A doua Duminică din Advent 2017

Lectio_Divina.svgLectio divina – Mc 1,1-8

1Începutul evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. 2Aşa cum este scris în profetul Isaia: „Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea ta. 3 Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui!»” 4 Ioan Botezătorul era în pustiu, predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor. 5 Întreaga regiune a Iudeii şi cei din Ierusalim veneau la el şi erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. 6 Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi avea o cingătoare din piele în jurul coapselor sale; mânca lăcuste şi miere sălbatică 7 şi predica, zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălțămintei. 8 Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza în Duhul Sfânt”.

O SCURTĂ CONTEXTUALIZARE ȘI EXPLICARE 

– Cu textul de față Mc 1,1-8 intrăm în incipit-ul descrierii Evangheliei după Marcu care încă de la primele sale cuvinte ne cheamă în cauză o credință cristologică. Pagina noastră se compune dintr-un titlu (v.1) și din versetele 2-9 care constituie prima parte din Prolog (vv.2-13), în care este descrisă predica lui Ioan Botezătorul.

– Să ne oprim atenția asupra versetului 1. Este vorba de un titlu considerat ca fiind tema programatică a Evangheliei. El începe cu termenul „început” (archè), care are cel puțin trei semnificații: început cronologic, principiu fundamental și criteriu. În contextul nostru termenul are valoare de „principiul fundamental” și explică cum fundament al veștii celei bune (euaggelion) este o persoană: Isus. Cuvântul care urmează este „Evanghelie”. Astăzi pentru noi acest cuvânt indică o carte, adică cele patru cărți, evanghelia după Matei, după Marcu, după Luca și după Ioan. Cu toate acestea în evanghelia după Marcu termenul nu indică o carte dar „o veste heraldică a unei vești care aduce bucurie”. Evanghelistul Luca și Ioan nu folosesc niciodată acest termen; iar Matei vorbește despre „evanghelia Împărăției” (4,23; 9,35; 24,14) sau „această evanghelie” (26,13). Evanghelistul Marcu folosește acest termen de 7 ori din care, de două ori face o precizare: „evanghelia lui Isus Cristos” (1,1); „evanghelia lui Dumnezeu” (1,14); în celelalte locuri semnificația este absolută (1,15; 8,35;10,29;13,10;14,9).

– Să crede că Marcu a fost cel care a folosit pentru prima dată acest termen pentru a descrie viața și misiunea lui Isus. Poate că el a urmat tradiția Sf. Paul. Dar evanghelia poartă în sine semnificații elenistice: a) vestea unei veniri importante; b) veste unei victorii împotriva dușmanului; c) veste unei vindecări de boală.

– Marcu precizează că Evanghelia este Isus „Cristos”. Provine din termenul grec Christos, a cărei semnificație este Unsul, Mesia. Este personajul care era așteptat încă de pe vremea profeților. Prin urmare, fundalul este ungerea dată de profeți regilor și promisiunea făcută lui David (2Sam7). Recunoașterea lui Isus drept „Cristos” îi revine lui Petru (8,29). Unele manuscrise adaugă că Isus este „Fiul lui Dumnezeu”. Evanghelistul introduce în versetul 2 citatul din profetul Isaia pentru a prezenta figura lui Ioan Botezătorul. Citatul acesta este legat de Exod 23,20; Malahía 3,1și Isaia 40,3). Punând împreună cele trei pasaje ale Scripturii, povestitorul oferă o interpretare teologică: citește Vechiul Testament în funcție de ceea ce vrea să spună. Înscrie persoana lui Ioan Botezătorul și misiunea sa în continuitatea credinței lui Israel, legând vestea cea bună de istoria seculară a poporului ales.

Marcu nu pomenește nimic despre predica morală a lui Ioan (cf Mt 3,7-10; Lc 3,7-9). Botezul este un apel către tot poporul pentru ca să se convertească (metanoia, schimbarea mentalității).

– Ioan Botezătorul este înainte mergătorul profetic care deschide calea lui Isus. Ioan este „glasul care strigă în pustiu”, nu este numai un profet, pentru că misiunea sa va pregăti manifestarea mântuirii lui Dumnezeu pentru toată omenirea. Proclamarea sa poate fi comparată cu o intervenție divină în istorie și este semnul începutului veștii celei bune. Aplicând referința din Is 40,3 la Ioan Botezătorul, evanghelistul îl inserează în marea tradiție biblică a „pustiului”. Prin expresia simbolică „pregătiți calea Domnului” Deutero-Isaia voia să-i încurajeze pe exilații duși în Babilon. De la fiecare se cerea o decizie radicală: să rămână sau să plece. Ioan, cu strigătul său în pustiu, pregătea poporul la venirea lui Mesia, cerând mărturisirea păcatelor și prin botezul său prefigura exodul cel nou.

– Citatul din Is 40,3 face prezentă referința la ieșirea din Babilon: odată cu epoca de după exil, începea o nouă etapă în istoria mântuirii, iar acum, cu sosirea lui Mesia, începe timpul mântuirii universale și manifestarea gloriei Domnului. În strânsă legătură cu oracolul lui Isaia recitit în sens cristologic, Marcu descrie activitatea lui Ioan Botezătorul ca o „proclamare” (keryssein):

– El este mesagerul vestit, „glasul celui care strigă în pustiu”, proclamând apropierea timpului escatologic. Cum solul precedă carul de luptă al regelui și strigă cu glas puternic, vestind sosirea stăpânului, tot așa și Ioan Botezătorul predica în pustiu, pregătind calea pentru venirea lui Mesia. El este solul timpului mântuirii și, asemenea profeților, îi trezește pe oameni din somn și le atrage atenția cu privire la ziua Domnului care trebuie să vină. Iordanul este locul unde se oprește revelația Vechiului Testament (cf „sfârșitul” Torhei în Dt 34; „sfârșitul” Profeților în Mal 3,22-23; „sfârșitul” Scrierilor în 2 Cr 36,23), pe lângă bogata referință profetică (Ilie: 2Rg 2,7-11; Eliseu: 2 Rg 5). Mantia de piele face aluzie la tradiția profetică (cf Zc 13,4; cf 11,32); cingătoarea de piele în jurul coapselor ne amintește de cea lui Ilie: Ilie, cel care trebuie să vină la sfârșitul timpurilor, în care Isus însuși va recunoaște pe propriul său înaintemergător (cf 2 Rg 1,7-8; Sir 48,9-10; Mal 3,1.23; Mc 9,11-13).

– În această certitudine a iminenței timpului mesianic, Ioan predică un botez de pocăință pentru iertarea păcatelor. Nu este ocupația străină în Israel cea care împiedică venirea împărăției mesianice, ci dușmănia cu Dumnezeu cauzată de păcat. De aici se naște urgența unei convertiri radicale: numai o convertire (metanoia) profundă a inimii, o întoarcere personală la Domnul va permite apartenența la Împărăția lui Dumnezeu de acum aproape.

– Celor care manifestă voința de abandonare a propriului comportament nedrept și dorința de a se întoarce către Jahvé cu toată inima, Ioan Botezătorul le garantează iertarea divină. Botezul său este anticiparea iertării mesianice și sigiliul pus peste cei care așteaptă Împărăția lui Dumnezeu. Însă metanoia este în același timp și un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu dăruiește convertirea prin botez; dar misiunea omului este aceea de a accepta convertirea, de a o păstra și de a face din ea fundamentul vieții sale.

– În vv.7-8 Ioan Botezătorul recunoaște că nu este Mesia; el nu se poate lăuda de nici un drept de dobândire „conjugală” față de popor (simbol al dezlegării curelei încălțămintei), cu toate că  a sa carismă profetică este recunoscută de Isus în persoană (1,9-11; 11,27-33). Vestea lui Ioan se referă la unul „mai puternic” care botează în Duhul Sfânt. Pagina evanghelică din Marcu ne-a permis să înțelegem începutul descrierii evanghelice, pregătindu-ne la venirea Domnului, care aduce mântuirea.

  SUGESTII PENTRU MEDITAȚIE

– Descrierea începe cu prezentarea Evangheliei care aduce vestea cea bună pentru omenire. Evanghelia este un dinamism care implică existența ființei umane într-un proces de transformare a inimii. Urmând predicarea lui Petru, Marcu a adunat mesajul Evangheliei pentru comunitatea din Roma. Termenul „Evanghelie” constituie unul din temele centrale ale descrierii. A vesti „Evanghelia Împărăției” reprezintă angajarea primară a misiunii lui Isus. Cristos cel Înviat va încredința comunității după Paște angajarea operei de evanghelizarea a popoarelor.

– Un al doilea aspect pentru meditație este reprezentat de mărturia lui Ioan Botezătorul și radicalitatea sa. El este martorul trimis de Dumnezeu pentru „a pregăti” venirea Fiului. Făcând referință la profeția lui Isaia, evanghelistul introduce figura lui Ioan Botezătorul, subliniind că el este „glasul” în vederea Cuvântului mântuirii. Fiecare drum de credință are nevoie de o mărturie. Drumul nostru spre Crăciun este introdus de acest protagonist extraordinar al Adventului. Existența sa radicală, cuvântul său autoritar, pasiunea sa pentru adevăr ne implică într-o primire profundă a mesajului său la convertire.

– Al treilea aspect al paginii evanghelice este tocmai invitația la convertire (metanoia). Schimbarea radicală a minții, a modului de a gândi și de a trăi, implică un proces interior care îi determină pe cei credincioși să recitească propria lor existență în optica mântuirii. A trăi convertirea înseamnă a face ca propria inimă să fie disponibilă la întâlnirea cu Dumnezeu, Dumnezeu care vine. Nu mai suntem noi cei care determinăm felul cum merge istoria și viața, dar este Dumnezeu cel care se face prezent în Cristos, și transformă sărăcia noastră în darul mântuirii. Fiul este „mai mare” decât Ioan și va aduce un botez în Duhul Sfânt (v.8).

– Un ultim aspect este reprezentat de motivul teologic al „pustiului”. Știm cât este de importantă tema pustiului în spiritualitatea și memoria lui Israel. Pământ arid, locul încercării și al disperării, pustiul face parte din istoria lui Israel și scoate în evidență toată slăbiciunea lui. Mai ales, gândindu-ne la ieșirea din Egipt și la drumul către țara făgăduită, creștinul trebuie să recunoască în pustiu „locul schimbării” și timpul încercării care pregătește darurile Domnului. Pustiul este pământul pe care trebuie să-l trecem cu încrederea că Dumnezeu nu va abandona pe poporul său. Aceasta este certitudinea care trebuie să ne însoțească și pe noi în acest timp al Adventului.

 ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECȚIA PERSONALĂ

Fundamentul Evangheliei este Isus: cum trăiesc eu această întâlnirea în viața cotidiană?

Adventul este timpul de creștere în relație cu Domnul? Care sunt semnele acestui drum de maturizare?

Timpul din Advent este timpul „pustiului”, al reflecției, al singurătății și al meditației: îmi deschid sufletul  spre Dumnezeu și spre Cuvântul său? Astăzi ce anume îmi cere Domnul să schimb în viața mea?

  UN PSALM PENTRU RUGĂCIUNE – PSALMUL 27 (26)

7Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem:

îndură-te de mine și răspunde-mi!

8Din partea ta îmi spune inima:

 „Căutați fața mea!”

Eu caut, Doamne, fața ta.

9Nu-ți ascunde fața de la mine,

nu-l îndepărta  cu mânie pe slujitorul tău;

tu ești ajutorul meu, nu mă respinge

și nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele!

10Chiar tatăl meu și mama mea m-au părăsit,

dar Domnul m-a primit la sine.

11Arată-mi, Doamne, calea ta,

călăuzește-mă pe calea cea dreaptă

din cauza dușmanilor mei!

12Nu mă da în mâna asupritorilor mei,

căci s-au ridicat împotriva mea

martori mincinoși,

care nu respiră decât violență!

 

Anunțuri

Prima Duminică din Advent 2017

Lectio_Divina.svgLectio Divina – Mc 13,33-37 În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Aveți grijă! Vegheați, pentru că nu știți când va fi timpul! 34 Aşa cum un om, plecând în călătorie, își lasă casa și dă putere servitorilor săi, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; 35 vegheați, așadar, căci nu știți când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșului, sau în zori, 36 ca nu cumva, venind pe neașteptate, să vă găsească dormind! 37 Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheați!”

 

Textul din evanghelia după Marcu este alcătuit dintr-o scurtă parabolă foarte precisă și clară care bate la poarta sufletului nostru pentru a-i deschide venirii Domnului.

