Ridicarea Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și trupul la Cer – un crâmpei de teologie mariană

---

„Fiul Celui Preaînalt a venit și a locuit în mine,

iar eu am devenit mama sa.

Așa cum i-am dat naștere Lui – după trup –

tot așa, acum, El mi-a dat naștere mie pentru a doua oară.

El a îmbrăcat haina mamei sale – trupul ei – iar eu am îmbrăcat gloria lui”.

Sf. Efrem Sirul

Dintre sărbătorile dedicate Sfintei Fecioare Maria, Ridicarea ei cu sufletul și cu trupul la cer este cea mai solemnă și are ca scop comemorarea sfârșitului vieții sale pământești și mutarea ei glorioasă cu sufletul și cu trupul în cer. La început, această sărbătoare, în Orient, purta numele de koìmesis, adică cufundare în somn sau adormire (trecere), indicând în felul acesta sfârșitul vieții pământești a Maicii lui Dumnezeu. Cât privește începuturile acestei sărbători, din mărturiile pe care le avem, se pare că ea a început la jumătatea secolului al V-lea, la Ierusalim, chiar dacă o adevărată sărbătoare închinată dormitio Mariae – adormirii Mariei – apare abia în secolul al VI-lea. Nu cunoaștem motivul acestei date, care poate depinde doar de o tradiție orală, legată de locul înmormântării Feciorei la Ierusalim și răspândită prin publicarea scrierilor apocrife a trecerii la cele veșnice (transito) a Fecioarei, sau datorită datei de 13 august, zi în care a fost dedicată o biserică Maicii Domnului, la Ierusalim.

Prima scriere credibilă care vorbește despre Ridicarea Fecioarei Maria la Cer, și pe care Tradiția o păstrase cu fidelitate, transmițând-o pe cale orală, poartă semnătura episcopului Sfântul Grigore din Tours (538 cca. – 594), istoric și hagiograf galo-roman: „În sfârșit, când fericita Fecioară a terminat drumul existenței sale pământești și era pe punctul de a fi chemată din această lume, toți apostolii, veniți din diferitele regiuni ale lumii, s-au adunat în casa sa. Când auziseră că ea urma să părăsească acesta lume, au vegheat împreună cu ea. Și iată că Domnul Isus a venit împreună cu îngerii săi și a luat sufletul său, i l-a încredințat arhanghelului Mihail și s-a îndepărtat. În zorii zilei, apostolii, ridicând trupul ei pe un pat, l-au depus într-un mormânt, păstrându-l în așteptarea venirii Domnului. Și, iată că, pentru a două oară Domnul s-a arătat lor, și a poruncit ca trupul sfânt să fie luat și dus în Paradis”[1].

O altă mărturie importantă cu privire la sensul acestei sărbători o găsim și în scrierile Sfântului Ioan Damaschinul (676 cca – 749), care afirmă: „Se cuvenea ca aceea care, în naștere păstrase intactă fecioria sa, să fie ferită de putrezirea trupului său după moarte. Se cuvenea ca aceia, care l-a purtat în sânul ei pe Creatorul făcut prunc, să locuiască în lăcașul dumnezeiesc. Se cuvenea ca Mireasa lui Dumnezeu să intre în palatul ceresc. Se cuvenea ca aceia, care îl văzuse pe propriul Fiu pe Cruce, primind în trup durerea de care a fost scutită la naștere, să-l contemple așezat de-a dreapta Tatălui. Se cuvenea ca Maica lui Dumnezeu să primească ceea ce merita datorită Fiului său și să fie cinstită de toate făpturile ca Mama și slujitoare a lui Dumnezeu”[2]. Și multe alte mărturii grăitoare despre înțelesul duhovnicesc al acestei sărbători pot fi găsite în scrierile Sfinților părinți ai Bisericii din Orient.

În Occident, datorită Papei Sergiu I (687-701), această sărbătoare Dormitio Mariae a devenit una dintre cele patru mari sărbători închinate Sfintei Fecioare Maria. Pe vremea Papei Leon al IV-lea (847-855), la Roma, sărbătoare purta deja numele de Assumptio, iar Romanul Pontif, pentru a-i acorda o mai mare solemnitate, a prescris o priveghere și o octavă de rugăciune spre cinstirea ei. De-a lungul istoriei bisericii din Primul Mileniu, numeroase sunt mărturiile care ne vorbesc despre credința creștinilor cu privire la ridicarea Fecioarei Maria cu sufletul și cu trupul la cer.

Dezvoltându-se gândirea teologică a Bisericii, se dezvoltă și teologia mariană care scoate la lumină, într-un mod și mai clar, sensul sărbătorii noastre. Nume sonore ale teologiei scolastice ne explică fundamentul teologic care stă la baza credinței noastre în ridicarea cu sufletul și cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria. Sfântul Bonaventura din Bagnoregio, pornind de la argumentele deja existente în Sfânt Scriptură, începând cu Cartea Genezei (3,15) și până la Cartea Apocalipsului (11), scoate în evidență gloria Mariei. Comentând cartea Cântarea Cântărilor, Sfântul Bonaventura se oprește cu predilecție asupra versetului „Cine este aceasta care urcă din pustiu sprijinită de iubitul ei?” (8,5), explicând că, în Paradis, persoana se bucură de plinătatea fericirii datorită unirii dintre suflet și trup, unire ce s-a săvârșit în mod anticipat în persoana Mamei lui Dumnezeu[3]. Mai înainte de Sfântul Bonaventura, Sfântul Anton de Padova, într-una din predicile sale închinate Adormirii Maicii Domnului, comentând afirmația profetului Isaia „şi locul picioarelor mele îl voi glorifica” (Is 60,13), afirma plin de inspirație: „Locul unde Domnul și-a pus picioarele era Fecioara din care luase trupul omenesc. Acest loc a fost preamărit de Domnul, înălțând-o pe Maria mai presus de corurile îngerești. Din aceasta se vede că Fecioara a fost ridicată în cer și cu trupul, care a fost locul unde Domnul și-a pus picioarele”[4]. Gândindu-se la legătura atât de profundă dintre Mamă și Fiu, un alt sfânt franciscan, Bernardin din Siena (1380-1444) a afirmat clar că „Maria nu trebuie să fie decât acolo unde este Cristos[5]. Prin urmare, este firesc și categoric ca Maria să fie deja preamărită în cer cu sufletul și cu trupul. Un alt argument este și faptul că Biserica nu a mai căutat și propus spre venerare credincioșilor relicve din trupul Fericitei Fecioare. Multe alte mărturii grăitoare ale teologiei catolice din Evul Mediu pot veni în ajutorul susținerii acestui adevăr de credință, pe care negându-l produce un mare scandal în pietatea celor ce cred.

Iar lucrul acesta avea să se întâmple în veacul al XVI-lea, când mulți protestanți, printre care și Luther, din motive metodologice, au început să nege această credință a Bisericii Catolice. Cu toată aversiunea lor față de acest adevăr, ei au găsit, în apologeții catolici, o reacție promptă care a făcut ca această credință să devină o adevărată doctrină, fie pentru teologi, fie pentru poporul creștin. În secolul al XVIII, apare prima petiție adresată Sfântului Scaun pentru definirea dogmei cu privire la Ridicarea Fecioarei Maria cu sufletul și cu trupul la cer de către părintele Cesario Shguanin, teolog dintre Servii Mariei. Subiectul problemei nu era atât trupul sau sufletul, ci persoana Mariei în calitate de Mamă a lui Dumnezeu, neprihănită și mereu fecioară, adevăruri deja dobândite de credința Bisericii.

În anul 1946, patru ani înainte de proclamarea dogmei Ridicării Sfintei Fecioare Maria cu trupul și cu sufletul la cer, prin Constituția apostolică Munificentissimus Deus, Papa Pius al XII-lea printr-o scrisoare adresată întregului episcopat catolic întreba ce anume sugerează „înțelepciunea și prudența lor” și devoțiunea credincioșilor cu privire la pronunțarea dogmei cu privire la Ridicarea Fecioarei Maria cu sufletul și cu trupul la cer, ca o confirmare a importanței sensului credinței: răspunsurile primite au fost aproape unanim favorabile definirii dogmei, proclamata în Anul Sfânt, într-o epocă în care ateismul căpăta amploare.

