. Note pastorale, nr. 33).

            Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie citit și atunci când în familie este prezent un oaspete. De fapt, o familie creștină este caracterizată de disponibilitatea de primire, adică trebuie să fie mereu deschisă ospitalității, presupunând un așternut și un loc în plus la masă pentru o persoană care se află într-o situație specială. Și în acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă propuneri de mare însemnătate spirituală și socială: este suficient să reflectăm la cele cuprinse în capitolul 25 din Evanghelia după Matei,  care ne amintește că la sfârșitul vieții vom fi judecați în baza iubirii.

(va urma …)

 

Biblia – 0 carte pentru a cunoaște pe Dumnezeu care vorbește

bibbiapreghiera3Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu

Acest adevăr este repetat de fiecare dată la sfârșitul lecturii care se proclamă în Liturgia Cuvântului, cu scopul de a ne atenționa că textul citit, scris cu multe secole în urmă, conține cuvântul lui Dumnezeu și nicidecum cuvântul oamenilor; acest text ne descrie lucrarea unui Dumnezeu care vorbește, care face cunoscută gândirea sa oamenilor, iar oamenii aceștia aparțin unui popor precis, care l-a ascultat și a transcris cuvântul său.

         De aici, se poate deduce importanța Sfintelor Scripturi. De fapt, nu ar exista nici un fel de Biserică, catolică, ortodoxă, sau protestantă, dacă nu ar fi fost Biblia care să ne vorbească despre Dumnezeu, despre ceea ce El a săvârșit pentru noi și despre ceea ce noi trebuie să facem, pentru ca viața noastră să fie autentică, umană, plăcută Lui. Biserica ne vorbește despre Dumnezeu, și dacă se străduie să ne povestească despre El, atunci o face pornind de la Biblie, a cărei interpretare autentică îi revine în exclusivitate, fără a se putea „adăuga” sau „scoate” ceva din ea: „Înainte de toate, să știți aceasta: nici o profeție a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva, deoarece profeția nu a fost dată niciodată din voința omului, ci oamenii, conduși de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu” (2Pt 1, 20-21).

Și atunci, de ce oare creștinii, mai ales cei catolici și ortodocși nu cunosc Biblia?

         Prima vină cade asupra vestitorilor Cuvântului lui Dumnezeu, care preferă să se oprească în predicile lor, mai degrabă, asupra discursurilor moraliste, decât asupra importanței învățăturii care vine din textele Sfintelor Scripturi.

         Apoi, putem găsi și unele motivații din rațiuni istorice. Principalul lider al Reformei protestante, Martin Luther (1483-1546), afirmă că numai Sfânta Scriptură (solo Scriptura) este izvor și criteriu al credinței și nu tradiția ecleziastică cu rezoluțiile conciliilor și deciziile papilor. Ținând cont de „daunele” provocate de răspândirea demografică a Bibliei, începând cu Conciliul din Trento, Biserica a considerat că această caracteristică privind apropierea liberă a poporului de Sfânta Scriptura era o atitudine a heterodocșilor și, prin urmare, trebuia combătută și eliminată. Acest lucru explică de ce, până acum câteva decenii,  singurii care se ocupau de studiul Scripturii erau protestanții. În Biserica Catolică lucrurile se vor schimba începând cu celebrarea Conciliului al II-lea din Vatican.

         Biserica catolică îi îndeamnă pe credincioșii săi să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu studiindu-l cu mare grijă, prin citirea frecventă, prin meditație și prin rugăciune.

         În constituția Dei verbum găsim aceste cuvinte de o importanță fundamentală, întrucât ele marchează o schimbare radicală în practica Bisericii:

         „Creștinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. De aceea, încă de la început, Biserica a adoptat străvechea traducere grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta; ea continuă să privească cu respect și celelalte traduceri orientale și traduceri latine, îndeosebi pe cea numită Vulgata. Însă, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijește cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate și corecte în diferite limbi, de preferință plecând de la textele originale ale Cărților Sfinte” (nr. 22).

Iar într-un alt pasaj al documentului, adaugă:

         „Să se apropie creștinii, așadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin inițiative organizate sau prin alte metode care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea și grija Păstorilor Bisericii” (nr. 25).