Din simbolurile textelor biblice ale acestei duminici, evanghelistul Marcu scoate învățături practice și ne propune un itinerar spiritual pentru Advent.

În timpul de față creștinul trăiește un angajament pe care nu el și l-a luat, dar pe care Dumnezeu i l-a încredințat. Domnul i-a încredințat „darurile iubirii sale”. În așteptarea întoarcerii Domnului, „servitorul” trebuie să îndeplinească rolul de suplinitor. La întoarcerea Domnului acei servitori care, deși sunt toropiți de somn, vor rămâne treji, adică vor veghea, vor putea să vadă, asemenea celor trei apostoli Petru, Ioan și Iacob de pe muntele Tabor, „gloria” Domnului.

Cuvintele prin care evanghelistul transmite mesajul său sunt: vegheați, adormiți, noapte și așteptare. Să ne oprim, rând pe rând, asupra cuvintelor noapte și veghere.

Noapte – viața creștinească este asemenea unui drum în „noapte”. Citind cu atenție textul, ne dăm seamă că termenul „noapte” nu apare și cu toate acestea există o referință la el, deoarece în v. 35 se menționează: „seara sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșului, sau în zori”, ture în care, după uzanța romană, santinelele de gardă se rânduiau în garda de noapte, iar termenul poate fi înțeles și făcând aluzie la versetul 36, unde se spune: „să vă găsească veghind”. Așadar, stăpânul vine la întâlnirea cu „slujitorii” săi, în timp ce ei sunt ocupați cu îndeletnicirile lor într-un timp care este „noaptea”.

  • în mitologia greacă, Noaptea era fiica zeului Chaos;
  • în gândirea imaginară populară, timpul de noapte este populat de fantezie şi de fantasme.
  • în mentalitatea ebraică noaptea este timpul dubiilor și al ispitelor, al angoasei, al întunericului și al obscurității sumbre (Is 8,22).

În prima lectură, profetul Isaia descrie nuanțele întunecate ale condiției omului păcătos: el „rătăcește departe de căile Domnului”, „rebel” împotriva lui, în „prada propriilor păcate” și din acest motiv este „spulberat ca vântul” care risipește „frunzele” uscate. Pe fondul acestei imagini, evanghelistul Marcu prezintă condiția creștină a trăirii alianței cu Dumnezeu ca o trăire în noapte: prezentul este o lume a tenebrelor (Ef 6,12), supusă „puterii întunericului” (Col 1,13), adică „celui rău” (1In 5,19).

 În simbolul „nopții” există acest risc de a umbla în întunericul non-sensului, al unei vieți închisă între zidurile egoismului, ale senzațiilor exasperate, ale violenței și refuzului reciproc. Existențe viciate, inimi împietrite, administratori somnoroși: o citație în cauză pentru toată existența cu toate valorile care o determină.

Însă termenul „noapte” mai are și o altă semnificație: una pozitivă și rodnică. Înainte de toate, putem afirma că „noaptea” este timpul privilegiat al împlinirii celor mai mari planuri de mântuire. Da, pentru că, „spre jumătatea nopții” are loc eliberarea pascală din robia Egiptului (Ex 12,12.29; 11.4); spre sfârșitul nopții, în zorii dimineții are loc învierea Domnului (Mt 28,9); și în toiul nopții va veni Cristos-mirele (Mt 25,6). Psalmistului îi place să se roage: „dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine, iar noaptea este luminoasă ca ziua și întunericul este ca lumina” (Ps 139 (138), 12).

Noaptea cadențează timpul rugăciunii celei mai intense și dă rodnicie contemplării dumnezeirii veșnice care rămâne misterioasă, spunea Sf. Ciril din Ierusalim. Pentru mulți „noaptea” este timpul reînnoirii cele mai roditoare: noaptea este sânul misterios și esențial al vieții. Ea desființează deosebirile dintre trecut și viitor, posibile și imposibile. Noaptea este „sora speranței” spune poetul Charles Peguy.

„Noaptea” cheamă în cauză vigilența. Și nu numai împotriva devierilor și a surprizelor neplăcute (venirea hoților), dar și în favoarea venirii misterioase a Cristos pe care îl așteptăm.

Vegherea – în sens biblic mai are și semnificația de a „vedea prin” clarobscur sosirea stăpânului, auzirea în tăcere a celei mai profunde cântări de speranță și de viață; „a veghea” înseamnă mai ales a ne ține treji pentru a „prinde” la momentul potrivit pe „cel care vine” (santinela) așa cum spune profetul Habacuc 2,1), pentru a auzi cu anticipare pașii săi, pentru a anticipa îmbrățișarea și „a se uni cu el”, când chipul său se va arăta, și nu se va mai ascunde.

„A veghea” înseamnă, așadar, o atitudine existențială îndreptată spre o întâlnire dorită. Ba mai mult, înseamnă a deschide toată ființa noastră spre a-l primi pe Cel Neașteptat: nu știm în care oră va veni; dar nu știm nici sub ce formă se va prezenta. În această așteptare poate apărea riscul unei rutine, riscul unei administrații lipsite de entuziasm și visătoare, cu privire la catalogarea viitorului care ne duce cu gândul la un Dumnezeu și venirea sa ca la o ideea deja cunoscută, ca și cum am ști ceva sigur. Însă, să nu uităm că Dumnezeu rămâne mereu un necunoscut, unul pe care nu-l posedăm. El nu poate fi prins, nici catalogat. Cu toate acestea, în misterul iubirii sale ne învăluie pasiunea sa eliberatoare, ne „formează” ,așa ca la început, după inima și înțelepciunea sa. Numai gramatica dorinței și a așteptării poate să ne spună ceva, poate folosi simboluri și metafore, poate să facă inima noastră să cânte și să rămână trează.

Datorită fricii obscurității cerurilor închise, mulți dintre noi se închid în gestiunea unui mici lumi divine: compusă din tradiții și obișnuințe, din cataloage de fapte bune și propuneri generoase. Trebuie să dăm luciu darurilor primite, „să ne trezim„ din toropeală, să trăim responsabil în „casă”, asumându-ne o gestiune a prezentului în așa fel încât, în el (în prezent) să înflorească deja viitorul pe care îl așteptăm.

Un mare teolog luteran Paul Tilligh scria: „Nu e ușor să-l predici pe Dumnezeu copiilor și păgânilor, scepticilor și anticlericalilor, făcându-i să înțeleagă în același timp că nici măcar noi nu-l posedăm pe Dumnezeu, că și noi îl așteptăm. Sunt convins că revolta împotriva creștinismului derivă în cea mai mare parte din pretenția, conștientă sau confuză a creștinilor de a-l poseda pe Dumnezeu, și pierderea dimensiunii așteptării, așa de vie în profeți și apostoli”.

Porunca de „a veghea” este motivată de Cristos în felul acesta: „Nu știți când va fi timpul”, adică „ziua și clipa” venirii Domnului vostru. Aceste cuvinte par să lege necesitatea vigilenței de necunoașterea timpului în care Domnul va veni să-i întâlnească pe slujitorii săi. Această motivație pare să fie confirmată de imaginea care leagă venirea lui Cristos cu apariția bruscă, imprevizibilă și clandestină a hoțului (cf Ap 16,15).

În realitate, aceste conotații au ca scop motivarea necesității unei vigilențe continue, fără întrerupere și oboseală. Spune Apocalipsul (3,3): „Dacă nu vei sta de veghe, voi veni ca un hoţ”: venirea Domnului este o surpriză numai pentru cine nu este vigilent. Însă, pentru servitorii care se păstrează „treji”, Domnul nu va veni pe neașteptate, deoarece ei îl așteaptă mereu „gata să-i deschidă când va bate la poartă”. Astfel de servitori sunt numiți fericiți (cf Lc 12,35-37) tocmai pentru că sunt „treji” și „pregătiți”.

Aceasta fel de a înțelege „vegherea” este luată în considerație de îndemnul lui Isus care ne spune să nu ne lăsăm absorbiți de „preocupări și de plăcerile vieții” (Lc 8,14). Prin urmare, „vegheați” pentru a „nu lăsa să vi se spargă casa” (Lc 12,39): dacă „vegherea voastră” nu va fi alterată de acești „hoți”, atunci sigur nu va fi Cristos un „hoţ” pentru voi. Prin urmare, suntem chemați să veghem în timpul așteptării.

Pe cele două înțelesuri ale „vegherii” creștine se sprijină prima și ultima venire a Domnului: prima a dat naștere credinței creștine, a doua duce la adevăr. Primul îndemn care ne vine din cuvântul lui Dumnezeu din prima Duminică de Advent este cel al așteptării. Este tocmai ceea ce au făcut profeții care, în lunga noapte a Israelului, nu au obosit prea mult și nici n-au scos strigăte de disperare, dar au știut să aștepte cu speranță și în rugăciune, având în inimă certitudinea că într-o zi Domnul ar fi venit. Și această așteptare, făcută din speranță și încredere, trebuie să caracterizeze viața creștinului, pentru că această viață este fondată pe promisiunea lui Dumnezeu și își găsește în istoria cotidiană, o mare confirmare. Așteptarea Domnului trebuie să fie trăită în răbdare și în credință: nu noi suntem cei care facem istoria! Noi, de cele mai multe ori, o stricăm și o mințim, mai ales atunci când ne astupăm urechile la cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să reînnoim credința noastră în Domnul care vine și trebuie să ridicăm privirea spre Orient, siguri pe faptul că Domnul va veni.

Timpul Adventului este timpul așteptării, iar așteptarea cere răbdare. Răbdarea este una dintre virtuțile cele mai importante ale creștinului. Răbdarea înseamnă a aștepta cu încredere, fără supărări, fără agitație și frică. Însă răbdarea, ca toate celelalte virtuți, este darul lui Dumnezeu și noi trebuie să-l cerem cu credință, mai ales la începutul Adventului, conștienți că, în răbdare, vom învinge orice bătălie, și că, dimpotrivă, fără această virtute viața noastră va deveni aproape imposibilă.

ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECȚIA PERSONALĂ

– Vegherea este înainte de toate o condiție a inimii: care sunt semnele unei inimi vigilente?

– În fața problemelor și a situațiilor de suferință a omenirii, creștinii ce pot să ofere în mod concret?

– Suntem conștienți de responsabilitatea pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o în istorie?

– Trăim pasiv situațiile sau ne implicăm activ în slujirea celorlalți?

– Exercitarea speranței este susținută de rugăciune?

Rugăciune –  PSALMUL 121 (120)

Îmi ridic ochii spre munți și mă întreb

   de unde-mi va veni ajutorul

Ajutorul meu vine de la Domnul,

   care a făcut cerul și pământul.

Nu va lăsa să ți se clatine piciorul

   și nu va ațipi cel care te păzește.

Iată, nu ațipește, nu doarme

   Cel care-l păzește pe Israel!

Domnul este păzitorul tău,

   Domnul este umbra ocrotitoare la dreapta ta.

Ziua soarele nu-ți va dăuna,

   nici luna în timpul nopții.

Domnul te va păzi de orice rău,

   Domnul îți va apăra sufletul.

Domnul te va păzi la plecare și la venire,

   de acum și până în veac.

Maranatha! Vino, Doamne Isuse!

adventADVENT: TIMPUL AȘTEPTĂRII

Termenul latin adventus (din advenioa sosi, a ajunge) se leagă de termenul grec parousia, care înseamnă „prezență” sau mai bine zis „sosire”, adică o „prezență începută”. E cunoscut faptul că acest concept își găsește rădăcinile în tradiții vechi. El era folosit în mod normal pentru a vorbi despre prezenţa/sosirea unui rege sau a unui domnitor pentru a împlini o  acțiune pozitivă, sau făcând referință la Dumnezeu care realizează timpul parusiei. Prin urmare, Advent înseamnă prezența începută, prezența lui Dumnezeu însuși care vine să mântuiască omenirea. Adventul ne amintește că acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume a început „deja”, dar că mai rămâne „încă” deschisă și dinamică până la împlinirea ei. De aceea, Adventul se definește ca fiind „timpul așteptării”. Prin urmare, a trăi Adventul înseamnă a învăța înțelepciunea așteptării lui Dumnezeu care mântuiește. Nu există un mod mai potrivit pentru a da semnificație narativă Adventului decât prezentarea personajelor biblice care trăiesc așteptarea lui Dumnezeu.