Confirmând un adevăr înrădăcinat în inima credincioșilor, la 1 noiembrie 1950 papa Pius al XII-lea definea în mod solemn dogma Ridicării Sfintei Fecioare Maria cu trupul și cu sufletul la cer: „Proclamăm, declarăm și definim ca dogmă de Dumnezeu revelată că Neprihănita Maică a lui Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, terminând drumul vieții sale pământești, a fost ridicată în slava cerească cu sufletul și cu trupul”. În aceste cuvinte, care sunt inima Constituției apostolice Munificentissmus Deus, sunt cuprinse toate cele patru dogme cu privire la Fecioara Maria, proclamate de Biserică în decursul veacurilor, dogme ce sunt strâns legate între ele: Maternitatea divină a Mariei (Conciliul din Efes, 431), Fecioria perpetuă (Conciliul al II-lea din Constantinopol, 553), Neprihănita Zămislire (Ineffabilis Deus a Papei Pius al IX-lea, 1854) și Ridicarea Mariei cu sufletul și cu trupul, care o face pe Maria să fie cel mai înalt rod al Răscumpărării și semn sigur de speranță pentru învierea și glorificarea, în Cristos, a tuturor celor drepți.

Așadar, trupul Mariei – ferit de păcatul strămoșesc, prin care moartea a intrat în lume, și niciodată căzută în păcatul venial – nu a putrezit după ce „a terminat drumul vieții pământești”, dar a fost primit în slava veșnică, așa cum se va întâmpla, la sfârșitul timpurilor, cu trupurile celor răscumpărați, care se vor uni cu sufletele lor care au trecut deja de Judecata particulară. Acest adevăr va fi reluat și în timpul Conciliul al II-lea din Vatican, atunci când se va defini: „Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoșesc, la capătul vieții sale pământești a fost ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească și a fost înălțată de Domnul ca regină a universului pentru a fi pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor (cf. Ap 19,16) și învingător asupra păcatului și al morții” (LG 59), punând în evidență legătura intimă dintre misterul lui Cristos și al Bisericii și cel paralel al Sfintei Fecioare Maria.

Exortația apostolică Marialis cultus a sfântului papă Paul al VI-lea, la numărul 6 propune credincioșilor o lectură globală a solemnității Ridicării Fecioarei Maria cu sufletul și trupul la cer: „o sărbătoare a destinului ei de plenitudine și de fericire, a glorificării sufletului său neprihănit și a trupului său feciorelnic, a perfectei sale configurări cu Cristos înviat. Este o sărbătoare care propune Bisericii și omenirii imaginea și confirmarea mângâietoare că speranța finală se va realiza: această preamărire totală este într-adevăr destinul tuturor celor pe care Cristos i-a făcut frați, având cu ei «în comun sângele și trupul» (Evr 2, 14; cf. Gal 4, 4). Ridicarea Sfintei Fecioare cu sufletul și trupul la cer este o sărbătoare cu două dimensiuni: una care o privește pe Fecioara Maria strâns legată de Fiul său Isus Cristos: sărbătoarea configurării sale depline cu Cristos cel înviat; și dimensiunea eclezială care privește întreaga umanitate: o sărbătoare pentru toată Biserica și pentru omenire…”.

În prima zi a anului 1987, sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a anunțat dedicarea unui an marian, începând cu ziua de 7 iunie 1987 (Rusaliile) și până la 15 august 1988 (Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului) ca un timp de pregătire pentru Jubileul Noului Mileniu. Publicând enciclica Redemptoris Mater, Sfântul Papă vorbește despre rolul și misiunea Mariei în Biserică, rol care trece dincolo de dimensiunea spațiului și a timpului: „«Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci, prin mijlocirea ei multiformă, continuă să ne obțină darurile mântuirii veșnice». Cu acest caracter de «întrepunere», care s-a manifestat prima dată la Cana Galileii, mijlocirea Mariei continuă în istoria Bisericii și a lumii. Maria, «în iubirea ei maternă, are grijă de frații Fiului său care sunt încă pe cale și amenințați de primejdii și strâmtorări, până ce vor fi duși în Patria fericită».  Astfel maternitatea Mariei dăinuie în Biserică neîncetat ca mijlocire de rugăciune, iar Biserica își exprimă credința în acest adevăr invocând-o pe Maria «sub titlurile de Apărătoare, Sprijinitoare, Ajutătoare, Mijlocitoare». Prin mijlocirea ei subordonată mijlocirii Răscumpărătorului, Maria contribuie în mod deosebit la unirea Bisericii peregrine de pe pământ cu realitatea eshatologică și cerească a împărtășirii sfinților, de vreme ce ea este deja «ridicată la cer»” (40-41).

Prin urmare, Ridicare Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și cu trupul la cer sau Adormirea Maicii Domnului dincolo de a fi o mare sărbătoare în cinstea Maicii Domnului  este o celebrare a unui mare mister pentru viața credincioșilor creștini. Maica Domnului este modelul de viață creștinească, un model care ne precedă în credință. Ceea ce i s-a întâmplat ei li se va întâmpla și discipolilor Domnului. Maica lui Dumnezeu a fost ridicată în cer cu trupul său și așa vom fi și noi ridicați în ziua cea mare a Învierii și a Judecății finale. Pe bună dreptate afirma Papa Benedict al XVI-lea: „În Maria noi vedem țelul spre care se îndreaptă toți cei care știu să-și lege viața proprie de cea a lui Isus, care știu să-l urmeze așa cum a făcut Maria. Această sărbătoare ne vorbește despre viitorul nostru, ne spune că și noi vom fi alături de Isus, în bucuria lui Dumnezeu, și ne invită să avem curaj, să credem că puterea Învierii lui Cristos poate acționa și în noi, făcând din noi bărbați și femei care în fiecare zi caută să trăiască ca persoane înviate, purtând, în obscuritatea răului care este în lume, lumina binelui”[6].

Maria rămâne pentru noi un exemplu demn de urmat în toate: pornind de la ascultarea Cuvântului vom parcurge fiecare etapă a desăvârșirii noastre creștinești, împlinind cu fidelitate voința Tatălui ceresc ca să devenim și noi „frate, soră și mamă” (Mt 12,50). Maria a păstrat cu sfințenie toate cuvintele care au iești din gura Fiului și Mântuitorului ei. Să o imităm și noi în viața noastră, să o invocăm ca să ne ajute să facem voința Fiului ei și în felul acesta, la timpul cuvenit, și noi vom avea parte de înviere și ne vom revedea acolo, sus în cer.

Ziua de 15 august și pelerinajul creștinilor la Sanctuarul Maici Domnului de la Cacica să fie ziua în care „Biserica ne invită să contemplăm acest mister: el ne arată că Dumnezeu vrea să-l mântuiască pe om întreg, adică să-i mântuiască sufletul și trupul. Isus a înviat cu trupul pe care l-a luat de la Maria; și s-a înălțat la Tatăl cu umanitatea sa transformată. Cu trupul, un trup ca al nostru, dar transfigurat. Ridicarea Mariei cu sufletul și cu trupul la cer, ne dă confirmarea cu privire la destinul nostru glorios. În antichitate, filozofii greci au înțeles că sufletul omului este destinat fericirii după moarte. Cu toate acestea, ei disprețuiau trupul – considerat fiind ca închisoare a sufletului – și nu puteau să înțeleagă că Dumnezeu dispusese ca și trupul omului să fie unit cu sufletul în fericirea cerească. Trupul nostru, transfigurat, va fi acolo, sus, în cer. Aceasta – «înviere a trupului» – este un element specific revelației creștine, un pilon al credinței noastre”[7].

„Fericită aceea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (Lc 1,45). Să ne dăm, așadar, asentimentul credinței noastre în fața învățăturii pe care Sfânta Biserică ne-o propune și să o rugăm pe Fecioara Maria să mijlocească pentru noi toate harurile de care avem nevoie pentru a merge pe drumul credinței noastre spre patria cerească spre a-l întâlni pe Dumnezeu  și „când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,3). În ziua aceea nădăjduim să o vedem și pe Maria, Regina care stă la dreapta Fiului Isus, împodobită cu aur de Ofir (cf. Ps 45,10). Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu, așa să fie!

[1] S. GREGORIUS TURONENSIS, De gloria beatorum Martyrum, c. 6 [PL 71], 7081.

[2] S. IOANNES DAMASCENUS, Encomium in Dormitionem Dei Genetricis semperque Virginis Mariae, hom. II, 14.

[3] Cf. S. BONAVENTURA, Sermones de B. Vergine Maria I, in Opera Omnia T.9: Seromnes de tempore, de Sanctis, de B. Virgine Maria et de diversis, Ad Claras Aquas (Quarachi) prope Florenția: Ex. Typ. Collegi S. Bonaventurae, 1901, pp. 692-693.