         Această invitație este astăzi foarte importantă. Nu puține sunt sectele care, făcând referință la acest text, propun doctrine greșite și contradictorii Sfintelor Scripturi. De cele mai multe ori, creștinii noștri sunt profund impresionați, incapabili să contracareze, să răspundă, sau să prezinte o interpretare autentică față de cea propusă de secte, și aceasta datorită faptului că știu prea puțin despre Biblie. Noua evanghelizare despre care vorbește Papa, nu poate fi făcută decât pornind de la Sfânta Scriptură. Trebuie să regăsim rădăcinile și conținutul propriei credințe, motivațiile de fond ale propriilor noastre alegeri morale, care implică o cunoaștere profundă și nu superficială a textului sacru care este baza și izvorul credinței noastre.

Să citim Biblia așa cum o citește Biserica

         Biblia este o carte unică: ea este descrierea felului în care Dumnezeu a intervenit pentru „a-l salva” pe om din răul fundamental care este păcatul, începând de la Creație și până la Isus Cristos, trecând prin atâtea întâmplări omenești, unele mai frumoase altele mai urâte, spunând cuvinte care sunt mereu valabile; până în ziua în care Dumnezeu și-a spus Cuvântul prin excelență, prin Fiul său, care a devenit om cu numele de Isus, recunoscut ca fiind Cristos adică Trimisul Tatălui, recunoscut după învierea din morți ca Domn. El este Cuvântul definitiv, prin care s-a realizat „plinătatea timpului” și s-a deschis drumul Bisericii: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate” (Evr 1,1-2).

         Și Isus a citit Biblia (Vechiul Testament) și ne-a prezentat-o ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu care nu se șterge, a interpretat acest cuvânt pentru noi și l-a dus la desăvârșire prin viața sa. Deci, acea carte care are pretenția de a fi Cuvântul lui Dumnezeu ne învață ceea ce trebuie să credem, și cum trebuie să ne comportăm pentru a ajunge, după o perioadă de încercare care este viața pământească, la cerul pentru care am fost creați.

         Sfântul Paul scria creștinilor din Tesalonic: „Noi îi mulțumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ați auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care acționează cu putere în voi, cei care credeți” (1 Ts 2,13). Credința este un „DA” clar și conștient, pe care omul îl dă lui Dumnezeu care ni se descoperă, iar această cunoaștere devine reală prin intermediul Bibliei și mai ales prin Isus. Și cu toate acestea, cine a fost Isus, ce a spus și ce a făcut, și mai ales cum a interpretat El, Fiul, cuvintele Tatălui, le-au cunoscut doar cei doisprezece apostoli care au fost împreună cu el zi și noapte timp de trei ani, și cărora însuși Isus le-a încredințat misiunea de a transmite oamenilor conținutul credinței, cerându-i în mod expres lui Petru ca „să-i  întărească în credință” (cf. Lc 22,32). Și iată urmările acestei alegeri: pentru a fi în adevăr trebuie să citim și să înțelegem Biblia după cum a citit-o și a interpretat-o Isus, așa cum apostolii au transmis-o Bisericii.

         De la Biserică această cunoaștere a ajuns până la noi, transmisă prin intermediul acelora care în Biserică au dus mai departe opera apostolilor, fiind împuterniciți de ei să facă această slujire de autentificare, adică episcopii și, dintre ei, episcopul Romei, cel care continuă misiunea de slujirea a unității pe care a primit-o Petru. Deci, Biserica transmite din generație în generație acest patrimoniu (tradiție) care a ajuns până la noi: Biblia în spiritul tradiției Bisericii, și nu fără ea sau împotriva ei. Și în această tradiție există o asistență specifică a Duhului Sfânt, care împiedică Biserica în toată lucrarea ei să devieze de la Adevăr, așa cum însuși Mântuitorul ne-a asigurat: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26). Așadar, principiul interior (Duhul Sfânt) și principiul exterior (Biserica) vor să ne redea Cuvântul lui Dumnezeu „filtrat” de toate cuvintele omenești. De exemplu, apostolul Ioan afirmă că trebuie mereu „să nu dați crezare oricărui duh, ci verificați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci mulți profeți falși au apărut în lume”. Putem deosebi prezența Duhului lui Dumnezeu prin două criterii: dacă el recunoaște că Fiul lui Dumnezeu Isus Cristos „a venit în trup”, și dacă ascultă de apostoli, adică de Biserică. „Cine îl cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă. Cel care nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Din aceasta cunoaștem Duhul adevărului și duhul rătăcirii” (1In 4, 1-6).