Isaia: profetul așteptării – Primul martor al timpului așteptării este, fără nici un dubiu, profetul Isaia.  Personaj cu autoritate în Regatul lui Iuda, atestat istoric în a doua jumătate a secolului al VIII-lea,  Isaia trăiește întâlnirea misterului lui Jhwh (Yahvè ) în contextul templului din Ierusalim (cf Is 6). Maiestatea lui Dumnezeu luminează și umple templul, revelându-i profetului necesitatea de a ști să aștepte mântuirea prin credință. Descrierea vocației este sugestivă, ca de altfel și emoția pe care profetul o trăiește în experiența sa de extaz. Dumnezeu care vine are la inimă mântuirea poporului și profetul este chemat să devină „instrument” al acestei mântuirii. Micul regat al lui Iuda riscă să fie amenințat de logica politică și militară a regatelor vecine: Israel mai are numai credința și capacitatea sa de a se încrede în Dumnezeu care mântuiește și eliberează. Asta trebuie să vestească și să mărturisească Isaia, înaintea oamenilor care îl conduc pe Iuda. A aștepta salvarea fără a se încrede în propriile forțe sau în compromisurile politice: Israel mărturisește un Dumnezeu „fără compromisuri”, un Dumnezeu care cere numai „credință”. În cartea lui Emanuel (cf secțiunea din Isaia 6-12) sunt adunate diferite oracole ale profetului care anunța nașterea lui Emanuel (Is 7,14), descriind celelalte evenimente politice ale timpului. Era foarte important <a ști să-l aștepți pe Dumnezeul istoriei, acceptând încercările, cu încrederea că „pruncul care se va naște” va aduce salvarea și va restabili condiția mesianică de pace, atât de așteptată de umanitate (cf Is 11,1-9).>

Ioan Botezătorul: martorul așteptării – Un al doilea protagonist al acestui timp este Ioan Botezătorul, a cărui naștere extraordinară vestește misiunea sa deosebită: „Toți cei care le auzeau, le păstrau în inima lor, spunând: Ce va fi oare acest copil? pentru că mâna Domnului era cu el” (Lc 1,66). Mâna Domnului a fost peste Ioan care a devenit „martorul” așteptării și al venirii Domnului. Prezentarea evanghelică rezervată lui Ioan Botezătorul este cunoscută și demonstrează importanța teologică și narativă a personajului. Expresie a lungii suferințe a săracilor lui Jhwh care, de mult timp îl invocă pe Dumnezeu pentru ca să vină împărăția sa, Ioan predică cu toată libertatea în pustiu, pregătește poporul prin semnul botezului pocăinței și propune un drum de purificare în vederea întâlnirii cu puterea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu este numai cuvântul său pătrunzător cel care îi convinge pe oameni, dar mai ales mărturia sa radicală, bazată pe autenticitatea unei vieți consumate pentru Domnul și pentru dreptate (cf Mt 3,15). Conform predicării lui Ioan, a aștepta înseamnă „a se pregăti pentru o întâlnire” cu o inimă reînnoită și cu un duh prompt și vigilent. În acest orizont se înțelege modelul predicării sale escatologice care, are evidente aspecte de judecată ce urmează modulul tematic și literar al profetului escatologic (cf Is 40,2-3): „Pui de vipere! Cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine? Faceți roade vrednice de pocăință și să nu începeți a spune în voi înșivă: Noi îl avem de tată pe Abraham, căci vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice pe fii lui Abraham din pietrele acestea. Securea este deja la rădăcina pomilor deci, orice pom care nu face rod bun, va fi tăiat și aruncat afară” (Lc3,7-9). Ioan (care înseamnă darul lui Dumnezeu) este martorul care ne învață să așteptăm mântuirea, pregătindu-ne inima. Prin mulțimea de bărbați și femei care aşteaptă în rând să asculte cuvântul lui Ioan și să se scufunde în apa Iordanului este și Isus, venit din Nazaret. Întâlnirea dintre cele două personaje este revelatoare: Ioan îl recunoaște și crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, mielul înjunghiat care ia asupra sa păcatele lumii (cf In 1,29). Profetul pustiului se apleacă în fața Fiului Celui Preaînalt, glasul recunoaște Cuvântului și candela este luminată în sfârșit de Lumina care vine în lume. Mărturia lui Ioan Botezătorul rămâne un moment central al Adventului, unde cerul se deschide și Duhul coboară peste misiunea Fiului, prezentat de glasul Tatălui care spune: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată bucuria” (Lc 3,22).

Iosif: mirele care așteaptă – O a treia figură este reprezentată de Iosif din Nazaret, logodnicul Fecioarei Maria. Descrierile evanghelice prezintă figura lui Iosif, în contextul nașterii lui Isus și mai apoi în episoadele prezentării la templu, fuga în Egipt și reîntoarcerea la Nazaret. Iosif mai este prezent în scena pierderii și regăsirii copilului Isus la vârsta de doisprezece ani în templul din Ierusalim (cf Mt cap 1-2; Lc 1-2). Prezența sa se leagă cu „viața ascunsă” a sfintei familii de la Nazaret (Lc 4,22). Și chiar dacă textele canonice îl prezintă pe Iosif într-o poziție discretă, reflecția biblico-teologică acordă acestei figuri o relevanță importantă. Înainte de toate, Iosif este „un bărbat drept” (Mt 1,19). Primul evanghelist alege această definiție pentru a lega rolul tipic al lui Iosif de tradiția antică a acelora care așteaptă venirea lui Mesia: drepții lui Israel. În Iosif putem citi toată istoria unui popor care suferă și care așteaptă cu răbdare mântuirea. El trăiește chinul unei alegeri (Mt 1,20) care își are originile în misterul lui Dumnezeu. Cuvintele îngerului adresate lui Iosif sunt elocvente: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21). Pentru Iosif, a ști să aștepte înseamnă a ști să lupte prin credință. Adventul lui Iosif devine o experiență de abandonare încrezătoare în providență, fără a ceda ispitei unei „afaceri private”, a unei probleme personale. În același timp, Iosif este „logodnicul Mariei”. În această a doua definiție trebuie să luăm în considerare dimensiunea afectivă și familiară a așteptării: a aștepta mântuirea înseamnă a alege calea iubirii și a comuniunii. Binele, fericirea unei familii, a Sfintei Familii, depășește și cuprinde și binele personal. În inima „mirelui care așteaptă”, a cărei parafrazare este mărturisită în mod amplu în Scripturile lui Israel (Dumnezeu – mirele; Cântarea Cântărilor, etc), putem interpreta valoarea prețioasă a acestui timp al Adventului și de oferire a vieții noastre pentru un „proiect mult mai mare”.

Așteptarea săracilor: de la păstori la Magi – În descrierea evenimentelor nașterii Mânuitorului apar în mod deosebit două categorii de persoane care împărtășesc așteptarea și îl contemplă pe Cel Așteptat: păstorii care păzesc turma (Lc 2,8-20) și Magii care ajung în sfârșit la Betleem (Mt 2,1-12). Apariția îngerilor către păstori (evanghelia după Luca) asumă o puternică conotație simbolică, deschisă la multe interpretări. E vorba de o revelație plină de bucurie care rupe tristețea nopții și care luminează pe cei care sunt „departe”. Imaginea păstorilor este simbolică în raport cu nașterea lui Isus, Cel care se va prezenta ca „păstorul cel bun” al lui Israel (In 10). Mirarea evenimentului nu-i blochează pe acești străjeri în noapte, dar face să se nască în inima lor dorința de a-l vedea pe prunc, de a merge să-l caute. Adventul este timpul căutării, dar căutarea are loc numai atunci când inima devine mică și capabilă să se deschidă în fața misterului. Evanghelistul Luca subliniază decizia unanimă a acestor oameni care răspund apelului revelației angelice: „Să mergem până la Betleem și să vedem acest Cuvânt care s-a făcut trup și ceea ce ne-a făcut cunoscut Domnul” (Lc 2,15). Ei pornesc la drum și această experiență devine pentru ei un „exod” spre Dumnezeu (Lc2,16) care este povestit și proclamat la toți cu mare uimire (Lc 2,17-18). Sfera transcendentului (vestirea îngerilor) se comunică sferei lumii pământești (păstorilor) care, la rândul lor, se transformă în evanghelizatori ai misterului mântuirii.

         Într-un astfel de itinerar de căutare se angajează și oamenii aceia străini, reprezentați de Magi. Din partea sa, evanghelistul Matei vorbește despre această tradiție care revelează dimensiunea universală a manifestării divine. Veniți de departe, după ce au vizitat Ierusalimul, magii urmăresc lumina stelei și merg, având încrederea unei așteptări și a unei întâlniri. Și în aceste personaje care nu aparțin poporului ales, suntem chemați să citim și să vedem aspectele Adventului, care este timpul căutării. Sublinierea făcută de evanghelistul Matei privind absoluta diferență dintre cei de la curtea „obscură” a lui Irod și calea „luminată” de Magi, scoate în evidență centralitatea inimii capabile să caute. Drumul lor ajunge în sfârșit la locul dorit. Evanghelistul scrie: „Când au văzut steaua, au fost cuprinși de o bucurie foarte mare. Și intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat și, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie și smirnă” (Mt 2,10-11).

 Maria: maica așteptării –  Toate descrierile evanghelice sunt încununate de figura Mariei, maica Domnului, „femeia Adventului”. De la „Da-ul” Bunei-vestiri (Lc 1,28), Maria ne este propusă ca cea care trăiește în prima persoană adventul lui Dumnezeu, în timp, în istorie și în inima proprie. Din acest motiv suntem chemați să privim la timpul așteptării „cu ochii Fecioarei”. Verbele care disting acțiunile Mariei sunt diferite, dar semnificative: Maria „pornește” în grabă spre casa lui Zaharia și „se pune în slujba” Elisabetei (cf Lc 1,39-56). Maria este în scena Nașterii ca mama care „contemplă” și „păstrează în inimă” toate evenimentele realizate de Dumnezeu. Fecioara este cea care, împreună cu Iosif, îl „oferă” pe copil la templul din Ierusalim (cf Lc 2,22) și cea care îl va căuta îngrijorată în Orașul Sfânt (cf Lc 41-50). Maica așteptării Celui care va mântui pe Israel este cu siguranță figura cea mai apropiată de așteptările noastre de la Advent. Ea devine modelul fiecărui creștin și cu simplitatea sa ne va permite să intrăm în misterul lui Dumnezeu care se face trup și să participăm la bucuria sa. Mama ne face să privim la familie: de aceea, Adventul ne ajută să recuperăm dimensiunea familială a relațiilor noastre interpersonale. Mama este aceea care însoțește drumul sfintei familii, păstrând în inimă misterul iubirii dăruite.

         Urmând exemplul acestor personaje biblice, vom reuși să ne pregătim cum se cuvine pentru a celebra sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru Isus Cristos. Numai redescoperind semnificația sărbătorii, vom înțelege necesitatea unui timp atât de intens cum este Adventul și trăindu-l, vom pregăti Pruncului ce trebuie să se nască un suflet curat, o inimă iubitoare și o viață nouă, în care iubirea lui Dumnezeu să facă din noi oameni noi, să reaprindă în viața noastră speranța unei vieți mai bune și mai umane. Așadar,  „Aveți grijă! Vegheați, pentru că nu știți când va fi timpul!” (Mc 13,33).

 

Pilda celor zece fecioare, o istorisire cu mare tâlc

ArtBook__053_053__ParableOfTheTenVirgins____Parabola celor zece fecioare se situează într-un punct precis al evangheliei după Matei, adică în secțiunea dedicată învățăturilor lui Isus despre speranța creștină, despre lucrurile de pe urmă și despre orizontul care se află înaintea noastră, la finalul acestui drum al istoriei noastre, personale și comunitare.