[4] S. ANTONIO DI PADOVA, Assunzione della Beata Vergine Maria in I Sermoni, Ed. Messaggero di Padova, 2005, p. 1110.

[5] S. BERNARDINUS SENENSIS, In Assumptione B. M. Virginis, Sermo 2.

[6] BENEDICT AL XVI-LEA PP., Angelus, 15 august 2011.

[7] FRANCISC PP., Angelus, 15 august 2018.

Timpul este aproape…

Se apropie ziua cea mare, „sărbătoarea sărbătorilor, ziua în care Dumnezeu devine prunc”, cum spunea Sf. Francisc de Assisi și mă preocupă faptul că omenirea nu este pregătită să primească un Dar atât de însemnat.

Ca să înțelegem Darul pe care Dumnezeu îl face omenirii, ar trebui să răspundem la întrebarea: ce este Crăciunul? Ce reprezintă Crăciunul pentru mine?

            Poate vi se pare banală această întrebare, mai ales că noi suntem un popor de „drept mărturisitori creștini”, oameni care au „primit credința cea adevărată”, cărora a le vorbi despre Dumnezeu este un subiect depășit de mult…. Și totuși, ce sărbătoresc romanii și ceilalți creștini la Crăciun? Ignatul? Sărbătorile de iarnă? Pe cine așteaptă omul de astăzi la Crăciun? Pe Moșul!!! Tot ce ne înconjoară este „împodobit și îmbrăcat” de spiritul comercial și consumist, învăluit într-un gust de neopăgânism, factori care ne împiedică să-l vedem pe Dumnezeu care se naște și să ne îmbrăcăm cu haina smereniei și a recunoștinței, mulțumind Moșului, adică Tatălui, pentru darul făcut nouă prin Fiul și, în Duhul Sfânt, să-i aducem închinarea cuvenită.

            Stau și mă întreb: oare ce gândește Dumnezeu despre felul în care noi, creștinii de ieri, de astăzi și de mâine celebrăm misterul vieții sale divine? Cred că am realizat că evenimentul nașterii lui Dumnezeu în lume este una dintre etapele revelării sale, așa cum ne spune și Sf. Ioan Teologul: „nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni decât numai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (Mt 11,27).

            Dacă am fi luat în serios perioada dinaintea Crăciunului, timpul postului sau al Adventului, așa cum se numește în limbaj liturgic, am fi avut posibilitatea să redescoperim importanța venirii lui Dumnezeu printre oameni și ne-am fi pregătit pentru această întâlnire pentru a nu rata acest moment. La începutul postului Mântuitorul Cristos ne spunea în Evanghelie: „Vegheați așadar, în orice moment și rugați-vă” (Lc 21,36) ca nu cumva grijile vieții acesteia și preocupările lumii să schimbe sensul venirii sale așa cum s-a întâmplat atunci când, istoric vorbind, El s-a născut la Betleem: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Dacă am trăit creștinește această perioadă de post, atunci sigur în inima noastră am pregătit calea Domnului (cfr. Is 40, 3), iar sufletul nostru, îmbrăcat în smerenie și cucernicie, se va transforma într-o iesle, loc în care, Dumnezeu, făcut om, s-a odihnit pentru prima data.

             Mergând în oraș, am observat că multe din străzi sunt iluminate și împodobite cu tot felul de ornamente care încântă ochiul și golesc sufletul de ce e mai sfânt și atunci m-am întrebat: unde este Isus în toată zarva aceasta?

            Privesc vitrinele pline de lumini, figurile ce imaginează pe Moș Crăciun cu sacul în spate și mă întreb din nou: și unde este Isus în toată scenografia aceasta? Toată lume ascultă sau cântă „Jingle Bells” și multe alte colinde, dar Isus nu este nicăieri. Și atunci mă întreb: ce fel de Crăciun sărbătoresc creștinii? Care este mesajul Crăciunului? Oare Isus s-a născut ca să de posibilitatea comercianților să câștige zilele acesta însutit? Oare Isus s-a născut printre luminile bradului și printre cadouri sau într-un grajd sărac din Betleem? Unde este Isus?

            Nu pot să cred că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și s-a născut printre oameni pentru ca noi să putem transforma totul în ceva comercial, anulând importanța Crăciunului.

            Omule, cât de mult te-ai îndepărtat de adevăr? Atât de mult încât, pentru tine, la Crăciun e important să ai un brad pe care să-l împodobește, în timp ce în jurul tău sunt oameni care mor de frig și de foame.

            Cum se poate sărbători Crăciunul fără Isus? Crăciunul nu este o ocazie de vacanță, un brad, un cadou, nu!!! Crăciunul pentru creștin este venirea lui Isus în sufletul său, în casa sa, în familia sa. Cum am putea crede că putem separa Crăciunul de Isus, am putea să acordăm mai mare importanță tuturor celor lumești decât nașterii sale și dorinței Lui de a se naște în sufletele noastre. Ar trebui să înțelegem că, pentru Isus nu sunt importante reducerile, și nici cadourile; Isus are nevoie numai de un singur lucru pentru a se putea naște: inima mea. Și-ar dori ca fiecare dintre noi să creeze în inima sa o iesle unde să se poată naște. El nu ne cere nimic special, îi ajunge un braț de paie pe care să stea, și prin aceasta ne face să înțelegem că și în slăbiciunile și lipsurile noastre el vrea să vină. E suficient să-i deschidem inima.

            Lui Isus îi este de ajuns puținul. Să încetăm să ne mai gândim numai la lucrurile trecătoare, la a avea un brad frumos, un prânz bogat, un cadou extraordinar; să ne gândim mai întâi la ființa noastră, să ne gândim la inima noastră și, în puținul timp care ne-a mai rămas, să adunăm cât mai multe paie pentru a umple „ieslea” în care să-l primim pe Pruncul Isus.

            Așa îmi imaginez eu timpul postului Crăciunului sau al Adventului: un timp în care am ochii mari deschiși, sunt mereu atent și mă concentrez asupra rugăciunii pentru că Domnul Isus vrea să intre în inima mea, iar acesta e Crăciunul!

            Și cu toate acestea avertismentul lui Ioan Botezătorul este de mare actualitate și a astăzi: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți…” (In 1,26).

            Tu care ai citit aceste rânduri îl cunoști cu adevărat pe Isus și motivul nașterii sale?

Adventul, timp de așteptare, de convertire și de speranță

Cu prima duminică din Advent începe un nou An Liturgic pentru Biserica Catolică de rit latin, în timp ce, pentru catolicii de rit bizantin, noul An Liturgic începe cu data de 1 septembrie a fiecărui an calendaristic. Începând timpul Adventului, noi primim de la Domnul un nou An de har, de bunătate, de milostivire, de iubire și bucurie! Știind, de fapt, că zilele omului sunt în mâna lui Dumnezeu (cf. Iov 12,10; 34:14, 15; Is. 42:5; Fap 17:25, 28), noi trebuie să prețuim acest timp pe care îl începem și să-l trăim așa cum Dumnezeu ne cere: convertindu-ne și orientându-ne pașii și viața spre acea Bucurie desăvârșită care este El!

El – Dumnezeu, iubit și celebrat, este mereu același: Cel de ieri, de astăzi și de mâine; și noi ne adresăm Lui cu cuvintele Apocalipsului: „Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20). Așa încheiem un An liturgic și începem unul Nou.

Având această speranță sigură în inimă, vrem să trăim acest nou timp de har primind invitația apostolului Paul care ne spune: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!” (Fil 4,4). Și ca să putem să ne bucurăm cu adevărat, atunci trebuie să redescoperim semnificația Adventului, timp pe care Domnul ni-l dăruiește spre a-l celebra în așteptarea venirii sale, făcând fapte de caritate și de iubire pentru noi și pentru frații noștri.

 Adventul este timpul de așteptare, de convertire, de speranță:

– de așteptare a primei veniri în umilință a Domnului într-un trup muritor și  așteptare a ultimei veniri, în slavă, a lui Cristos, Domnul istoriei și Judecătorul universului;

– de convertire, la care de cele mai multe ori Liturgia din acest timp ne invită prin glasul profeților și mai ales prin glasul lui Ioan Botezătorul; „Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Mt 3,2);

– de speranța plină de bucurie pentru că mântuirea deja realizată de Cristos (cf. Rom 8,24-25) și realitățile de har deja prezente în lume ajung la maturitatea și plinătatea lor, iar promisiunea se va schimba în realizare, credința în viziune și noi „vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2).