         Acesta este modalitatea de citire a Bibliei în care noi, catolicii, credem și căreia îi încredințăm viața noastră; celelalte modalități de interpretare a ei nu ne interesează.   Oricât de originale și interesante ar fi acestea, ele vor rămâne mereu doar gândirea unor oameni, la care noi nu le vom da nici o crezare. Trebuie să ne ferim de acele lecturi, care provin de la așa-zișii profeți: ele nu sunt cuvinte care vin de la Isus Cristos și, prin urmare, nu vor mântui pe nimeni. Sfântul Augustin, care a studiat mult Biblia, spunea cu multă claritate: „Nu aș crede în Evanghelie, dacă nu ar fi Biserica cea care îmi dă Evanghelia”.

            Ceea ce eu am descris până acum este un criteriu fundamental catolic pentru a citi Biblia, ca fiind „cuvântul lui Dumnezeu” și nicidecum cuvântul oamenilor. Și va fi cuvântul lui Dumnezeu autentic, adică acel cuvânt pe care Biserica îl confirmă, cuvânt pe care noi ne construim identitatea noastră de creștini. Odată ce am dobândit această identitate, Duhul lui Dumnezeu, care în mod continuu ”suspină” în inimile noastre, ne va ajutat să înțelegem mai bine bogăția conținutului care vine din „înțelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri” (Ef 3,10) și să trăim o spiritualitate mereu nouă și variată. Această spiritualitate ne va ajuta să exprimăm divina eflorescența Duhului, mărturisită pe deplin de varietatea infinită a sfinților.

(va urma …)

Femeie, cine ești? – ultima parte

donnaFemeia în învățătura  Sf. Ioan Paul al II-lea, papă

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, chiar de la începutul activității sale pastorale, s-a dedicat  răspândirii sfințeniei în iubirea conjugală. Urmărind scrierile și documentele sale, începând cu „Iubire și responsabilitate” și cele ce-i urmează, se observă că Papa caută să salveze iubirea umană,  indicând modalități prin care oamenii pot să realizeze iubirea lor deplină și reciprocă, arătând cum bărbatul și femeia trebuie să trăiască împreună în lumina planului lui Dumnezeu – prezentând modele de comportament pentru Eva și pentru toate femeile din lume, aducând ca exemplu unica femeie în fața căreia Satana a fost neputincios, pentru că această femeie i-a strivit capul, Maria, tânăra din Nazaret care va pronunța fără ezitare „Da-ul” său nu lui Adam, ci lui Dumnezeu însuși. Un exemplu desăvârșit de ascultare și de castitate. Redemptoris Mater, enciclica despre Preasfânta Fecioară Maria în viața Bisericii pelerine, este adresată celor care vor să realizeze iubirea deplină și nu știu cum să o facă… Maria îi poate ajuta pe toți. Ea, mijlocitoarea de haruri, Ea, mama tuturor.

            Maternitatea, ca misiune specială a femeii, preocupă deseori gândirea Papei Ioan Paul al II-lea. În maternitate el găsește dimensiunea potrivită feminității și nu numai a feminității, dar și a sfințeniei femeii. „Sacrul în trupul femeii”, despre care scrie Papa, este ancorat tocmai în aceasta – pentru că, atunci când devine mamă, implică în mod natural mecanismele trupului, însă forța care dă suflu vieții și unește celulele diferite ale tatălui și ale mamei este duhul – Duhul Sfânt Cel Viu care acționează în mod direct în pântecele femeii, în acea „grădină închisă”, așa cum o numește Cântarea Cântărilor: „Ești grădina încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit” (Ct 4,12).

            Deci, fiecare femeie, fiecare fată, chiar și cea mai tânără, potențial este mamă și merită o venerație deosebită. Venerația față de femeia-mamă este exprimată de Sfântul Părinte  încă din primele sale poezii, și va ajunge să fie cuprinsă și în omiliile din timpul călătoriilor sale apostolice, și mai cu seamă în Scrisoarea adresată femeilor: Mulieris Dignitatem. Sfântul Părinte, care permanent dorea sfințenia, privea cu durere la femeile contemporane, la cele implicate în pornografie,  și se poate afirma cu toată certitudinea că suferea pentru acestea.