Cristos îi aseamănă pe creștini cu fecioarele: „împărăția cerurilor va fi asemenea cu zece fecioare” (v. 1). Fecioria este așadar o condiție care îl califică pe creștin ca atare. Problema aici nu se pune pe planul fizic: nu de puține ori o persoană poate să fie feciorelnică în trup și sa aibă inima plină de necurăție, sau invers; nu este vorba nici de fecioria evanghelică (sau curăția) înțeleasă ca absența dezordinii sexuale. Ar fi în mod teribil reductivă o astfel de interpretare. Fecioria, înțeleasă în sens creștin, poate cuprinde virginitatea fizică – în cazul voturilor călugărești, de exemplu – dar nu este aceasta sfera principală la care ea se referă. Fecioria evanghelică, care se explică prin exercitarea virtuții castității, trebuie înțeleasă ca o dispoziție totală a consacrării propriei vieți valorilor împărăției lui Dumnezeu. Echilibrele corporale și sexuale sunt numai un aspect al acestei orientări radicale ale persoanei spre Dumnezeu. Din acest punct de vedere, lipsa fecioriei nu este posibilă dacă vrem să fim creștini. De mai multe ori este subliniat în evanghelie că Fiul – Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sf. Treime, a locuit în feciorie: în fecioria Mariei, Cristos a venit în lume ca om; în virginitatea unui mormânt în care nu mai fusese pus nimeni, a fost depus trupul său în așteptarea Învierii și, mai ales, în puritatea gândului și a inimii, Cristos cel înviat se naște în intimitatea fiecărui botezat. Condiția fecioriei evanghelice nu este așadar legată în mod direct, ci numai indirect de corpul uman. Virginitatea trupului este numai un semn vizibil al acelei condiții interioare care primește Cuvântul și care îl naște în interiorul său, în același mod misterios, ca în cazul fecioriei roditoare a Mariei care îl zămislește pe Cristos prin credința sa perfect integră. Fără feciorie nu e posibil să fim creștini, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi zămislit acolo unde cineva sau ceva este iubit mai mult decât El: „Cine își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine își iubește fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37).

Așadar, dacă vrem să definim semnificația evanghelică a fecioriei prezentate în această parabolă, trebuie să spunem că feciorelnic este cel care nu iubește nimic și pe nimeni, mai presus de Cristos. În mod analog, experiența iubirii umane, unde nu ar avea sens să te căsătorești cu o persoană dacă ar exista o alta mai iubită, la fel se întâmplă și în căutarea noastră către Domnul, condiția fecioriei inimii, adică a unei iubirii totale îndreptate spre El, este fundamentul care face posibilă așteptarea sigură, întâlnirea cu Mirele și unirea deplină cu El.

În plus, este vorba de zece fecioare, împărțite în două grupe de câte cinci. Care este motivul acestei împărțiri egale? Poate fi intuit cu ușurință, plecând de la ideea generală a descrierii parabolei. Cele două grupe se deosebesc și ajung la un destin diferit, de mântuire pentru unele și de pierzare pentru altele. Pentru ca cititorul să nu fie tentat să se întrebe care sunt propunerile care vor rezulta din judecata finală, sau câți se vor mântui și câți se vor osândi, parabola împarte în două grupe egale pe cele zece fecioare. Cele două grupe de fecioare, care se despart în momentul întâlnirii cu Mirele, manifestă numai posibilitatea de destine diferențiate, fără a intra în meritul efectiv al numărului celor mântuiți, dacă este mai mare sau mai mic față de ceilalți (care nu se mântuiesc).

În esență, ceea ce împărțirea celor două grupe vrea să comunice cititorului este numai ideea că rezultatul final al vieții fiecăruia nu este sigur în nici un sens, și că, de orientarea pe care noi o dăm evoluției noastre personale față de veșnicie depinde de calitatea judecății finale, adică de gradul de unire cu Mirele – Domnul Isus Cristos.

„Cele nechibzuite și-au luat candelele, dar nu au luat cu ele untdelemn, însă cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat untdelemn în vasele lor” (Mt 25,3-4). E nevoie să ne oprim un pic asupra semnificației acestor simboluri, care ascund adevăruri de bază ale vieții creștine. Înainte de toate, atenția noastră trebuie să cadă asupra relației dintre candele și ulei. Candela nu poate lumina de la sine, dacă nu este alimentată. Aluzia este făcută vieții creștine care emană lumina sfințeniei, dar nu în forța propriilor noastre merite personale, ci în virtutea harului, dăruit continuu de Cristos discipolilor săi. Același evanghelist ne transmite una din învățăturile lui Isus, învățătură reluată în această parabolă: „Voi sunteți lumina lumii” (Mt 5,14). Este lumina sfințeniei cea care luminează întunericul lumii. Mirele din parabolă este așteptat în timpul nopții, o noapte luminată de lumina din candelele fecioarelor. Dar această lumină are nevoie să fie alimentată și uleiul reprezintă, în simbologia biblică, darul Duhului Sfânt. Într-adevăr, este tocmai harul Duhului Sfânt, acea energie divină care face să strălucească și să lumineze sfințenia creștină. Fără ea totul se stinge, și chiar și faptele bune își pierd eficiența lor înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă și-o păstrează înaintea oamenilor (cf Lc 18,9-14). Pe lângă aceasta, trebuie să observăm că uleiul pus în „vasele lor„ (v. 4), simbol al fragilității naturii noastre, are nevoie de o continuă supraveghere pentru a întâmpina riscul de a irosi o așa mare bogăție în vase atât de fragile. Încep tranzacțiile, concesiile duhului făcute lumii, sub evaluarea anumitor situații aparent neutre, dar care distrag atenția duhului rugăciunii. Rugăciunea și meditația tind în felul acesta să devină superficiale și lumina sfințeniei se micșorează. Parabola subliniază și alte semnificații ale întârzierii Mirelui. Așteptarea creștină este mereu caracterizată de o întârziere: „Întrucât mirele întârzia” (v. 5). În mod inevitabil, acțiunea lui Dumnezeu în viața noastră – și posibilitatea de a-l întâlni de deplin – nu este niciodată modelată de timpii și ritmurile așteptării noaste. Din punct de vedere uman, împinși de anumite urgențe ale vieții cotidiene și de incapacitatea noastră de a suporta lucrurile care o contrariază și care se opun dorințelor noastre personale, intervenția lui Dumnezeu este mereu în întârziere. Natura noastră umană, inevitabil proiectată spre soluții rapide, spre o nevoie urgentă de susținere a greutăților noastre, spre o lipsă de răbdare, uneori nu ne permite să înțelegem obiectivele cele mai înalte și mai nobile pe care Dumnezeu le continuă, în pedagogia sa misterioasă, în timp ce noi căutăm scopuri mici și puțin costisitoare. Această întârziere a Mirelui, produce un discernământ între fecioarele nechibzuite și cele înțelepte. Dacă mirele ar fi ajuns repede, nu ar fi fost posibilă individualizare a diferenței dintre fecioarele care îl așteptau. Întârzierea sa însă, pare să fie o probă de încercare, înaintea căreia vine la lumină calitatea uleiului care alimentează acea candelă şi care se numește sfințenia personală. Întârzierea Mirelui pune în lumină lipsa sfințeniei celor cinci fecioare nechibzuite.

În acest moment cele nechibzuite au zis către cele înțelepte: „Dați-ne din untdelemnul vostru, căci candelele noastre se sting!” (v.8). Răspunsul fecioarelor înțelepte are o densitate teologică de mare importanță, pe care nu trebuie să o trecem cu vederea: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă! Mergeți mai bine la cei care vând şi cumpărați-vă!” (v.9). Fecioarele înțelepte nu pot să transfere lumina lor personală în candelele celor nechibzuite; adică nu se poate da altuia sfințenia care vine din răspunsul personal la pedagogia divină, nu se poate da altuia capacitatea de a nu pierde timpul, propria fidelitate, propria încredere, propria capacitate de a se lăsa modelată și implicat în istoria lui Dumnezeu. Dacă există ceva pe care nu o putem ceda altuia este tocmai aceasta: lumina sfințeniei care rezultă din răspunsul personal la harul lui Dumnezeu. Această lumină, chiar dacă este doar un simplu reflex la lumina lui Dumnezeu, este  o lumină cu adevărat a mea, fiind cu adevărat răspunsul meu deplin în fața harului, adică acel răspuns al bunăvoinței care ne face capabili să reflectăm asupra lumii lumina lui Dumnezeu. Acest răspuns pe care eu nu i-l dau lui Dumnezeu, nimeni altul nu-l poate da în locul meu. Lumina care se micșorează datorită lipsei sfințeniei, nu se micșorează numai pentru mine, dar și pentru Biserică. În felul acesta, aceea sfințenie pe care eu ar trebui să o am și la care nu ajung, este echivalentul negării Bisericii a luminii harului pe care l-aș fi putut proiecta asupra ei dacă l-aș fi avut.

Parabola continuă, spunând: „Dar, plecând ele să cumpere, a venit mirele. Cele care erau pregătite, au intrat cu el în sala de nuntă şi ușa s-a închis” (v.10). Aici revine o temă fundamentală în învățătura lui Cristos asupra teologiei mântuirii. Nu sunt timpuri suplimentare oferite omului dincolo, în veșnicie, ci numai aici în peregrinarea pământească. Sosirea Mirelui, în această parabolă, reprezintă concluzia stării de peregrinare, a timpului ce ne-a fost dat pentru a alege, pentru a răspunde harului și pentru a ne decide de partea lui. Odată ce timpul a expirat, nu mai este cu putință nici măcar să trecem pragul ușii care se închide odată cu sosirea Mirelui, închis pentru totdeauna.

Și după moarte ce va fi?

lumina_inviere_61163600În Duminica a XXXII-a din Timpul de peste An, cea de-a doua lectură din Liturgia Cuvântului (1 Ts 4,13-18) este dedicată în întregime temei morții creștine și a ceea ce urmează. Tesalonicenii par să fie foarte preocupați de viitorul ultim și de condiția celor morți dincolo în veșnicie, așa cum se poate vedea din faptul că ambele scrisori sunt adresate unei comunități care înfruntă teme escatologice foarte precise. Acest lucru presupune o mulțime de întrebări cu privire la aceste argumente, pe care comunitatea le-a trimis apostolului Paul după plecarea sa. De altfel, el a reușit doar să facă niște referințe asupra acestor argumente în perioada aceea scurtă petrecută în mijlocul lor, de aceea, lacunele care rămân și mai ales perplexitatea lor, sunt îndepărtate printr-o scrisoare.

Înainte de toate, diferența substanțială dintre cei credincioși și cei necredincioși. Cei necredincioși sunt definiți de Apostol ca fiind cei care nu au speranță (cf. v. 13). Absența speranței este aspectul care îl caracterizează pe cel care caută să-și construiască viața în baza propriului sens și ignoră în totalitate ceea ce va urma după moarte. Pentru necredincios poate fi numai satisfacția momentului prezent, care se schimbă în disperare în momentul în care, dezlipindu-se de situațiile contingente, își dă seama că se îndreptă spre un necunoscut, dincolo de acele locuri pe care mintea sa nu le poate depăși. Creștinii, dimpotrivă, trăiesc cu intensitate momentul prezent, dar în același timp se proiectează spre un viitor ultim. Ei se deosebesc în mod substanțial de cei care nu au speranță, pregătind în momentul prezent calitatea viitorului ultim. Creștini au această cunoaștere nu pentru că sunt mai inteligenți decât alții, dar pentru că au înaintea lor pe Cristos: moartea și învierea sa, a deschis larg scenariile viitorului ultim, care nu mai reprezintă un necunoscut pentru ei. Apostolul se îngrijește să le dea creștinilor din Tesalonic toate indicațiile necesare pentru ca să  îndepărteze de aceea tendință, de a merge spre un necunoscut, tendință care este specifică celor care nu au speranță: „Fraţilor, nu vreau ca voi să rămâneţi în ignoranţă cu privire la cei morţi” (v. 13).

Creștinii nu pot să ignore realitățile escatologice. A fi crezut în Isus Cristos constituie numai punctul de plecare pentru ca viitorul să se lumineze, dar nu reprezintă încă totul. Fiecare creștin trebuie să se lase însoțit, după botez, spre profunzimea misterului lui Dumnezeu, descoperit celui botezat de păstorii  cărora le-a fost încredințat calea lui de mântuire. Prin urmare, Apostolul simte ca o urgență datoria sa de a nu-i lăsa în ignoranță pe creștinii din Tesalonic cu privire la speranța ultimilor realități de care cei botezați sunt informați de-a lungul proprii lor mistagogii de către păstorii sufletești, şi care trebuie să aibă la inimă expunerea completă a misterului credinței creștine.