Adventul are un conținut teologic bogat, ia în considerație întreg misterul venirii Domnului în istorie până la încheierea lui. Diferitele aspecte ale misterului se împletesc în mod reciproc între ele. Adventul ne amintește, înainte de toate, „dimensiunea istoric-sacramentală” a mântuirii. Dumnezeul Adventului este Dumnezeul istoriei, Dumnezeu care a venit pentru mântuirea omului în Isus din Nazaret, în care se revelează chipul Tatălui (cf. In 14,9). Dimensiunea istorică a revelației ne amintește certitudinea mântuirii depline a omului, în întregime, a tuturor oamenilor și, prin urmare, legătura intrinsecă dintre evanghelizare și promovarea umană.

Adventul este timpul liturgic în care este evidențiată în mod categoric „dimensiunea escatologică” a misterului credinței creștine. Dumnezeu ne-a predispus la mântuire (cf 1Tes 5,9), dar este vorba despre o moștenire care ni se va descoperi numai la sfârșitul timpurilor (cf. 1Pt 1,5). Istoria este locul actualizării promisiunilor lui Dumnezeu și este îndreptată spre „ziua Domnului” (cf. 1Cor 1,8; 5,5).  Cristos a venit în trupul nostru și după moarte, s-a manifestat și s-a arătat apostolilor și martorilor aleși de Dumnezeu ca Cel Înviat (cf. Fap 10, 40-42) și va apărea din nou la sfârșitul veacurilor (Fap 1,11).

Biserica, în peregrinarea ei pământească, trăiește în mod continuu tensiunea dintre mântuirea împlinită deja în Cristos, dar nerealizată încă în noi și de manifestarea deplină a revenirii glorioase a Domnului judecător și mântuitor.

Adventul, prin urmare, în timp ce ne revelează dimensiunile profunde, adevărate și misterioase ale venirii lui Dumnezeu, ne amintește și de angajarea misionară a Bisericii și a fiecărui creștin pentru realizarea venirii Împărăției lui Dumnezeu. Comunitatea creștină, prin Liturgia din Advent este chemată să trăiască anumite gesturi esențiale prin care să-și exprime viața evanghelică: o așteptare vigilentă și bucuroasă, speranță și convertire.

Comportamentul de așteptare caracterizează Biserica și pe creștin pentru că Dumnezeul revelației este Dumnezeul promisiunii care, în Cristos și-a manifestat întreaga sa fidelitate față de om (cf. 2Cor 1,20). În Advent, Biserica nu recită partea evreilor care îl așteptau pe Mesia cel promis, dar trăiește așteptarea lui Israel în mod real, pentru fiecare veac și manifestarea acestei realități care este Cristos. Acum vedem „ca într-o oglindă”, dar va veni o zi în care „vom vedea față către față” (cf. 1Cor 13,12). Biserica trăiește această așteptare, veghind și în bucurie. De aceea se roagă: „Maranatha: Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,17.20).

Prin urmare, Adventul îl celebrează pe „Dumnezeul speranței” (Rom 15,13) și trăiește această speranță cu bucurie (cf. Rom 8,24-25). Cântarea care caracterizează Adventul este cea a Psalmului 24, 1-3: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu, Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei! Toţi cei care speră în tine nu vor fi făcuţi de ruşine”.

Dumnezeu, intrând în istorie, îl interpelează pe om. Venirea lui Dumnezeu în Cristos cere de la om o convertire continuă; noutatea Evangheliei este o lumină care cere o trezire decisivă din somn (cf. Rom 13,11-14). Timpul Adventului, mai ales prin predica lui Ioan Botezătorul, este o nouă chemare la convertire pentru a pregăti căile Domnului și a-l primi pe Domnul care vine. În sfârșit, Adventul ne educă spre a trăi acea atitudine pe care o aveau „săracii lui Dumnezeu”, cei blânzi, cei umili și disponibili pe care Isus  i-a proclamat fericiți (cf.Mt 5, 3-12).

Liturgia Adventului mai este caracterizată și de invitația specială „la bucurie” care însoțește în întregime acest timp: noi îl așteptăm pe Cristos, Domnul Istoriei care, la sfârșitul veacurilor, va veni în slavă pentru a-i face pe toți părtași pe deplin la misterul său de mântuire, și prin urmare, de bucurie! Dar în timp, bucuria noastră este orientată și spre venirea continuă a Mântuitorului nostru în mijlocul nostru, venire ce poate fi recunoscută în promisiunea lui Isus: „iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt 28,20), și mai ales în Euharistie, unde El este prezent cu adevărat în mijlocul nostru. Pe lângă aceasta, Isus realizează prezența sa între noi și prin prezența fratelui flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare, etc… pe care în fiecare zi îl întâlnim pe cărarea vieții noastre, pentru că El ne învață: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut” (Mt 25, 31-46).

E vremea să depășim teama, frica și nedumerirea, pentru că e aproape nașterea Mântuitorului. Dumnezeu este aproape. Această certitudine trebuie să ne cuprindă ființa și să ne facă să tresăltăm de bucurie.

Apropierea lui Dumnezeu dă naștere bucuriei. El vine să împărtășească viața noastră. Vine să transforme cotidianul nostru într-o bucurie. Vine să refacă imaginea sa uzată de timp și de păcatul inimii noastre. Vine să reînnoiască trăsăturile chipului său în noi. Venirea Domnului, așadar, ne umple de bucurie.

„Urările” pe care obișnuim să ni le adresăm la începutul noului An liturgic și a Adventului, cum de altfel și cele pe care ni le vom adresa la Nașterea Domnului, să aibă gustul cuvintelor Sfintei Tereza de Calcutta:

 „Bucuria este rugăciune. Bucuria este forță. Ea este ca un năvod de iubire care prinde sufletele. Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie. Cine dăruiește cu bucurie, dăruiește mai mult. Nu există o manieră mai bună pentru a manifesta gratitudinea noastră față de Dumnezeu și oameni ca a primi totul cu bucurie. Nu lăsați niciodată ca tristețea să vă cuprindă încât să vă facă să uitați de bucuria lui Cristos cel înviat. Continuați să-l dăruiți pe Cristos și altora, nu prin cuvinte, dar prin exemple, pentru iubirea care vă unește cu El, iradiind sfințenia sa și răspândind parfumul iubirii sale, oriunde veți merge. Fie ca forța voastră să fie numai din bucuria care vine din Cristos. Fiți fericiți și în pace. Acceptați tot ceea ce el vă dăruiește și dăruiți tot ce El ia cu mare bucurie”.

            Vă urez un Advent Binecuvântat!

Christus imperat!

Ultima duminică din timpul anului liturgic este închinată sărbătorii lui Cristos Regele Universului. Sărbătoarea aceasta s-a născut în momentul în care monarhia din lume intra în criză, mai exact în anul 1925.

În Cartea profetului Daniel găsim scrise aceste cuvinte: „Lui i s-au dat stăpânirea, gloria şi domnia și toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnica ce nu va trece şi domnia lui nu va fi distrusă” (7,14). Amintirea acestor cuvinte răsunau cu mult entuziasm în sufletele acelora care sperau ca Isus să fi fost Mesia cel promis de veacuri, cel care avea să aducă eliberarea lui Israel. Din păcate, cum bine știm, astfel de așteptări au fost zadarnice, iar mulți au fost dezamăgiți și asta pentru că nivelul de înțelegere„teologic” al contemporanilor lui Isus nu era asemănător cu cel al profeților din trecut care, în numele lui Dumnezeu, au rostit această profeție.

Această interpretare eronată se verifica și în relația pe care iudeii o aveau cu Isus: ei nu puteau să întrevadă în cuvintele, faptele și semnele pe care Isus le făcea pe Mesia, iar acest adevăr îl deducem din afirmația lui Ioan evanghelistul care remarcă: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (1,11). Confirmarea definitivă a acestei neînțelegeri va ajunge la apogeu în momentul în care Isus din Nazaret va fi judecat și condamnat la moartea cea mai groaznică, moment în care clasa sacerdotală, fariseii și mai mari poporului vor spune despre Isus: „Nu avem al rege decât pe împăratul” (In 19,15).