            El,  căutând să-i învețe pe oameni respectul față de trup, le arăta sfințenia trupului uman care este vasul Duhului… Exprima gândurile cele mai profunde despre trup, despre trupul bărbatului, despre trupul femeii și despre Trupul lui Cristos, care ni se dăruiește nouă în Euharistie. Învăța că nuditatea, frumusețea trupului ar trebui să trezească cel mai mare respect, iar în raporturile interpersonale nuditatea să aibă prețuirea unui mare dar. Emitea o reflecție cu totul nouă și profundă asupra pudorii înnăscute care se află în om și care poate fi învinsă numai „prin absorbție, de iubire”. Numai iubirea are dreptul și posibilitatea de a absorbi pudoarea care este înnăscută în om, pentru că privirea iubitoare a persoanei care iubește cu adevărat nu ofensează, nu umilește, privirea iubitoare nu trezește dorința, nu se reduce la nivelul unui lucru ci, dimpotrivă, privirea plină de admirație regăsește dimensiunea autentică și devine contemplarea frumosului, adresându-se în același timp Creatorului ca într-o cântare de mulțumire…

            „Nu știți voi că trupurile voastre sunt temple ale duhului?”.  Acest spirit îl regăsim în învățătura adresată oamenilor de Ioan Paul al II-lea. Sfințenia trupului, mai cu seamă cel al trupului răscumpărat prin Pătimirea lui Cristos, devine hrană, aliment pentru iubirea umană. Și în iubire trupul are rolul său pe care trebuie să-l îndeplinească, un rol care trebuie relevat.

            Sfântul Părinte, în Mulieris Dignitatem, arată femeii identitatea sa, marea ei demnitate și, totodată,  responsabilitatea ei față de iubire, față de Adam și de rodul iubirii lor. Dar și Adam are nevoie de un model, pentru că este cel care reacționează deosebit în fața trupului, al trupului său și al trupului Evei – și pentru Adam nu este ușor. Însuși Cristos îl avertizează pe om să fie atent cu el însuși și față de tendința, codificată în el, de a o poseda pe Eva, de a pune stăpânire pe această ființă frumoasă care îl atrage atât de mult. Adam nu poate fi indiferent față de Eva, omul nu poate fi indiferent față de celălalt, trebuie să existe mereu un raport de iubire corect, fiecare om trebuie să-l iubească pe celălalt om, iar între ei trebuie creată acea înțelegere particulară numită de Ioan Paul al II-lea communio personarum – o unitate nu trupească ci spirituală, unitate a sufletelor care se admiră și se înțeleg și care tind la binele comun, prin dăruire reciprocă.

            Communio personarum, ca o situație de iubire interpersonală, este unica reacție justă a omului față de om. Un model de o astfel de iubire dezinteresată este Sf. Iosif. Sfântul Părinte ni-l prezintă în Redemptoris custos, exortația apostolică despre figura și misiunea Sf. Iosif în viața lui Cristos și a Bisericii. Analizând rolul Sf. Iosif, el ne arată profunzimea misterului căsătoriei a cărei esență este cuprinsă și de unirea spirituală. Tocmai acest lucru trebuie să fie arătat oamenilor!

            „…căsătoria lui Iosif și a Mariei este vârful de pe care Sfințenia se răspândește pe tot pământul; Mântuitorul a început opera răscumpărării pornind de la această unire sfântă și feciorelnică, în care se arată voința sa atotputernică de purificare și de sfințire a familiei, acest sanctuar de iubire și acest leagăn de viață” (Redemptoris custos, nr. 7).