Ne aflăm înaintea unui text care vorbește în mod explicit despre viitorul ultim, obiectul speranței creștinului, dar care vorbește și despre timpul prezent. Într-adevăr, speranța viitorului se înrădăcinează cu siguranță în alegerile prezentului. Creștinii nu așteaptă nimic în viitor care să nu fie deja anticipat în prezent, chiar dacă în formă embrionară, prin acțiunea invizibilă a harului. Comunitatea din Tesalonic nu a înțeles încă faptul că, în misterul pascal, moartea a fost învinsă definitiv, și de aceea creștinul, chiar dacă în moartea celor dragi simte golul despărțirii, cu toate aceasta nu se întristează ca și cum moartea ar reprezenta sfârșitul relației de iubire. Apostolul vrea să precizeze că, pentru creștin, abordarea cu moartea altuia, cum de altfel și cu moartea proprie, a fost schimbată în totalitate prin puterea învierii lui Isus, și s-a umplut de bucurie și de optimism, fără a pierde din gravitatea sa: „Fraţilor, nu vreau ca voi să rămâneţi în ignoranţă cu privire la cei morţi, ca să nu vă întristaţi precum ceilalţi, care nu au speranţă” (v. 13). Punctul de sosire al planului lui Dumnezeu este o adunare universală care trece prin moartea lui Isus, în care, toți cei care cred, mor: „noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el” (v. 14). Așadar, Cristos este centrul unității în jurul căruia toți cei morți se vor aduna, eliberați pe deplin și definitiv de umbrele morții, pentru a fi introduși în împărăția luminii. Această adunare va avea loc la sfârșitul lumii, ca ultim act al împlinirii sale, dar care deja are loc chiar de pe acum, odată cu moartea fiecărui creștin, al cărui duh, eliberat de materie (trup), începe călătoria sa spre lumina lui Cristos și acolo îi întâlnește pe cei care deja locuiesc în Cristos. De fapt, putem spune că, în prezent, este deja în act o adunare a morților, chiar dacă nu a tuturor, dar numai a celor care mor în Cristos Isus: „prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el. […] şi cei morţi în Cristos vor învia mai întâi” (vv. 14.16b). Trebuie să precizăm că sensul acestei morți în Cristos Isus înseamnă înainte de toate a fi primit botezul creștin. Cine a fost botezat, a murit împreună cu Cristos și a ieșit împreună cu el din mormânt (cf. Rom 6,3-5). În substanță, moartea are loc deja din momentul botezului, astfel încât creștinul nu poate să moară pentru a doua oară. Mai mult, viața pe care el acum o trăiește este însăși viața lui Isus, în mod divin incoruptibilă și neînvinsă de nici un germen al morții. A muri în Cristos Isus înseamnă și a trăi o dimensiune ascetică, permanentă: adică, disponibilitatea noastră de a ucide în noi înșine omul cel vechi al păcatului, sclav a unei serii întregi de patimi și înșelăciuni care provin din lume și care îi tulbură mintea, făcând anevoios drumul său și întunecându-i gândirea. Cine moare în Cristos Isus, învinge singurătatea necunoscutului și se unește cu toți cei morți în Cristos. A fi împreună cu toți cei morți în Cristos Isus înseamnă a experimenta iubirea fraternă în comuniunea Duhului Sfânt, iubirea desăvârșită de faptul că a fost depășit pragul morții, lăsând împreună cu rămășițele pământești (trupul) imperfecțiunea proprie a lucrurilor trecătoare.

Sigur, e nevoie să se intre în această comuniune divină în timp ce suntem încă aici pe pământ, pentru ca ea să poată fi dusă la desăvârșire dincolo în veșnicie. Toți cei care acceptă invitația de a intra în comuniunea divină, prin credință, pot avea certitudinea că vor fi împreună în ultima zi, pentru că în ea nu va mai fi nimic nou, decât o descoperire deplină a ceea ce acum trăim prin vălul credinței.

Apostolul consideră iminentă revenirea lui Cristos și că va fi găsit încă în viață, în momentul parusiei. Această convingere este împărtășită de mulți creștini din generația sa care consideră că istoria mântuirii este împărțită în trei etape: timpul promisiunilor, Vechiul Testament; timpul mesianic, cel al prezenței lui Isus în lume; reîntoarcerea lui în slavă pentru a restaura toate lucrurile și a chema la existență noua creație. Pentru creștinii generației posterioare celei lui Paul, cum ar fi de exemplu cei reprezentați de textele evangheliei lui Luca și cei din Faptele Apostolilor, etapele planului de mântuire sunt patru: timpul promisiunilor, Vechiul Testament; timpul mesianic, prezența lui Isus în lume; timpul Bisericii, care ar fi a treia etapă, unde marele protagonist este Duhul Sfânt, și în sfârșit parusia și restaurarea creației. Dar apostolul Paul încă trăiește o fază a istoriei comunității creștine în care nu sunt definite cu claritate etapele istoriei mântuirii: „noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului” (v. 15b). Apostolul adaugă: „nu vom trece înaintea celor morți” (v. 15c). De fapt, preocuparea creștinilor din Tesalonic avea ca obiect tocmai destinul celor morți în momentul venirii lui Cristos. Spre deosebire de cei vii, care pot să experimenteze în mod direct forța transformatoare a întâlnirii personale cu Cel Înviat, morții sunt de acum excluși de la aceste evenimente pozitive ale Bisericii. Atunci ce va fi cu ei la venirea Domnului? Ce va putea să schimbe faptul de a nu mai fi în această lume? Apostolul răspunde, spunând că în substanță nu se schimbă nimic: la venirea Domnului, în timp ce cei vii vor fi transformați, cei morți vor învia: „cei morţi în Cristos vor învia mai întâi” (v. 16b).

Prin urmare, evenimentele de pe urmă: Moartea și separarea lumii pământești, nu sunt proiectate de creștini ca un final al unei faze pozitive, nici ca un început al unei existențe izolate, ci dimpotrivă, morții nu pierd comuniunea lor cu cei vii și intră într-o experiență relațională mai amplă și mai profundă decât cea pământească. Cât privește viitorul, apostolul aici se ocupă numai de cei care sunt morți în Cristos, nu de toți cei morți. Cei care mor în Cristos, care își încredințează viața lor evangheliei și pentru ea mor, vor avea o formă de primat la înviere și nu vor fi asemenea acelora care au murit în afara harului lui Cristos: „cei morți în Cristos vor învia mai întâi” (v. 16b). Cât despre cei care au murit în afara lui Cristos, Apostolul nu spune nimic despre ei. Prin urmare, noi nu știm nimic despre cei care au murit fără să fi primit botezul, fără să fi cunoscut evanghelia, fără să fie avut o supunere explicită față de domnia lui Isus, și având ca punct de referință numai propria conștiință și bunăvoință. Noi știm însă că Dumnezeu este nesfârșit de atotștiutor și drept, și nu există nici motiv să nu credem că inima omului nu va găsi în el o răsplată divină.

La lumina învățăturii Sf. Paul putem să înțelegem de ce unul ca Sf. Francisc de Assisi putea să numească moartea „soră” și să-l laude pe Dumnezeu și pentru ea exclamând: „Lăudat fii tu, Doamne ale meu, pentru sora noastră, Moarte trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa, nefericire celor care mor în păcat de moarte, fericiți cei pe care îi va surprinde împlinindu-ți voia căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma”. Amin.

 

 

Bazilica Sf. Ioan din Lateran – File de istorie

1200px-Facade_San_Giovanni_in_Laterano_2006-09-07În ziua de 9 noiembrie 324 (sau 318) după Cristos, la Roma, Papa Silvestru I a consacrat cea mai veche dintre Bisericile din Occident și prima Bazilică din istorie, dedicată lui Cristos Salvator. În sec. IX-a, Papa Sergiu al III-lea a dedicat-o Sfântului Ioan Botezătorul, în timp ce, în sec. XII-lea, Papa Lucius al II-lea l-a adăugat și pe Sf. Ioan Evanghelistul; astăzi este cunoscută cu numele de Sf. Ioan din Lateran. Ea a fost construită pe o proprietate, donată în acest scop de împăratul Constantin, lângă Palatul Lateran care, până atunci, era reședință imperială și care avea să devină reședință papală până în 1585. La început, această zi era doar o sărbătoare a orașului Romei dar, începând cu secolul al XII-lea, celebrarea sfințirii Bazilicii din Lateran a fost extinsă la toate bisericile de rit roman din lume pentru a onora bazilica definită „Biserica mamă a tuturor bisericilor”, ca semn de iubire și unire față de catedra lui Petru.

Inscription_Ecclesiarum_Mater_San_Giovanni_in_Laterano_2006-09-07De fapt, catedrala papei este Bazilica Sf. Ioan din Lateran. Prin urmare, există un motiv spiritual care a stat la baza extinderii celebrării acestei sărbători în toată Biserica, iar motivul a fost acela de a exprima sensul de „apartenență” și de „unitate” în interiorul Bisericii, în jurul Euharistiei, a Cuvântului lui Dumnezeu și a urmașului lui Petru, Papa de la Roma; iar pe un astfel de leader religios așa cum este Papa Francisc, trebuie s-o spun, multă lume îl invidiază…

            „Profit” de această sărbătoare pentru a scrie câteva idei despre Biserică după o reflecție și o meditație atentă.

            Vouă (cititorilor) vi se pare un mod corect de a vorbi despre Biserică într-un anume fel, pornind de la ceea ce Biserica „nu este”, adică de la acele imagini parțiale, de multe ori distorsionate, pe care unii le scot în evidență?

            Înainte de toate, cred că Biserica nu poate fi văzută ca un Stat și chiar dacă are un Stat  care o reprezintă (Vaticanul), nu coincide cu acesta. Biserica este un Stat numai pentru oamenii politici care se joacă cu ea de-a jocul privilegiilor și a concesiilor, expunând-o la riscul de a-şi pierde carisma proprie și timpul.

            Cred că Biserica nu coincide nici măcar cu clerul care, cu toate acestea, rămâne o parte esențială din ea. Biserica și clerul coincid numai pentru creștinii frustrați din orice epocă, cei afectați de sindromul clericalismului; laici nemulțumiți de starea lor de viață care caută să-i imite pe preoți în totul și pentru totul, și preoți care, subapreciindu-i pe laici, cred că pot să revendice o autoritate pentru că se simt lipsiți de autoritate.

            Cred că Biserica nu este o totalitate de structuri: numai cei îndoielnici în credință au nevoie de structuri puternice și vizibile, pentru a evita de a-și pune în discuție în fiecare zi propriile lor incertitudinii în fața celor care cred diferit de ei.

            Cred că Biserica nu coincide cu Împărăția lui Dumnezeu: îi este semnul, vestirea și profeția, dar Împărăția este mult mai mult. A crede că a face parte din Împărăția lui Dumnezeu e nevoie absolut să faci parte din Biserică înseamnă a fi niște totalitariști, niște integraliști fanatici.

            Cred că Biserica nu poate fi nici un „concentrat” de celebrări interminabile: o fi, poate pentru cei din categoria iubitorilor de teatru și pentru cei ce iubesc broderiile hainelor, care se opresc numai la ritul celebrării și pierd din vedere esențialul: Sacramentul!!!

            Și atunci, ce este Biserica? Și cum o mărturisesc, în fiecare duminică, după predică?

            Eu cred că Biserică este ceea ce numele său indică, adică adunare, reuniune, un popor care se adună în numele Domnului său, pentru a celebra amintirea lui și a vesti viața lumii ce va să vină și care se construiește aici și acum, pe pământ și își va găsi împlinirea dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu.

            Cred că Biserica este o familie chemată să exprime și să dea mereu spațiu la toată feminitatea sa: de mamă, pentru că ea îl naște pe fiecare creștin în credință; de fiică, pentru că și ea, în fiecare epocă, este fiica timpului său; de soră, pentru că numește „frate” pe fiecare om; de mireasă, pentru că iubește și este iubită de Cel care a voit-o din totdeauna și este și va fi mereu cu ea.

            Cred că Biserica este lumina lumii; nu o lumină a răsturnării care o orbește pentru a o împiedica să vadă mulțimile, ci o candelă aprinsă și pusă pe candelabru, acolo unde nu deranjează pe nimeni, permițând tuturor să se orienteze și să nu umble în întuneric.

            Cred că Biserica este sarea pământului și plămada care dospește, ceva nesemnificativ ochilor, dar indispensabil pentru a da gust și a susține lucrurile, în logica umilinței și a slujirii.

            Cred într-una sfântă, catolică și apostolică Biserică.

Una pentru că este neîmpărțită, în ciuda atâtor vicisitudini ale istoriei, pentru că, fiind bogată în diversitatea ei,  este multiplă în felul ei de a se exprima și în slujirile sale, dar şi încă unică în esența sa de discipolă a Învățătorului, imagine a Preasfintei Treimi.

Sfântă și păcătoasă (noi suntem/putem fi păcătoșii) în același timp: nu are merite ca să se laude, dar să invoce milostivirea. Sfântă, acum sfânt este locul Tabernacolului care îl păstrează pe Cel care, singurul, poate spune despre sine că este sfânt și ne sfințește și pe noi.