Punctul central al problemei stă, așadar, în neînțelegerea profundă cu privire la originea și sensul venirii Fiului Omului, așa cum Isus încerca să le explice contemporanilor săi. Această lipsă de înțelegere clară a misiunii lui Mesia din partea clasei sacerdotale a dus la imposibilitatea unei comunicări autentice dintre ei și Isus, iar rezolvarea problemei pentru ei a devenit foarte simplă: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor” (In 18,14).

Tema regalității lui Isus este prezentată în mod succint de evanghelistul Ioan în episodul dialogului dintre Isus și Pilat, în pretoriu, înainte de răstignire: doi oameni vorbesc două limbi diferite într-un dialog din care se va naște numai lipsa comunicării și eșecul. Cum era cu putință ca cei doi reprezentanți ai autorității atât de diferite puteau să se întâlnească!? Cum poate un om să înțeleagă voința lui Dumnezeu dacă se bazează numai pe raționamentele logicii și pe criterii de evaluare?

Prin urmare, trebuie să existe și un alt nivel de interpretare pentru a putea înțelege semnificația profundă a regalității lui Isus Cristos; vorbim despre acel nivel la care Isus a căutat mereu să-i ducă pe contemporanii săi, prin misiunea pe care el o îndeplinea. În toată viața sa publică, din momentul ispitirii în pustiu, până la exuberanţa mulțimii după fiecare minune și până la ultima ispitire a lui Isus pe cruce („…să se coboare acum de pe cruce și vom crede în el” (Mt 27,42) Isus a evitat mereu să se lase făcut rege („Cunoscând că au de gând să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege…” (In 6,15) de către oameni. Regalitatea sa își are originile, mijloacele și scopul total diferit de ceea ce omenii consideră atunci când vorbesc despre regalitatea aceasta umană.

Așadar, omul are nevoie de o calitate în plus pentru a putea reuși să pătrundă misterul realității lui Isus Cristos. De fapt, însuși Cristos în acea întâlnire de taină cu Nicodim, unul dintre membrii de vază a Sinedriului, îi va descoperi care este posibilitatea ca omul să cunoască Împărăția lui Dumnezeu și să intre în ea: „Adevăr, adevăr îţi spun, dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”… […]. „Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,3.5).

Numai prin dimensiunea credinței Cristos poate fi recunoscut și acceptat ca rege: numai credința ne poate permite acea renaștere de sus, în Duhul Sfânt care, introducându-ne pe calea convertirii, ne va duce, în existența noastră, la a-l vedea în Isus  răstignit, pe Cristos Regele lumii („Când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,32), venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Acesta este mesajul pe care Isus încercă să-l  transmită lui Pilat, sperând să-l înțeleagă: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta…”. (In 18,36).

Originea și semnificația Împărăției lui Dumnezeu nu poate fi găsită în această lume; Isus este un rege sărac, un rege care nu se impune prin forță și violență, un rege care îndură suferință și care moare răstignit: așadar, cum am putea să-l numim rege? În ce anume constă această regalitate a sa?

Cu privire la acest argument, Isus este foarte clar, cel puțin pentru cel care, având credință, are urechi cu care să audă: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr, acesta ascultă glasul meu” (In 18,37).

Această afirmație pare să fie doar o expresie abstractă, dar în această frază lapidară, Isus descrie concret întreaga sa existență: a înfăptui adevărul înseamnă a adera la viață, înseamnă a veni în ajutorul celorlalţi, a vorbi de bine, a iubi, a îmbogăți cunoștințele fiecăruia, a construi pacea, a edifica societatea. A împlini adevărul nu înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, ci a primi umanul în formele care ni se prezintă Dumnezeu care este acolo, în orice cultură, rasă, limbă, religie, stare de viață. Isus nu vorbea despre un Dumnezeu mare, atotputernic, victorios; vorbea despre un Tată, un Dumnezeu care cunoaște atotputernicia iubirii, un Dumnezeu care intenționează să salveze ceea ce era pierdut: „Nu au nevoie de medic cei sănătoși, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși” (Mc 2,17); „Știți că cei care conduc popoarele le domină și cei mari își fac simțită puterea asupra lor. Între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru, și cine vrea să fie primul între voi, să fie slujitorul vostru, așa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Mt 20,25-28). Aceasta este regalitatea lui Dumnezeu și prin urmare, regalitatea lui Isus Cristos.

Putem vorbi şi despre regalitatea iubirii, pentru că a iubi înseamnă a se recunoaște în mod reciproc regi și regine, a se promova, a se ajuta reciproc; a iubi înseamnă a face ca binele să domnească în viețile noastre, a iubi înseamnă a-l urma pe Cristos, a intra în această logică a lui Cristos, în această dinamică de iubire, trecând prin viața aceasta, cu momentele ei de bucurie și durere, cu privirea mereu îndreptată spre Împărăție, acolo unde îl vom vedea pe Cristos Regele nostru.

Acesta să fie spiritul care să însuflețească inima și viața noastră, acesta să fie spiritul care să ne facă să primim regalitatea lui Cristos. Astfel, pătrunși și plini de acest spirit și de credință, noi putem mărturisi cu viața noastră: Christus vincit! Christus regnat! Christus imperat!

Cerul e dorul meu!

În toiul verii, plină de culori și de tot felul de sunete pline viață, mai înainte ca natura să înceapă a se îmbrăca în haina toamnei, creștinii își amintesc de Fecioara Maria care după ce și-a trăit existența sa pământească, încheie această peregrinare pe pământ „adormind” înainte de a fi fost ridicată în Cer cu trupul și cu sufletul.

Această solemnitate mai este numită și „Paștele de vară” sau ”Paștele Mariei”, pentru că ne îndreaptă spre ceea ce va fi Paștele nostru, adică intrarea noastră în viața veșnică, cu sufletul și cu trupul. Ne amintește că și noi suntem în așteptarea acelui întâlniri pascale cu Domnul Cristos și cu învierea noastră!

A vorbi  despre solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, însemnă a ne „catapulta” într-un „discurs” teologic de mare însemnătate, capabil să ne descopere iubirea cea mare pe care Fiul Isus a avut-o față de Mama sa Maria, încât  a condus-o în Cer cu trupul și cu sufletul, nu print-o înviere proprie (lucru care s-a întâmplat cu Cristos și care se va întâmpla și cu noi!), dar prin ceea ce noi numim „adormirea” Mariei.

În Constituția apostolică Munificentissimus Deus, Papa Pius al XII-lea, tratează această problemă și o explică în acest fel: „Maria printr-un privilegiu unic a învins păcatul prin zămislirea ei neprihănite; de aceea nu a fost supusă legii de a rămâne în stricăciunea mormântului, și nici nu a trebuit să aștepte răscumpărarea trupului la sfârșitul lumii”.

Teologi, Părinți ai Bisericii, Sfinți din toate timpurile, ne-au transmis reflecții și scrieri iluminate asupra acestui argument; e vorba despre gânduri care ne pot ajuta fără îndoială să o iubim mai multe pe Aceea care, printr-un act sublim de iubire al Fiului, a fost condusă în Paradis în toată „plinătatea” trupească și sufletească, fără să aștepte sfârșitul veacurilor.

Aceea care spunând „DA-ul” ei a devenit Maica Răscumpărătorului, continuă să fie mamă, mijlocitoare și mângâietoare, în plinătatea ființei sale, și acum când se află lângă tronul lui Dumnezeu Tatăl!

Cunoscând-o mai bine pe Maria, îl vom cunoaște mai bine pe Fiul ei Isus Cristos. Să cerem de la Isus și de la Maria să ne facă capabili și pe noi să iubim fără „limite”, în totalitate, deja de aici de pe pământ, unde începe pelerinajul nostru spre veșnicie!

Să celebrăm împreună această Solemnitate cu credință și dorința sinceră de a urma îndemnurile Mamei noastre cerești: „Faceți tot ce vă va spune” (In 2,5).

Acesta este motivul pentru care fiecare om ar trebui să exclame: „Cerul e dorul meu!”

Urări de Sfintele Paști…

Urarea pascală se naște din lumina lui Cristos cel Înviat, în care găsim speranța noastră. Sf. Augustin explica credincioșilor săi că învierea Domnului este speranța noastră: „resurrectio Domini, spes nostra”. Isus a înviat pentru ca noi care suntem destinați morții, să nu disperăm gândindu-ne că, odată cu moartea, viața s-a sfârșit pentru totdeauna. Nu, nu s-a sfârșit, spunea Sfântul Augustin: moartea nu mai are putere asupra omului și asupra lumii, chiar dacă mai rămân încă multe din semnele „domniei” sale.