            Sfântul Părinte se adresează femeilor nu doar o dată, ci de mai multe ori: Mesajul pentru Pace din 1995 este dedicat femeii, Scrisoarea adresată preoților din Joia Sfântă și Scrisoarea dedicată special femeilor. Femeia secolului XX este în pericol, pentru că îi este tot mai greu să primească adevărul obiectiv, cuprinsă fiind de vârtejul multiplelor sale sentimente, pentru că devine victimă, atunci când dorința bărbatului o implică carnal și fără o iubire adevărată. Ea este aceea care suferă văzând că el nu are nici o responsabilitate, ea este aceea care plătește, atunci când se lasă convinsă să ucidă pruncul care este în ea. Ea, mama care hrănește, devine în felul acesta o mamă – ucigașă, iar statistici îngrozitoare ne fac să vedem câte femei ajung să facă lucrul acesta pe fața pământului. Prin urmare, Femeii i se adresează Sfântul Părinte, manifestând o venerație personală pentru mame, mulțumindu-le femeilor-mame. Expresiile sale de stimă trebuie să devină un model de comportament pentru toți bărbații din lume. Femeia trebuie să-și regăsească identitatea în lupta dintre cele două tipuri de comportament aflate potențial în ea: să o urmeze pe Maria, care a contribuit la răscumpărarea lumii și să se îndepărteze de comportamentul Evei, care îl ispitește pe Adam conducându-l la păcat. Eva îl ascultă pe Satana, Maria pe Dumnezeu. Femeia de astăzi trebuie să-și găsească, între cei doi poli opuși, locul său și rolul său de mijlocitoare de har – trebuie să transmită copilului nu numai viața trupului dar și aceea a duhului, trebuie să transmită sfințenia copilului, soțului și întregii familii. Ea, femeia, mulier fortis care a fost creată pentru a veni în ajutorul lui Adam.

            Ea poate găsi un model în Maria. În Redemptoris Mater (nr. 46) Papa Ioan Paul al II-lea scrie: „Figura Mariei din Nazaret aruncă o lumină asupra femeii ca atare, prin însuși faptul că Dumnezeu, în sublimul eveniment al Întrupării Fiului, s-a bazat pe slujirea liberă și activă a unei femei. Așadar se poate afirma că femeia, privind la Maria, găsește în ea calea spre o trăire demnă a condiției sale și spre realizarea adevăratei sale dezvoltări. În lumina Mariei, Biserica citește pe chipul oricărei femei reflexul unei frumuseți care oglindește cele mai înalte sentimente de care este capabilă inima omenească: iubirea în totala dăruire de sine, puterea de a face față celor mai mari dureri; fidelitatea fără margini și strădania neobosită; capacitatea de a uni intuiția pătrunzătoare cu vorba de încurajare și de întărire”.

********************************

 Articolul acesta a pus în lumină un crâmpei din ceea ce este și reprezintă Femeia!!! 

Femeie, cine ești? – partea a II-a

1011md14Femeia, confruntându-se cu ea însăși

Planul lui Dumnezeu față de femeie este îndreptat spre capacitatea ei de a deveni mamă – genitrix. Dar, de această capacitate destinată măreției de a „deveni un recipient plin de har”, atunci când acționează în ea Duhul Sfânt, Eva nu este conștientă de la început, mai ales în tinerețe, când Satana, care era, este și va fi, îi propune o altă perspectivă. Femeia trebuie să se descopere pe sine, să se regăsească în rolul pe care Dumnezeu i l-a încredințat. Însă, mai înainte ca aceasta să se întâmple, într-un anumit sens, Eva nu știe cine este, și cu atât mai mult Eva din zilele noastre.

            Ea îl privește pe Adam care, conform planului lui Dumnezeu, este orientat spre lumea lucrurilor și „supune pământul”, cucerește într-un fel lumea creată, pare că cucerește și cerul, se coboară în adâncimea mării și depășește spațiile. Eva vrea să-l imite cu orice preț, dar în această încercare maternitatea sa reprezintă un obstacol pentru Eva de astăzi, cum a fost odinioară în Raiul pământesc, atunci când ea refuză să-l asculte pe Dumnezeu fără să se gândească, alegând doar ceea ce îi face plăcere.

            Evei îi lipsește contemplarea, adică acel moment de reculegere necesar pentru a înfrunta situațiile cele mai grave. Dacă nu se oprește spre a reflecta, ea  nu va putea  găsi niciodată ceea ce este cu adevărat prețios: rolul ei în realizarea puterii creatoare a lui Dumnezeu însuși.

            Înclinată să acționeze în mod independent, are o oarecare superficialitate față de o angajare totală, fără să țină cont de fiecare aspect, chiar și de cel mai evident.