Catolică pentru că este universală, deschisă fiecărui om, cetățeană a lumii, fiica timpului ei, cu picioarele prăfuite, spital de teren unde se îngrijesc rănile, imagine concretă și onestă a globalizării, într-un dialog constant – fără critici și prejudecăți – cu omul contemporan, cu bogățiile sale, cu durerile și bucuriile sale, dramele și speranțele sale.

Apostolică, în adevăratul sens al cuvântului, adică „trimisă” și niciodată ajunsă la final, pe drum, mereu în călătorie, mereu în ieșire, capabilă să-și pună cortul în afara oricărei structuri, mereu căutătoare și niciodată depozitară a Adevărului, mereu în mișcare, urmându-l pe Învățător: într-un cuvânt, misionară.

Ce frumos este să putem spune – dar doar ca o formă de stil – eu cred într-o Biserică de genul acesta! Dar toate acestea depind numai de noi, de efortul nostru de a trăi credința, nu individual, ci ca parte integrantă dintr-o familie mare. Să ne lăsăm ajutați așadar de cuvintele marelui teolog Henry De Lubac, pe care el le scria în opera Meditații despre Biserică (1952, ) cu zece ani înainte de Conciliul al II-lea din Vatican: „Putem rezuma ce anume este Biserica într-un cuvânt, cel mai simplu cuvânt, cel mai infantil, primul dintre toate cuvintele: Biserica este mama mea. Da, Biserica, toată Biserica, și cea din primele generații, care mi-au transmis viața, învățăturile sale, exemplele sale, obișnuințele sale, iubirea sa, și Biserica de astăzi. Toată Biserica. Nu numai Biserica oficială sau așa cum spunem noi, Biserica ierarhică, cea care ține cheile pe care i le-a încredințat Domnul, dar într-un sens mai larg și mai simplu, Biserica cea vie: aceea care lucrează și se roagă, care acționează și contemplă, care amintește și caută; Biserica care crede, speră și iubește”.

Când noi vom reuși să înțelegem sensul acestor cuvinte și să le trăim în prima persoană atunci vom înțelege ce este Biserica și vom înceta să mai vorbim despre Biserică în termenii ce exprimă ceea ce nu este Biserică.

Tu ce fel de Biserică îți dorești? Vrei un punct de sprijin pentru a defini corect Biserica? Ia aminte la îndemnul pe care Sf. Cezar de Arles ți-l adresează: „Așadar, preaiubiților, dacă vrem să celebrăm cu bucurie ziua de naștere a bisericii, nu trebuie să distrugem prin faptele noastre rele templul viu al lui Dumnezeu. Voi vorbi în așa fel încât toți să mă poată înțelege: de fiecare dată când venim în biserică, să pregătim sufletele noastre așa cum am vrea să găsim templul lui Dumnezeu. Vrei să găsești o bazilică strălucitoare? Nu-ți păta sufletul cu murdăriile păcatului. Dacă vrei ca bazilica să fie plină de lumină, amintește-ți că și Dumnezeu vrea ca în sufletul tău să nu fie întuneric. Fă mai degrabă în așa fel încât, așa cum spune Domnul, în ea să strălucească lumina faptelor bune, ca să fie preamărit cel care stă în ceruri. După cum tu intri în biserică, tot așa Dumnezeu vrea să intre în sufletul tău. A afirmat aceasta el însuși când a spus: Voi locui în mijlocul lor și voi merge împreună cu ei (cf. Lev 26,11.12)”.

 

Păstor adevărat sau fariseu modern?

 gesù guai a voiExistă un aspect care cu adevărat mă deranjează și mă demoralizează la culme – eu fiind un tip pragmatic, care nu caut la fața omului și fără a avea un interes de a obține „ceva” de la cineva -, observând tendința unora, de a fi farisei moderni, de a căuta mereu și cu orice prilej să se impună ca primii între ceilalți, să fie admirați de cei din jur, cu toate că singura lor „ramă” care li se potrivește de a-i încadra este mândria, sau/și prea multa stimă de ei înșiși.

            Unii dintre aceștia nu percep că această căutată laudă de sine, cel puțin pentru cei care  mai cred încă în adevăr, reprezintă cel mai penibil și jenant tablou, prin care un om se poate prezenta celor din în jurul lui. O asemenea persoană nu reușește să înțeleagă cât este de ridicolă în fața oamenilor, pentru că este mult prea orbită de strădania propriei aprecierii. Sunt convins că fiecare dintre noi am întâlnit un astfel de tip de oameni atât de plini de sine, încât își permit să afișeze o aroganță ce pare să spună: „dar, nu știi cine sunt eu?”

            Pentru cei care mă cunosc personal, gândesc că această premisă pare să iasă din tiparul comun al felului meu de a-mi mărturisi prin scris opiniile, însă îi asigur că nu mi-am schimbat stilul/părerile de viață, ci doar că m-am văzut intrat într-un fel de „criză existențială” determinată de o întâmplare petrecută zilele trecute, când mi s-a confirmat faptul că „ceea ce a fost va mai fi şi ceea ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare” (Qoh 1,9).

            Citind evangheliile, am surprins cu stupoare că Mântuitorul Cristos atunci când vorbește cu păcătoșii, cu vameșii sau cu desfrânatele folosește un ton milostiv, împăciuitor. Din contra, în alte momente, aflat în fața unor alte categorii de persoane, Mântuitorul își schimbă tonul, iar cuvântul său devine greu, ca de plumb. Cine sunt cei pe care îi descoperim în această categorie de persoane, cei care îl determină pe Cristos să-și înăsprească tonul? Ei sunt preoții (în prima lectură) și fariseii (în evanghelie), din citirea liturgică a Duminicii a XXXI-a din Timpul de peste An.

            În prima lectură, Dumnezeu vorbește preoților din Vechiul Testament prin glasul profetului Malahia, și se plânge împotriva acestora, pentru că au deviat de la calea cea dreaptă și au devenit motiv de poticnire pentru mulți, iar din acest motiv „și eu v-am făcut să fiți niște disprețuiți și niște zdrobiți pentru tot poporul, pentru că nu aţi păzit căile mele și v-ați înălțat față împotriva legii”, spune Domnul (2,9).

            Meditând aceste cuvinte, mi se pare că putem citi în ele o descriere dramatică și dureroasă a crizei de credibilitate prin care trece Biserica în ultimii ani, din cauza numeroaselor cazuri de pedofilie în cler și călugări, dar, mai ales, datorită atitudinii ierarhiei, care, pentru a evita scandalul public, a ascuns aceste situații dând posibilitatea acestui flagel să se dezvolte fără scrupule. Reputația instituției a fost pusă mai presus de persoanele cele mai vulnerabile. În felul acesta, nu numai că au fost tot mai multe victime, dar și instituția Bisericii a fost afectată ireparabil, a devenit – așa cum spune Malahia – disprețuită în fața a tot poporul, iar urmările au fost apăsătoare pentru majoritatea preoților fideli vocației lor, a celor ce caută, cu toate limitele lor, să slujească în mod onest poporul lui Dumnezeu.

            Citind evanghelia, preotul își dă seama că el este cel care face parte din categoria „fariseilor”, pentru că el este cel care cunoaște legea lui Dumnezeu pe care o predică, dar, mai ales, că trebuie să o împlinească în prima persoană. Isus nu-i cruță deloc pe farisei. Străpunge cu „lama” cuvântului său întreaga lor viață și lovește în adâncul ființei lor. Dar, acest cuvânt pe care l-am auzit nu este un cuvânt care duce la moarte, nu-l umilește pe om în propria persoană, ci are ca scop trezirea lui din orbirea și aroganța personală, care îl împiedică să trăiască într-o lume reală. Da, este adevărat, câte o dată, ca slujitori ai Cuvântului, avem nevoie de o palmă care să ne trezească la realitate, de o scuturătură serioasă care să ne trezească din somnul unei credințe cuprinsă de lâncezeală și de oboseală.

            Fiecare duminică, pentru noi, reprezintă o nouă dimineață, o rază de soare care pune pe fugă noaptea, fără restriști sau condiționări; paginile evangheliei nu pot fi comparate cu o  trecătoare apă de ploaie, ci cu adevăratele izvoare înviorătoare care țâșnesc din munți. Când îți răcorești fața în căușul palmelor cu o apă rece ca gheața, simți pentru o clipă că rămâi fără respirație dar, mai apoi, te simți înviorat, înzdrăvenit.

            Cuvintele lui Isus din Evanghelie nu pot fi aplicate doar acelor cazuri strigătoare la cer, nu doar preoților răi, ele privesc pe toți creștinii, întrucât cu toții prin botez au devenit profeți și discipoli trimiși să vestească Cuvântul. Orice creștin, la fel ca și un preot, este și un misionar și un martor al Cuvântului. Și în această responsabilitate trebuie să nu uite niciodată avertizarea Mântuitorului referitoare la feluritele abateri de nepermis în misiunea încredințată: „Ei leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le miște nici cu un deget. Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuți de oameni: își lărgesc filacterele și își lungesc ciucurii; le plac locurile de onoare la ospețe și primele locuri în sinagogi, să fie salutați prin piețe și să fie numiți de oameni «rabbi” (Mt 23,4-7). Aceste cuvinte dezvăluie destinul jertfelnic al celui chemat să vestească Cuvântul care îi judecă pe toți, începând de la cei care îl proclamă. Despre acest Cuvânt se spune că „este viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12). Prin urmare, nimeni să nu creadă că se poate ascunde din fața Lui, pentru că totul este descoperit în fața Lui. Autorul „Cărții Apocalipsului” traduce această dilemă atunci când, în mod simbolic, vorbește despre cărticica ce trebuie mâncată, care este dulce în gură dar înghițind-o devine amară în interiorul ființei umane (cf. Ap10,9-10).

            Dar tot Evanghelia este aceea care ne descoperă și secretul de a nu fi zdrobiți de greutatea acestui minister. Ea ne amintește înainte de toate, că trebuie să slujim Cuvântul conștienți că, chiar și atunci când suntem chemați să-l vestim, noi nu devenim niciodată posesorii săi, ci rămânem mereu niște slujitori. Nu preotul este învățătorul, nici tatăl și nici   călăuza. Nu el este mediatorul dintre oameni și Domnul. Evanghelia și întreg Noul Testament repetă cu insistență: unul singur este învățătorul, călăuza și mediatorul, Cristos Domnul.

            Sf. Augustin exprimă în mod elocvent acest adevăr, atunci când vorbește despre maestrul interior și afirmă că cuvintele predicatorului nu ar avea nici un efect, dacă, în același timp, Domnul nu ar instrui persoana care ascultă și primește în inima ei acest cuvânt. Ecoul acestei afirmații vine din îndemnul Sf. Ioan Evanghelistul, care spune: „în ce vă privește, rămâne în voi ungerea pe care aţi primit-o de la el și nu aveți nevoie ca să vă învețe cineva, ci, întrucât ungerea lui vă învață despre toate – iar ea este adevărată, şi nu falsă – după cum v-am învățat, rămâneți în el!” (1In 2,27). Iar, în alt loc, scris este: „Nici unul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: Învață să-l cunoști pe Domnul! căci toți mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul!” (Ier 31,34).

            Așadar, ministerul celui care vestește Cuvântul cere o mare umilință: „cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-și dea viaţa ca răscumpărare pentru multi! (Mt 20,26-28)”. Doar cunoașterea sinceră de sine poate da naștere umilinței în inima unui fariseu modern. Ceea ce face deosebirea dintre un predicator al Cuvântului și unul care se predică pe sine sau predică dintr-un interes meschin, nu este abilitatea de a vorbi, nici perfecțiunea morală, și nici chiar faptul că ar fi “cineva” și ar avea autoritate, considerându-se călăuză, tată, învățător, căci toate acestea nu ar fi suficiente pentru a se dovedi instrumente eficiente în vestirea Cuvântului. Ceea ce deosebește cu adevărat un slujitor autentic al Cuvântului de un fariseu, de un ipocrit sau de un farsor, este măsura în care el devine primul ascultător și împlinitor al Cuvântului pe care îl predică. Fericitul Papă Paul al VI-lea spunea: „Umilința este exigența care face parte din moralitatea creștinului. Un creștin mândru este o contrazicere în termeni: nu poți fi și creștin și mândru în același timp. Dacă vrem să reînnoim viața creștină, nu putem să punem sub tăcere lecția despre umilință și punerea ei în practică” (Februarie 1973). Iar un cotidian catolic din Cuba făcea următoarea afirmație: „Creștinul este chemat să refuze oricare din titlurile de onoare, pentru că acestea stabilesc o distanță și conduc la o supunere; … nu adunarea de titluri ne face să fim de referință, ci capacitatea noastră de a ne apropia de persoane, mergând o bucată de drum împreună cu ele”. Și, cred că, am putea argumenta la nesfârșit, dar ne oprim aici și recapitulând toate cele relatate, îmi exprim credința că antidotul împotriva fariseismului și al ipocriziei este capacitatea noastră de a ne asemăna cu Cristos, Cel care „fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,6-11). Amin.