Le urez tuturor să redescopere această lumină care provine de la Cristos cel Înviat, și care ne asigură că drumul nostru spre veșnicie nu este cu totul obscur, chiar dacă întunericul nu lipsește; nu este o cale a disperării, chiar dacă uneori apar multe lacrimi pe chipurile noastre.

Sigur, cu toții ne-am dori să celebrăm Paștele cu o lumină și cu o bucurie, care să fie alimentate și de condiții de viață mai puțin dificile. Să ne gândim la situațiile de nesiguranță ale părinților care nu știu cum să-i educe pe fiii lor, la tinerii care caută un loc de muncă, la cei care își doresc să-și întemeieze o familie. Să ne gândim la situațiile economice și la condițiile de muncă precare, care îngreunează o viață ce se dorește trăită cu demnitate și seninătate, având o privire încrezătoarea spre viitor. Să ne gândim la situațiile de suferință cauzate de boli, de moartea cuiva drag și de multe alte încercări. Să ne gândim la toți acei frați ai noștri care fug din calea războaielor, la mulți creștini care cad victime ale atentatelor în timp ce celebrează sărbătorile, după cum s-a întâmplat în Egipt în Duminica Floriilor.

Viața nu ne scutește de experiențe triste și obscure, în cea mai mare parte legate de condiția umană, de experiențe legate de tendința noastră de a ne închide, de multe altele legate de răutatea noastră. Vestirea Paștelui ne amintește că Isus Cristos Înviat a trăit condiția noastră umană până la sfârșit, până la obscuritatea morții pe cruce. El este „Marele Pacient al durerii umane”, după cum ne amintea Papa Francisc într-o predica din Duminica Floriilor. El a luat asupra sa orice suferință a noastră, a fost calomniat, trădat, abandonat, biciuit și încoronat cu spini, iar la sfârșit răstignit. Totul, cu un singur scop: ca să-și ofere viața din iubire, din iubire față de Tatăl și din iubire față de noi toți.

Paștele constituie noutatea cea mai mare din întreaga istorie umană: viața ce apare pe neașteptate dintr-o condiție de moarte. Din falimentul lui Mesia răstignit pe o cruce, pus apoi într-un mormânt și peste care a fost rostogolită o piatră mare, izvorăște lumina. În acest început de primăvară mormântul se deschide, Dumnezeu îl învie pe Isus Cristos din morți. Acest eveniment central al istoriei are loc după stilul ce-i aparține lui Dumnezeu, Cel care iubește viața noastră, care suntem fiii săi. Acel mormânt s-a deschis, mai rămâne să se deschidă și ochii noștri, urechile noastre, și mai ales inima noastră, pentru a asculta și a primi Cuvântul de viață, de iubire și de speranță.

Lumina Domnului Cel Înviat să lumineze zonele întunecate ale vieții noastre și ale lumii în care trăim, și să dea naștere bucuriei, bucuriei de a trăi chiar și printre semnele morții. Să nu fim niște persoane triste, descurajate, pesimiste. Nu suntem persoane ale crucii, dar știm că trecem prin cruce. Crucea este doar o trecere, învierea este o stare de viață definitivă. Așa a fost și pentru Cristos, și așa va fi și pentru noi, așteptând cu speranța de a învia împreună cu El la o viață nouă, la viața de comuniune cu Dumnezeu.

Sf. Tereza de Calcutta spunea: „Omenirea este înfometată de iubire, pentru că noi suntem prea ocupați. Astăzi, deschideți-vă inimile voastre în ziua Învierii Domului, și iubiți așa cum n-ați mai făcut-o niciodată!”. Prin urmare, noi creștinii, sărbătorind Învierea Domnului, să reaprindem în inimile noastre iubirea, și iubind viața cea adevărată care vine din Învierea lui Cristos, să ne îmbărbătăm unii pe alții cu adevărurile credinței (cf. 2 Cor 13,11).

            Să avem parte de un Paște Binecuvântat și Fericit, și să putem spune din inimă: Cristos a Înviat, Aleluia!

Euharistia, apogeul iubirii lui Isus Cristos

Omilie rostită în Bazilica minor la Liturghia in Coena Domini:

Iubiți frați și surori în Cristos,

Aceasta este seara cu care începem Triduum-ul Pascal, suita celor trei zile, cele mai importate din an. Astăzi, Biserica răspândită în lume se oprește, se apleacă să spele picioarele, îngenunchează pentru adorarea Euharistiei.

Și noi, în această seară, în biserica noastră, printre sentimente diferite, așteptări, speranțe, goluri ce trebuie umplute, mânii ce trebuie potolite, dubii ce trebuie lămurite, întrebări care așteaptă un răspuns, suntem aici în așteptarea de a îngenunchea înaintea Aceluia care a îngenuncheat pentru noi.

Mărturisesc că am întâmpinat dificultăți în a pregăti aceste rânduri pentru voi, dificultăți care se nasc din contrastul dintre cuvintele pe care le proclamăm, gesturile pe care le facem și viața noastră, viața mea, de creștin și de preot, viața noastră, de comunitate alcătuită din familii. Cum putem celebra misterul iubirii dacă suntem de atâtea ori atât de departe de o iubire autentică, dacă și printre noi oamenii există egoisme, ambiții, neînțelegeri…cine dintre noi nu are pe cineva, un soț, un fiu, un părinte, un neam, un prieten, un confrate, un coleg pe care în acest moment să nu-l simtă departe? Atunci mă întreb, mai are sens să celebrăm misterul comuniunii, al unității și al slujirii care este Euharistia?

Da. Are sens, tocmai pentru că nimeni dintre noi nu este fără de păcat, toți avem picioarele, mâinile și inimile murdare. Are sens pentru că la începutul Tridum-ului Pascal, fiecare dintre noi are nevoie să regăsească curajul de care a dat dovadă Cristos. Curajul umilinței. Și nu El era cel care trebuia să se umilească: dintre cei doisprezece niciunul nu s-ar fi salvat… toți cei prezenți la Cina cea de Taină peste puțin timp l-ar fi abandonat, renegat și trădat.

Ioan și Iacob, prin glasul mamei lor, cer Domnului să le dea primele locuri în slava sa, Isus însă își scoate haina și ia un prosop. Iuda a luat arginții, iar Isus se încinge cu un ștergar. Petru va spune de trei ori „nu-l cunosc”, iar Isus varsă apă într-un vas de spălat și începe să le spele picioarele. Noi vrem mereu primele locuri, noi urmărim mereu siguranța economică, noi ne trăim viața după vrerea noastră. Ne umplem gura cu cuvinte de genul iubire, slujire, primire, iar Isus nu vorbește, el înfăptuiește.

Iată, în fața nevredniciei noastre de a participa la masa sa, Isus se apropie de fiecare dintre noi pentru că ne iubește, mă iubește așa cum sunt. Pentru că iubirea adevărată nu privește în față; nu căută zâmbete de aprobare, priviri complăcute; nu se teme de ochii plini de mânie sau de lacrimile pe care trebuie să le șteargă; iubirea cea adevărată se apleacă până la picioare. Și când speli picioarele, nu poți privi în față persoana pe care o ai înaintea ta. Picioarele, spre deosebire de mâni pe care le putem deschide și închide, nu au formă de expresie. Se poate deosebi piciorul mare de cel mic, de culoarea pielii, piciorul de bărbat de cel de femeie, dar la final toate sunt la fel, adică toate au nevoie să fie spălate.

Ne poate spune cel care îngrijește un bolnav, o persoană care are nevoie de ajutor și asistență permanentă.

Și Isus a experimentat ce înseamnă să ai picioarele spălate, atunci când o femeie păcătoasă i le-a spălat. Într-o zi, în casa lui Simon fariseul, femeia aceasta a venit, s-a prosternat la picioarele lui, le-a spălat cu lacrimile sale și le-a șters cu părul capului ei… O femeie, poate imaginea omenirii, care exprima în felul acesta iubirea față de Isus.

Acum e Isus cel care face gestul acesta, nu pentru a căuta iertarea, dar pentru a o dărui. A voit să spele impuritatea, nu numai de pe picioarele apostolilor, dar de pe picioarele întregii umanități… de pe picioarele noastre. Pentru care motiv? De ce un gest atât de concret și radical? Din iubire și numai pentru iubire! O iubire până la sfârșit! Dar în felul aceasta, a iubi înseamnă a eşua, a fi un pierdut, un neînțeles!