            Fermecată, la rândul ei, de Adam și orientată complet spre el, caută să-l domine în toate felurile și, fără a se gândi deloc la rolul ei, nu-și regăsește propriul Eu, nu se determină ca persoană și trăiește în felul acesta, plutind pe valul reacțiilor sale, prin impulsuri ale inimii care nu sunt controlate.

Eva confruntându-se cu Adam

            Destinul unei femei depinde, în general, de omul pe care îl întâlnește, pentru că Eva are nevoie de Adam pentru a se accepta pe sine, se regăsește pe sine doar în atitudinea lui – și tocmai aici începe drama ei: în dorința sa de a fi admirată de Adam este dispusă la toate, numai să fie acceptată de el, pentru că singură nu este capabilă de a se accepta pe sine. Potrivit esenței sale naturale ea este orientată spre lumea persoanelor din jur, și dacă nu găsește pe cineva care să o accepte și să o iubească poate deveni doar o înfățișare decorativă – pentru că Eva face să înflorească feminitatea ei doar prin relație cu  Adam și, de aceea, este lipsită de apărare în fața lui; și chiar dacă are asupra lui puterea frumuseții, ea este cea care îl urmează oriunde vrea el și, uneori, este dispusă să lase totul numai pentru a fi admirată de el.

            Dar Adam cel modern, ca și Adam din toate timpurile,  nu știe întotdeauna să admire; este mult mai ușor pentru el să aibă o relație pornită din dorință decât din admirație, și o consideră pe Eva ca pe un lucru. Ea permite aceasta, pentru că își dorește să fie cu el din teama de singurătate.

            Dar atunci, când Adam știe să iubească cu adevărat și dezinteresat și știe să admire, femeia se dezvoltă în toată plinătatea, legată fiind de bărbat printr-o iubire adevărată, și devine un ajutor primordial pentru Adam, întrucât ea a fost creată să-l ajute.

            Și dacă se dăruiește pe deplin lui, iar Adam nu risipește acest dar nepunând stăpânire pe ea, femeia înflorește, se regăsește pe sine ca o comoară, regăsește valoarea ei și devine plină de forță, de acea forță incredibilă care o face capabilă să suporte toate greutățile. Câte acte eroice pot fi găsite în viața unei femei care, fiind iubită și iubind, este capabilă să facă sacrificiile cele mai mari. Și tocmai atunci se relevă ceea ce Ioan Paul al II-lea numește „geniul femeii”, plinătatea feminității acceptată de partea masculină!

Eva și Dumnezeu

            Nu toate femeile pot să realizeze viața matrimonială, și nu toate au posibilitatea de a se împlini pe deplin prin căsătorie, pentru că Adam cu atitudinea lui nu-i dă Evei întotdeauna această șansă. Comportamentul plin de dorință a lui Adam paralizează posibilitățile de dezvoltare ale femeii care, tratată de el ca un obiect sau chiar, de-a dreptul, ca un oarecare dintre multele obiecte, încât această posibilitate de dezvoltare se redimensionează, se restrânge în interior ajungând să fie condamnată la reducerea de sine. Din persoană ea devine un obiect: mai întâi o păpușă pentru divertismentul lui Adam, iar apoi un robot, o mașină multifuncțională fără suflet, care duce o viață vegetativă și, în mod natural, face diferite lucruri, dar nu ajunge niciodată la adevărata ei semnificație de persoană!

            Atunci, numai Dumnezeu o poate salva de la distrugerea cauzată de Adam! Femeia, sensibilă la problemele personale, stabilește cu multă ușurință un raport cu Cristos, Cel care a trăit pe pământ neînțeles  pe deplin, dar care a umblat învățând, înconjurat și de femei care îl ascultau.

            Dacă Eva realizează un raport adevărat cu Dumnezeu atunci ea este salvată, deoarece prin  dăruirea totală care îi este proprie se dedică cu totul lui Dumnezeu, și fixându-şi privirea asupra Lui se poate elibera de toată teama de singurătate – pentru că El, Dumnezeu, există și o iubește așa cum nimeni nu a iubit-o vreodată –, pentru că Eva pentru a putea trăi are nevoie numai de…iubire. Dacă este iubită este capabilă de eroism, iar dacă este singură atunci încetează de a se mai simți singură.