PS.: Evanghelia ne spune că valorile la care nu putem renunța pentru a fi creștini și păstori buni, sunt:

            Fraternitatea – „iar voi toți sunteți frați!” (Mt 23,8)

            Slujirea – „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru!” (Mt 23, 11)

            Umilința – „Căci oricine se va înălţa va fi umilit…” (Mt 23,12).

 

Porunca iubirii… câteva considerații

  dio_e_amore2         Evanghelia din Duminica a XXX-a din timpul de peste an ne prezintă răspunsul lui Isus la întrebarea: „care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Mt 22,36). Răspunsul său este categoric: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău!” (Mt 22,37). Pentru interlocutorul lui Isus, (învățat al Legii) răspunsul acesta nu reprezintă o noutate, de vreme ce, fiind un cunoscător al Legii mozaice, știa foarte bine că, în Cartea Deuternomului (6,5) exista deja această lege fundamentală pentru poporul evreu. Prin urmare, la prima vedere, acest învățat i-ar putea replica lui Isus că răspunsul lui nu conține o noutate, însă, cred eu, că noutatea este pentru cei care nu sunt familiarizați cu Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Am putea să ne imaginăm că acel învățat al Legii a rămas nemulțumit de răspunsul lui Isus, fapt pentru care Isus continuă enunțul răspunsului său: „Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Lc 22,38-39). Dar și de data aceasta am putea să avem o obiecție față de afirmația lui Isus. În Cartea Leviticului 19,18 găsim enunțul poruncii iubirii față de aproapele: „Să nu te răzbuni și să nu ții ură pe fiii poporului tău! Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” Dacă noi am fi familiarizați cu textul sacru, ținând cont de această premisă pe care am făcut-o, am putea spune și noi împreună cu Qohelet: „nu este nimic nou sub soare” (1,9). Cred că ar fi cea mai mare greșeală să ne oprim aici, de vreme ce noi facem parte din Poporul Noului Legământ; cel mai potrivit ar fi ca noi să luăm aminte la cuvintele lui Isus care spune: „Să nu socotiți că am venit să desființez Legea sau Profeții! Nu am venit să desființez, ci să împlinesc” (Mt 5,17.

            Și aici intră în scenă noutatea cea mare: împlinirea Legii! Isus Cristos ne învață în prima persoană cum să-l iubim pe Dumnezeu în mod concret prin aproapele nostru. „Dumnezeu este iubire și oricine iubește este născut din Dumnezeu și-l cunoaște pe Dumnezeu” (1In 4,7-8). În această frază găsim un răspuns calificat la întrebarea ce este iubirea și dacă într-adevăr omul îl poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul…

            Ce este iubirea? Un filozof francez contemporan exprimă cu aceste cuvinte imaginea concretă a iubirii: „a iubi înseamnă a permite celeilalte persoane să existe; a iubi înseamnă a permite celuilalt să fie prezent în viața noastră”. Dacă ar fi să aplicăm această „definiție” despre iubire răspunsului dat de Isus, ne dăm seamă că, mai înainte de a-l putea iubi pe Dumnezeu, trebuie să știm și să credem că Dumnezeu este PERSOANĂ „nu este un dumnezeu nedefinit, un dumnezeu răspândit asemenea unui spray… un pic peste tot” (Papa Francisc, Omilia de la Casa Sf. Marta 18 aprilie 2013). Când omul este capabil să-i permită lui Dumnezeu să existe în viața lui, abia atunci poate să înceapă să-l iubească cu adevărat. Incapacitatea omului de a cunoaște adevărata iubire și de a iubi persoana în totalitate, îl determină de cele mai multe ori să-și creeze iubiri deșarte, să iubească aparent anumite aspecte exterioare ale persoanei (trupul…).

            Este posibil să-l iubim pe Dumnezeu? Întorcându-ne la afirmația evanghelistului Ioan din prima sa scrisoare, citim: „și oricine iubește este născut din Dumnezeu”. Prin urmare, avem toate motivele să credem că, dacă ne propunem și vrem cu adevărat, atunci putem să-l iubim pe Dumnezeu, de vreme ce ne-am născut din Dumnezeu, din iubirea lui Dumnezeu: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră” (Gen 1,26). Să nu credem că lucrul acesta este o noutate, deoarece scris este: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Prin urmare, a nu-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a nega adevărul că noi ne-am născut din Dumnezeu și se termină cu ruperea legăturii noastre cu Dumnezeu.

            Dar iubirea aceasta a lui Dumnezeu nu este un concept teoretic, ci devine o realitate vizibilă, așa cum spuneam mai sus: Dumnezeu ne-a iubit mai întâi și dovada iubirii sale stă în faptul că l-a trimis pe Fiul său ca să ne mântuiască. Pentru acest motiv noi suntem avertizați: „Dacă cineva spune: îl iubesc pe Dumnezeu” și îl urăște pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In 4,20). Afirmația aceasta ne ajută să înțelegem de ce Isus, în răspunsul său, a precizat că porunca iubirii față de Dumnezeu trece prin aproapele. Ar exista mereu riscul ca omul să-l iubească pe Dumnezeu ipotetic, dar în concret să-l urască pe cel care este icoana lui Dumnezeu – omul! Însuși Dumnezeu trage un semnal de alarmă atunci când, prin gura profetului Isaia, spune: „poporul acesta se apropie de mine cu gura și mă preamărește cu buzele, dar inima lui este departe de mine” (Is 29,13).

            Un exemplu de iubire concretă, cu fapta, nu cu vorba, îl avem în prima lectura luată din Cartea Exodului: să nu faci rău și să nu-l asuprești pe cel străin; să nu faci rău văduvei și orfanului; să nu te comporți ca un cămătar față de semenul tău care împrumută ceva de la tine… cuvinte profetice și actuale pentru timpul nostru. Isus, în prima persoană, ne-a învățat cum trebuie să devină reală iubirea față de semenul nostru: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Cunoaștem ceea ce Isus a făcut pentru noi, cum și-a dat viața pentru noi, gest al apogeului iubirii sale, dar noi ce putem face ca să „nu iubim numai cu vorba sau cu limba” (1In 3,18)? Răspunsul îl găsim în evanghelia după Matei (cf. 25,31-45): „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” sau „Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia cei mai mici, mie nu mi-ați făcut” – cuvinte ce merită o atenție deosebită!!!

            Acum înțelegem motivul pentru care Porunca Iubirii este cea mai mare din lege?! Nimeni nu poate să spună că va alege care din cele două părți ale acestei porunci să o împlinească, deoarece „avem această poruncă de la el: cine-l iubește pe Dumnezeu să-l iubească și pe fratele său!” (1In 4,21). Și în alt loc: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu!” (In 15,12). E o poruncă, nu un îndemn sau o invitație.

            Conclud aceste gânduri cu un citat din comentariul la Cele 10 Porunci pe care l-a făcut actorul Roberto Benigni: „totul se recapitulează și se rezumă cu aceste cuvinte: iubire reciprocă. Însă un lucru aș vrea să vă spun: că timpul trece, iar problema fundamentală a omenirii de două mii de ani este aceeași: iubirea reciprocă. Numai că acum, aceasta a devenit cea mai mare urgență și când astăzi mai auzim spunându-ne că trebuie să ne iubim unii pe alții, știm că nu ne mai rămâne prea mult timp. Trebuie să ne grăbim să ne iubim, noi iubim mereu prea puțin și prea târziu; să ne grăbim să iubim pentru că la sfârșitul vieții vom fi judecați în baza iubirii”.

Îmbrățișarea care transformă…

pesceDragi cititori, vă invit să medităm împreună asupra textelor biblice propuse pentru Duminica a XVII-a din Timpul de peste an: Evanghelia după Matei (13,44-52) și Scrisoarea către Romani (8,28-30). Spun atenției voastre următoarea reflecție:

Evanghelia din această duminică ne propune parabolele Împărăției cerului și ne invită să ne întrebăm înainte de toate: ce reprezintă pentru noi împărăția cerurilor? Dar oare ce voia să ne transmită evanghelistul Matei folosind această expresie?

Eu aș îndrăzni să spun că Matei, deși face parte din grupul celor doisprezece apostoli și devine un crainic al Vestii celei Bune, totuși, păstrează cu sfințenie acea pietate ebraică care cere să nu invoci numele Dumnezeului tău în zadar. Prin urmare, evanghelistul Matei folosește expresia „împărăția cerurilor”, voind de fapt să spună „împărăția lui Dumnezeu”. Prin urmare, expresia „împărăția cerurilor” trebuie să fie totdeauna înțeleasă ca „împărăția lui Dumnezeu” în sensul de „actul prin care Dumnezeu domnește”. Deci împărăția cerurilor înseamnă acțiunea lui Dumnezeu, intervenția Domnului în istorie și în viața fiecăruia dintre noi. E ca și cum, la începutul fiecăreia dintre aceste parabole, Matei ar spune: „Iată cum Domnul intervine în istorie. Iată cum Domnul acționează în viața fiecăruia dintre noi”.

Pentru aceasta ne rugăm în fiecare zi, ne rugăm atunci când repetăm „Tatăl nostru”, spunând: „Vie împărăția ta, facă-se voia ta”. Ori de câte ori repetăm această rugăciune, în realitate cerem: „Acționează, Doamne, în istorie. Acționează, Doamne, în viața noastră.  Fie ca voința ta, planul tău de iubire, de fericire, de mântuire a lumii și a fiecăruia dintre noi, să se realizeze”. De fapt, prin această rugăciune, noi cerem ca prin acțiunile noastre, prin munca noastră, miile de gesturi cotidiene, aparent lipsite de semnificație, toate acestea, încet-încet să devină istoria mântuirii, să devină o istorie precisă.

            Ce spune Evanghelia despre lumea în care Domnul acționează în istoria și viața noastră? Cum transformă Dumnezeu această istorie? Cum transformă Dumnezeu viața noastră?

Pentru a da un răspuns precis și profund acestor întrebări, vom alege ultima din aceste parabole pe care le propune Evanghelia de astăzi. Evanghelistul Matei spune: „Împărăția cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare care adună de toate” (Mt 13,47). Această asemănare un pic curioasă, inspirată din activitatea apostolilor (mulți dintre ei erau pescari), abordează unul dintre aspectele cele mai dificil de înțeles, cu privire la modul în care Dumnezeu acționează: dacă Dumnezeu este efectiv prezent și activ în istorie, atunci de ce există răul? De ce face să experimentăm atât de mult suferința? De ce se petrec lucruri fără sens? De ce uneori cei răi triumfă? De ce există boală, suferință? De ce este moartea?

Răspunsul dat de această parabolă este următorul: Domnul nu intervine în istoria nimănui, forțând-o, ci doar îmbrățișând-o. Asemenea acestui năvod aruncat în mare, Domnul cuprinde totul, și adună totul,  buni și răi, binele și răul. Domnul îl cuprinde pe fiecare dintre noi nu numai cu binele pe care îl facem, dar și cu răul pe care fiecare dintre noi îl face, pentru că binele și răul sunt in inima fiecăruia dintre noi.

Domnul nu ne înlocuiește, nu se pune în locul nostru. Noi rămânem responsabili de alegerile noastre, de deciziile noastre. Când facem răul nu putem spune că Domnul l-a făcut sau că El a permis răul aceasta: noi suntem cei care îl facem. Și când îndurăm răul, nu putem spune că este Dumnezeu cel care trimite răul asupra noastră sau că Dumnezeu a permis să ni se întâmple un rău: oamenii sunt cei care ne fac rău.

Felul în care Dumnezeu acționează în istorie, în viața fiecăruia dintre noi, nu este cel de a elimina răul, ci de a-l asuma, de a-l îmbrățișa pentru a-l transforma în bine.