Da, în ochii lumii… Dar în ochii lui Dumnezeu nu înseamnă așa ceva… Iubirea adevărată nu este niciodată un faliment!

Dacă iubirea ar fi un eșec, Euharistia, sacramentul iubirii, ar fi o contra mărturie. De veacuri, în fiecare zi, un faliment colosal: mii de liturghii, de adorații, de sărbători la prima Sfântă Împărtășanie… de ce? Pentru că nu știm ce să mai facem duminica? Nu cred, atracțiile lumii nu ne lipsesc. De ce atunci? Pentru că Domnul continuă și astăzi să se aplece asupra mea. Și nu există un semn de iubire mai concret ca acesta: își dă trupul său pentru mine. Se dăruiește pe sine însuși pentru mine.

Problema e că noi nu credem cu adevărat, sau cel puțin noi nu credem suficient! Pentru că, dacă am crede, imediat viața, noi înșine, lucrurile, evenimentele, durerea însăși, comunitatea noastră, toate s-ar transforma înaintea ochilor noștri. Astăzi, în aceste clipe noi am fi cu el în Paradis, pentru că paradisul nu este altceva decât aceasta: să ne bucurăm deja acum în plinătate de iubirea lui Dumnezeu. Lumea mereu l-a făcut pe om să creadă tot mai puțin în iubirea adevărată. Cine a fost trădat sau rănit o dată, îi este teamă să iubească și să fie iubit din nou, pentru că știe cât de mult rău se simte atunci când ești mințit și înșelat. Din acest motiv, crește în mod alarmant numărul acelora care nu reușesc să mai creadă în Dumnezeu; ba mai mult, în nici un fel de iubire. Și asemenea unui râu care iese din matcă, se trece de la neînțelegeri la echivocuri, și apoi la neîncredere, la tendința de a crede că celălalt de lângă tine are mereu ceva cu tine, pentru a se ajunge la indiferență și la cinism. Iar acest lucru se verifică și în cazul nostru, discipolii Iubirii!

         Pe plan personal se verifică experiența sărăciei și a mizeriei noastre care ne fac să afirmăm: „Da, această iubire a lui Dumnezeu este frumoasă, dar nu este pentru mine! Eu nu sunt vrednic să particip la ospățul tău…”. Oamenii simt nevoia să se știe iubiți de Dumnezeu și nimeni ar putea să le aducă această veste atât de bine ca discipolii lui Cristos. Când Isus se așează din nou la masă, după ce a spălat picioarele apostolilor, le spune: „V-am dat un exemplu, pentru ca și voi să faceți așa cum am făcut și eu vouă” (In 13,15). Vă dăruiesc pe Mine însumi în Euharistie, pentru ca și voi să puteți deveni euharistie pentru ceilalți, și voi sunteți chemați să vă frângeți pentru aproapele vostru.

Slujitoarea lui Dumnezeu, Sora Letizia Zagari, fondatoarea Congregației Fiicele Doamnei Noastre a Euharistiei, meditând cuvintele pe care Isus i le-a spus femeii samaritene: „Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu”, simțind că aceste cuvinte îi sunt adresate și ei, a decis cu fermitate: „Vreau să fiu misionară a Euharistiei şi pentru frații mei voi frânge pâinea Cuvântului”. Surorilor din congregația ei le spunea: „Fiecare dintre voi trebuie să trăiască din parfumul Joii Sfinte și să devină o ostie mică prin dăruirea de sine”.

Să fie aşa şi ne luăm și noi în această zi de Joia Sfântă angajarea de a deveni niște ostii mici care să hrănească foamea de iubire a umanității. În aceste zile, în care se deschide înaintea ochilor noștri o primăvară minunată, să cerem de la Domnul Isus să dea Bisericii sale o primăvară euharistică în care toți, începând de la noi înșine, din seara aceasta, să credem că ne dorim să schimbăm lumea, dar mai ales pe noi înșine, trăind din Isus-Euharistie.

Biserica trăiește din Euharistie.

Gândul meu se îndreaptă cu recunoștință spre Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a fost un martor și un mărturisitor al Euharistiei. Oricine, văzându-l celebrând sfânta Liturghie sau stând în adorație înaintea Preasfântului Sacrament, poate da mărturie că era un om cufundat în Dumnezeu, dar în același timp și un om ce trăia în lume. În enciclica Ecclesia de Eucharestia, Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „Am putut să celebrez sfânta Liturghie în capelele de pe cărările munților, de pe malurile lacurilor, de pe plajele mărilor; am celebrat-o pe altare ridicate pe stadioane, în piețele orașelor… Aceste decoruri atât de diferite ale celebrărilor mele euharistice mă fac să simt cu putere caracterul lor universal și așa-zis cosmic. Da, cosmic! Căci, chiar dacă ea este celebrată pe un mic altar dintr-o biserică de la țară, Euharistia este întotdeauna celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii. Ea este un loc între cer și pământ. Ea înglobează și pătrunde creația întreagă”.

Și astăzi, în acest moment liturghia noastă este celebrată pe altarul lumii. Să punem un pic de pasiune în această liturghie, să abandonăm formalitățile noastre, riscul obișnuinței care duce la rutină, ritualismul și să ne aruncăm cu  toată ființa noastră în Euharistie. Doamne, nu sunt vrednic, dar tu vei spune un cuvânt: este trupul meu, pentru tine! Și eu voi fi salvat.

În sfârșit, în această zi dedicată și preoției, înălțați către Domnul o rugăciune pentru preoții voștri, pentru ca, în ciuda tuturor lipsurilor și fragilităților umanității noastre, să putem fi primi mărturisitori ai slujirii și ai iubirii. Să ne rugăm pentru ca și astăzi, din mijlocul poporului creștin să fie tineri dispuși să-i spună Domnului „Iată vin Doamne ca să fac voința ta”, pentru ca celebrarea Euharistiei să poată continua până la a doua venire a Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos, căruia să-i fie cinste și slavă în toți vecii vecilor. Amin.

 

 

Să dăm un sens Floriilor!

Duminica Floriilor reprezintă începutul intrării în Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă, în care retrăim memoria centrală a vieții pământești a lui Isus, Cristos Domnul. E „Mare” pentru că, așa cum afirma Sf. Ioan Gură de Aur, „în ea s-au arătat pentru noi bunurile inefabile: s-a încheiat războiul cel lung, a fost învinsă moartea, șters blestemul, îndepărtat orice obstacol, suprimată sclavia păcatului. În ea Dumnezeul păcii a împăcat orice lucru, fie în cer, fie pe pământ”.

Binecuvântarea Ramurilor și procesiunea care urmează în această zi evocă intrarea lui Isus în Ierusalim, aclamat cu bucurie de mulțimea care îi iese în întâmpinare. Cardinalul Carlo Maria Martini scria că „probabil procesiunea apare un pic cam săracă față de ceea ce ar trebuie să revoce. Însă semnificația cea mai profundă a acestui gest nu stă în a purta în mâini ramuri de palmieri sau de măslini, refăcând în mod simbolic acea intrare, ci în intenția mesajului care cere de la noi să exprimăm prin acest gest voința noastră de a începe un nou drum”.

Prin urmare, se merită să răspundem la întrebarea care devine o invitație pentru fiecare dintre noi: „vrei să intri împreună cu Isus în Ierusalim și să urci până pe Calvar? Vrei să vezi unde se termină pașii Dumnezeului tău, vrei să fii cu El acolo unde El este?”

         Numai în felul acesta va fi Paștele.

Liturgia din această zi pare să fie împărțită în două momente: binecuvântarea ramurilor, urmată de procesiune, liturgia Cuvântului și celebrarea euharistică. Amândouă momentele sunt semnificative întrucât ne atrag atenția asupra fundamentului credinței creștine: pătimirea, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos. Nu vorbim despre două momente separate, așa cum caracterul diferit al celebrării ar putea sugera, pentru că amândouă momente sunt inserate în istoria mântuirii care se dezvoltă în timp și care pentru noi se actualizează astăzi.

         Aceasta este didactica lui Dumnezeu.

Cuvântul din Evanghelia proclamată după binecuvântarea ramurilor ne prezintă o mulțime de oameni, plini de bucurie, care sărbătoresc, strigând: ”Osana Fiului lui David!”. Dar imediat, în descrierea Pătimirii, mulțimea, în cea mai mare parte aceeași, urlă cât o ține gura: „Răstignește-l!” Pentru a defini o motivație plauzibilă a comportamentului mulțimii pe care o putem numi de „opoziție populară”, după expresia lui Romano Guardini, e suficient ca fiecare să privească în interiorul său şi să-și examineze inima. Profetul Ieremia spunea: „Mai înşelătoare decât toate este inima şi de nevindecat: cine poate s-o cunoască?” (Ier 17,9).