Iar dacă Adam îi va face vreun rău sau o va respinge, Eva poate găsi în Cristos pacea și mântuirea.

            Într-o căsătorie, plină de atenție față de Dumnezeu, femeia devine mijlocitoarea harurilor sale. Ea este aceea care creează „căminul domestic” al cărui căldură se răspândește în exterior, este aceea care se înconjoară de fii, şi îi îmbrățișează pe toți cu o grijă care pornește din inimă.

            De altfel, dacă o femeie se simte iubită și tratată ca cea mai prețioasă comoară din lume, atunci ea poate depăși orice situație, dar fără această cunoaștere despre sine nu se poate dezvolta.

            În adevărul cel mai profund care îl relevă pe Dumnezeu, Cel care l-a iubit pe om atât de mult încât i l-a dat pe unicul său Fiu, femeia își poate regăsi acceptarea deplină de care are nevoie. Dacă aceasta are loc, atunci femeia va fi capabilă să-şi manifeste acel rol despre care scria Ioan Paul al II-lea: „să devină educatoare de pace și mamă pentru toți”.

Maturitatea feminității

            Procesul de maturizare al omului are loc în diverse moduri, fiind influențat de diferiţi factori  mereu mai complecși. Într-o situație normală o fată crește acceptată de părinți, liniștită, împlinindu-și propria feminitate. Dar acolo, unde nu sunt aceste condiții, unde lipsește familia sau acceptarea, tânăra fată caută, într-un fel, să-și modifice  feminitatea, pe care o consideră imposibil de realizat. Rivalitatea cu bărbatul, care se verifică uneori în familie, unde băiatul este tratat în mod diferit faţă de fată, îi poate provoca acesteia o frustrare ce va influența comportamentul ei.

            O tânără fată, care se simte singură și dezorientată, devine foarte ușor o victimă a unui bărbat care nu caută la ea decât plăcerea proprie. Dar Eva ori nu-și dă seama de intențiile lui Adam, ori este dispusă să stea cu el pentru un timp, cu scopul de a-l avea aproape.

            Inima Evei acționează cu multă ușurință și se leagă de Adam, uneori chiar în pofida egoismului sau a brutalității lui, se apropie de el plină de sentimente pe care în mod greşit le consideră ca fiind iubire și toate gesturile bărbatului un răspuns la această iubire.

            Fiecare femeie este dispusă să dea crezare bărbatului atunci când aceasta îi spune „te iubesc”, ba mai mult, este tentată să considere gesturile trupului ca un semn de iubire. De câte ori o femeie nu intră în criză atunci când descoperă că, din partea lui Adam, nu este nimic din ceea ce  aștepta. De câte ori o fată nu se dăruiește unui băiat convinsă că amândoi realizează iubirea, iar apoi este părăsită, întrucât pentru el a reprezentat doar un moment oarecare. De multe ori, tânăra fată rămâne cu un copil, care –  de atâtea ori – este condamnat la moarte (avortat).

            Viața demonstrează că femeile, chiar și cele aparent mature, sunt destul de ingenue în raport cu bărbații.

            Maturitatea nu însemnă numai responsabilitate, ci și un comportament adecvat din partea mamei; fiecare femeie, maturizându-se, trece de la a fi o copilă care primește totul, la a fi o mamă care știe să dăruiască şi să se dăruiască, să fie capabilă să-și dăruiască sângele.

            Maturitatea psihologică deplină a femeii trebuie să tindă spre un astfel de comportament matern față de aproapele și faţă de toată lumea.

            Dar… se întâmplă, ca urmare a mai multor factori diferiţi – care nu ne permit acum o analiză profundă –, ca acest proces de maturizare a mamei să fie blocat, mai ales atunci când  tânăra fată îşi începe viața pornind de la păcatul adulterului sau al omuciderii. În acest caz, atitudinea de grijă maternă pornită din inimă nu se poate manifesta şi dezvolta. Va crește doar egoismul, egocentrismul și cinismul.

            Femeia contemporană trebuie să se apere de ea însăși, de Adam și de lumea în care este  răspândită  „civilizația morții”, cea care pune în umbră cele mai înalte valori ale omului.

(va urma…)