Acest năvod, de care vorbește parabola împărăției cerurilor, a fost aruncat atunci când Isus și-a întins brațele pe lemnul crucii. Noi credeam că îl vom pironi pe acel lemn și el va rămâne acolo imobilizat, eliminat din istoria omului, însă, el a transformat acele brațe întinse și pironite într-o îmbrățișare care îi cuprindea pe toți oamenii, începând de la cei care îl ucideau în acel moment. Acest sens este exprimat în mod figurativ și foarte elocvent în toate tablourile care reprezintă răstignirea din perioada anilor 1200 și mai ales în operele lui Giotto, cele care se află la Assisi, unde se poate vedea un Isus răstignit foarte liniștit, cu brațele întinse, nu atât pentru că sunt pironite pe cruce, ci pentru că prin ele El vrea să-i îmbrățișeze pe toți oamenii. Îmbrățișarea prin care Domnul cuprinde toată lumea și pe fiecare dintre noi, năvodul cu care capturează toată istoria, toate viețile, este iubirea sa, milostivirea, răbdarea, bunătatea și iertarea sa.

            Acest adevăr îl afirmă și Sf. Paul în cea de-a doua Lectură, luată din Scrisoarea către Romani, unde spune: „Fraţilor, de fapt, ştim că toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui” (8,28). Un astfel de act de credință apostolul Paul îl poate face, pentru că știe că năvodul împărăției cerului, adică îmbrățișarea lui Isus pe cruce, cuprinde totul, adună totul, toată istoria, toate evenimentele mici și mari, toate viețile cu întâmplările lor zilnice. „Toate firele de păr de pe capul nostru, sunt numărate”, spune Isus (Lc 12,7). Toate lacrimile noastre Domnul le vede și, cum spune Cartea Apocalipsului, toate aceste lacrimi, El, Domnul însuși, le va șterge din ochii noștri în ziua în care ne va primi în împărăția cerurilor.

            Felul în care Domnul îmbrățișează istoria noastră, cuprinde binele și răul, atât binele pe care îl facem și pe care alții ni-l fac, cât şi răul pe care alții ni-l fac sau răul pe care noi îl facem. Totul ajunge în „năvodul” iubirii lui Dumnezeu. Toate acestea, și numai în felul acesta, totul – nu numai binele dar și răul – „toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8,28).

            Acesta este modul în care Dumnezeu transformă toate. Dacă Domnul ar elimina răul imediat, dacă ar prinde numai peștii buni în năvodul său, nimeni dintre noi nu s-ar mântui. Dacă îmbrățișarea Celui răstignit ar cuprinde numai pe cei buni, am rămâne cu toții în afară, pentru că răul este în inima fiecăruia dintre noi.

            Acesta este motivul pentru care Domnul îndură răul și se lasă răstignit. Din acest motiv nu elimină răul, suferința pe care fiecare dintre noi zilnic o îndură și pe care zilnic –uneori o provocăm: pentru că modalitatea lui de a învinge răul e aceea de a-l transforma cu puterea iubirii sale, cu puterea blândeții și răbdării sale, cu puterea  iertării sale.

            Așa domnește Domnul asupra istoriei, așa acționează El în istorie. Acesta este modul în care și răul poate fi transformat în bine. Acesta este modul în care și noi, în viața noastră, putem transforma răul, fie cel pe care îl îndurăm, fie cel pe care îl facem.

            Evanghelia, o știm cu toții, înseamnă „vestea cea bună”. Există pentru fiecare dintre noi „o veste bună”: fie răul pe care îl îndurăm, fie cel pe care îl facem noi, datorită iubirii Domnului poate fi reparat, poate fi transformat, poate fi preschimbat, poate deveni un bine. Aceasta o învățăm de la Sf. Paul care ne spune: în credință și speranță toate sunt îndreptate spre binele acelora pe care Dumnezeu îi iubește, al acelora care îl iubesc pe Dumnezeu.

             Vă doresc o Duminică duhovnicească și o săptămână binecuvântată. Și nu pot să închei fără să vă fac un îndemn franciscan: „Fraților, cât mai avem timp, să facem binele!” (Sf. Francisc de Assisi).

Veniți la Mine…

The Sermon on the Mount
Carl Bloch, 1890Celebrăm astăzi Duminica a XIV-a din Timpul de peste An. În centrul liturgiei Cuvântului lui Dumnezeu de astăzi se află tematica umilinței și a simplității vieții, pe care fiecare dintre noi trebuie să o ceară de la Cristos, modelul nostru. În Evanghelia de astăzi auzim cuvinte de mare sprijin moral și spiritual din partea lui Cristos care, ne anunța prin cuvinte și le adeverește prin faptele pe care le săvârșește, marea sa apropiere de omul care are nevoie de iubire și de sprijin: „Veniți la mine, toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă! Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este ușoră” (Mt 11,28-30).

            Să analizăm împreună cele trei verbe pe care putem construi reflecția noastră de astăzi: 1) veniți la mine; 2) luați jugul meu și 3) învățați de la mine.

A merge la Cristos. Sunt multe modalități prin care putem merge la Cristos, dar și motive pentru care mergem la El sau fugim de El. Aș vrea să cred că, sigurul motiv pentru care un creștin adevărat merge la Cristos, este faptul că El, Cristos, este forța noastră, călăuza şi odihna noastră. A merge spre cineva exprimă un drum de viață interioară pe care toți creștinii trebuie să știe să-l împlinească cu bucurie și sinceritate, știind că merg în întâmpinarea Bunătății și a Fericirii prin excelență, care este Isus Cristos. De fapt, cine îl întâlnește pe Cristos și face o experiență de unire intimă cu El, descoperă cu adevărat adevărata fericire și bucurie, care îl va determina să spună împreună cu apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6, 68); „Doamne, e bine că suntem aici!” (Mt 17,4). Dar celui care nu ajunge la această întâlnire personală cu Cristos îi este greu să accepte urmarea lui Cristos, iar mesajul Evangheliei, care înseamnă Vestea cea Bună, devine pentru el un motiv de poticnire, fapt pentru care rămâne scandalizat și exclamă precum cei de la Cafarnaum: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6,60). Noi din care categorie facem parte? Dacă vom răspunde cu sinceritate la această întrebare, vom înțelege și motivul pentru care Isus astăzi ne îndeamnă: „Veniți la mine…” Cred că fiecare creștin autentic (și când spun autentic mă gândesc la acei creștini care împlinesc voința lui Dumnezeu din iubire și nu din obligație) își poate însuși cuvintele Sf. Augustin, repetându-le în fiecare zi: „Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până când nu se va odihni în Tine!” Aceste cuvinte devin oglindă în care se poate citi bucuria celui care trăiește prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, și care poate exclama împreună cu apostolul Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

Luați jugul meu. Al doilea verb este a lua. Ce ne îndeamnă Cristos să luăm? Luați jugul meu asupra voastră. Care jug? Al suferinței? Greutatea crucii? Da! Pentru că a fi creștin autentic înseamnă a fi discipol, ucenicul Domnului. Și nimeni dintre cei care cred, nu vin la credință prin propria lor voinţă, ci datorită harului lui Dumnezeu, după cum spune și apostolul Paul (cf. 1Cor 15,10), iar ucenicului Domnul îi spune un singur lucru: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mc 8,34). Cuvintele acestea par a fi absurde și paradoxale! Dar Isus ne învață că jugul devine plăcut și povara ușoară, dacă este dus din iubire și urmărește un ideal care motivează pe om la renunțare și la sacrificiu. Cristos a luat asupra sa acest jug și l-a purtat pe umerii săi, alegând cale crucii și a suferinței pentru mântuirea celor care aveau să creadă în El, iar apogeul iubirii sale a atins punctul culminant în clipa morții, pentru că și-a oferit viața pentru viața noastră, împlinind în persoana sa acele cuvinte pe care le-a spus apostolilor săi: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Acest jug, care de multe ori se poate regăsi în viața noastră, să nu-l îndepărtăm niciodată de la noi și nici să căutăm să-l punem pe umerii altora. Fiecare creștin să știe să-și poarte propriul jug al durerii, cu demnitate, cerându-i Domnului Isus puterea de a merge mai departe, mai ales atunci când urcarea Calvarului devine mai anevoioasă, iar puterile ni se micșorează în drumul nostru de edificare spirituală a vieții creștine.

Al treilea verb: a învăța! Învățătorul nostru este foarte exigent pentru că, cine oferă iubire, cere iubire, iar iubirea este exigentă prin natura ei! Iubirea nu are un caracter provizoriu, ci definitiv, iar persoanele care se iubesc trebuie să se implice în totalitate în trăirea iubirii lor. Isus ne cere să învățăm de la El care e blând și smerit cu inima, dacă vrem ca inima noastră să devină blândă și smerită. El, Cristos mielul nepătat jertfit pe cruce pentru noi, s-a făcut întru totul asemenea nouă afară de păcat (cf. Evr 4,15) și, luând asupra sa firea noastră, ne-a indicat calea prin care putem deveni și noi, la rândul nostru, blânzi și smeriți cu inima. Când și cum ne putem justifica înaintea acestui Rege bând și smerit cu inima, mândria, răceala și indiferența din inima noastră? Nu există nici o justificare pentru cei care nu sunt blânzi și smeriți. Dumnezeu, care este iubire, gingășie, bunătate și îndurare, este în același timp și judecătorul căruia îi revine oportunitatea de a da fiecăruia după faptele sale, ținând cont de înțelepciunea sa divină. Iată de ce astăzi, Biserica ne pune pe buze această rugăciune, la începutul sfintei Liturghii: „Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău, tu ai ridicat omenirea căzută. Te rugăm, dăruiește-le credincioșilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberați din robia păcatului și călăuzește-i la fericirea veșnică”.

            Pe această temă a bucuriei și a speranței, ce sunt rodul venirii lui Mesia, este centrată și prima Lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Zaharia: „Veselește-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Iersualimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept și mântuit, umil și călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgărițe! Voi nimici carele din Efraim și caii din Ierusalim; voi nimici arcul de război și voi vorbi de pace neamurilor. Domnia lui va fi de la mare la mare, de la Râu până la marginile pământului” (Zah 9,9-10).

Pe de altă parte, Sf. Paul, în cea de a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani, ne vorbește despre viața trăită după duh. Numai cine se lasă condus de duh devine o persoană umilă și înțeleaptă în viață. Cine se lasă călăuzit de duhul lumii și al trupului, gândește și acționează numai pentru a realiza așteptările acestei lumii, uitând de cer și de felul în care se ajunge în cer. Acesta este omul care vrea doar să știe și să cunoască ceea ce poate percepe, prin simțuri și experiențe, dar nu va deveni niciodată omul care știe să se înalțe spre înălțimi și să meargă spre adevărata patrie, locul unde, cei care cred, vor moșteni împărăția cerurilor și viața veșnică. Cât sunt de mare actualitate pentru timpurile noastre cuvintele apostolului: „Fraților, voi nu sunteți în trup, ci în Duh, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al lui. Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morți locuiește în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuiește în voi. Așadar, fraților, noi nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Dacă trăiți după trup, aveți să muriți. Dar dacă, prin Duh, faceți să moară faptele trupului, veți trăi!” (Rom 8, 9.11-13).

Duhul este viață, trupul este moarte. Această clară opoziție între bine și rău, între trup și suflet, între spirit și materie, Sf. Paul vrea să o sublinieze cu forță, pentru că de la noi Domnul cere un răspuns categoric. Un creștin nu poate trăi cufundat în lucrurile pământești, căci ar fi un păgân, dacă ar da crezare numai celor ce trec prin trup și îl reduc pe om la un pumn de cenușă, distrugând în ele ceea ce are mai nobil și frumos, viața intimă a lui Dumnezeu, care înseamnă puritatea inimii și a vieții.

Să ne punem în fața lui Dumnezeu, în atitudinea celui blând și smerit cu inima și atunci inima noastră se va umple de bucurie sfântă, ascultând rugăciunea rostită de Isus astăzi: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și pricepuți și le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorința ta” (Mt 11,25-26).

În viața noastră de credință să ne amintim de cuvintele Fecioarei Maria, slujitoarea Domnului și să le punem în practică: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit la umilința slujitoarei sale… Îndurarea lui față de cei care se tem de el este din generație în generație. Și-a arătat puterea brațului său: i-a risipit pe cei mândri cu planurile lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri și i-a înălțat pe cei umili; i-a umplut de bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogați i-a trimis cu mâinile goale…” (Lc 1,46-47.50-53).

Să nu ne fie teamă, să mergem la Cristos! El care este Calea, Adevărul și Viața ne vă ajuta să împlinim voința Tatălui, Cel care a binevoit să descopere misterele împărăției sale, celor mici! Dumnezeu să ne binecuvânteze! Amin.