Trădarea lui Iuda și apoi renegarea lui Petru, ne arată cât de mare este nesiguranța umană. Să nu ni se întâmple și nouă, în aceste zile sfinte, ce s-a întâmplat atunci la Ierusalim: să aclamăm „Osana”, și cu aceeași ușurință, asemenea mulțimii, după puțin timp, să urlăm: „Răstignește-l!”

Abia ce am fost învăluiți în bucuria regalității Domnului și, imediat după, așa cum ne spune descrierea cronologică a faptelor ce relatează pătimirea, suntem chemați să trăim ultimele ore ale unui osândit nevinovat. În cele relatate, în persoanele care apar în această descriere, în obiecte, în situațiile absurde ce urmează se conferă acestei istorii de mai bine de două mii de ani o actualitate reală și misterioasă.

Intrarea lui Isus în Ierusalim este precedată de alegerea animalului de povară, un măgar: „Când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghé şi Betánia, lângă Muntele Măslinilor, a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, îndată ce veți intra în el, veți găsi un măgăruș legat pe care niciun om nu s-a așezat vreodată; dezlegaţi-l și aduceți-l!” (Mc 11,2-3). Sfinții Părinți ne oferă o cheie de interpretare a semnificației acestor două animale. Măgărița este figura poporului iudeu, supus jugului Legii; măgărușul pe care, precizează evanghelistul Marcu, nici un om nu s-a așezat vreodată (Ma 11,2), reprezintă popoarele care, încă nu au fost supuse de nimeni până acum.  Isus intră în oraș nu ca un rege, dar cu umilință și calmul unui servitor, călărind un măgar. Măgarul era animalul blând pe care și primii regi ai lui Israel, David și Solomon, îl foloseau în timp de pace, pe când în vreme de război foloseau calul și armura.

Expresia „Asinus portans mysteria”, atribuită lui Erasmus de Rotterdam (1466-1536), o putem aplica astăzi imaginii măgărușului care îl duce pe Cristos sau Bisericii, slujitoarea din iubire, în misiune pentru lume.

O Biserică slujitoare din iubire nu se sprijină pe siguranțele umane, depășește tentația puterii și a gloriei acestei lumii (cf Lc 4,6), nu se oprește pentru că nu are nici un motiv și nici nu se poate opri.  Toate le poate în Acela care îi dă forță și, împreună cu El, luând firea slujitorului (cf Fil 2,7), merge sprintenă pe drumurile lumii „fără pungă, nici desagă, nici încălțăminte” (Lc 10,4). O Biserică slujitoare din iubire arată lumii bucurie și milostivire față de toți, fără deosebire.

În această optică, intrarea lui Isus în Ierusalim pe spatele unui măgar trebuie să devină o pedagogie de viață. Fiecare dintre noi poate și trebuie să devină un purtător de Cristos. Sfântul Ioan Paul al II-lea, cu privire la această pericopă din Luca, afirma: „Isus nu a făcut din experiența sa umană o căutare a puterii, a succesului și a carierei, o dorință a dominării celorlalți. Dimpotrivă, El a renunțat la toate privilegiile egalității sale cu Dumnezeu, și-a însușit condiția servitorului, devenind asemenea oamenilor, a ascultat de planul Tatălui până la moartea pe Cruce” (Predica din 8 aprilie 2001).

Liturgia de astăzi ne îndreptă spre Paște. Este un preludiu al Învierii sale. Într-adevăr, intrarea în Ierusalim dă început ceasului istoric a lui Cristos, spre care tinde toată viața sa, dar dă început și ceasului care reprezintă centrul istoriei lumii. Să intrăm împreună cu Cristos în acest ceas, să luăm parte la pătimirea, moartea și învierea sa pentru ca în felul acesta să putem avea parte de Cristos pentru toată veșnicia.

 

 

 

Sic transit gloria mundi!

Cu ajutorul Domnului am ajuns la sfârșitul anului calendaristic 2017. În prima zi a anului ce se termină am urat celor din jurul nostru un An nou fericit, iar acum, la finalul lui, înțelept ar fi să facem o retrospectivă a timpului ce s-a scurs și să vedem dacă l-am folosit bine și cu ce am contribuit ca lumea să fie mai bună, mai umană, mai primitoare!

Omul înțelept știe că fiecare zi care trece îl apropie tot mai mult de un scop… Oare pentru ce am trăit anul acesta? Să facem umbră pământului, să ne perfectăm cariera, să ne umple conturile, să dăm frâu patimilor… pentru ce??? E timpul bilanțului! Doar așa am putea să descoperim că fericirea aceea pe care ne-o doream unii altora nu ne-a umplut sufletul și nu ne-a dăruit pacea. Cred că fiecare om, măcar acum, la sfârșit, poate să constate că fiecare culege din ceea ce a semănat… și fiecare poate să-și facă mea culpa pentru momentele în care nu a avut suficientă înțelepciune în a alege cele ce dau sens și valoare adevărată vieții sale…

Putem privi trecerea timpului din perspectiva bogatului din parabola lui Lazăr cel sărac și astfel,  vom trăi ultima zi a anului ca și în celelalte zile, benchetuind, îmbrăcați într-o viață frivolă sau putem face din această zi, Ziua Recunoștinței noastre față de Acela care ne poartă de grijă. Voi ce alegeți?

Nu scriu mult ca să nu vă răpesc din timpul prețios dedicat colindătorilor; așadar, eu vreau să termin anul 2017, mulțumind și cerând iertare.

Am să încep mai întâi prin a cere iertare, deoarece eu consider că mulțumirea se naște dintr-o inima lipsită de tot ce-i dăunător. Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte pentru toate momentele în care nu am corespuns harului și stării mele de viață…

Să mă ierte pentru toate infidelitățile mele fie în viața sacerdotală ca și cea călugărească, pentru toate omisiunile și lipsurile mele…

Cer iertare semenilor mei care au avut de suferit din pricina caracterului meu aspru și dificil, pentru lipsa mea de modestie, de umilință și de caritate…

Și acum că mă simt ușurat de iertarea pe care am cerut-o și pe care o ofer celor care, rău făcându-mi, îmi cer să-i iert, vreau să mulțumesc după îndemnul lui Isaia prorocul care spune: „Voi face să se amintească bunătatea Domnului şi lauda Domnului, după toate câte ni le-a făcut Domnul, ca şi multul bine pentru casa lui Israél, pe care le-a făcut după marea sa îndurare şi în bunătatea lui” (Is 63,7), și împreună cu Psalmistul spun și eu: „O, Dumnezeule, regele meu, vreau să te preamăresc şi să binecuvântez numele tău în veac şi pentru totdeauna! Te voi binecuvânta în toate zilele şi voi lăuda numele tău în veac şi pentru totdeauna” (Ps 145,1-2).

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a suportat pe parcursul acestui an, că mi-a orânduit zilele mele în pace și că mi-a purtat de grijă în toate…

Mulțumesc tuturor acelora care în acest an m-au însoțit cu iubirea și rugăciunea lor, cu prietenia și bunăvoința lor, făcând posibilă ca viața mea să capete culoare…

Mulțumesc și celor care mi-au făcut viața un calvar, căci și momentele dificile din viața omului își au sensul lor…Mulțumesc tuturor!

Cât e de frumos este să închei anul și să începi Noul An sub privirea Mariei; Ea, Mama, să ne ia de mână și să ne conducă pașii; Ea, Mama, să ne ocrotească și să ne elibereze de cel rău care continuă să lupte împotriva noastră, dar noi mergem mai departe împreună cu Maria care mijlocește pentru noi. Nu ne este teamă, pentru că Maria ne conduce la Cristos, iar noi în El găsim toată forța noastră, fapt pentru care închei, folosindu-mă de cuvintele cântării Te Deum-ului: «In te, Domine, speravi: non confundar in aeternum».

Vă doresc UN AN NOU 2018 plin de prezentă lui Dumnezeu în viața voastră, să aveți parte de sănătate în trup și în suflet și să înaintați în larg în cunoașterea lui Dumnezeu, „de la care vine tot darul cel bun și desăvârșit” (Iac 1,17).

La mulți și fericiți Ani! Cu Pace și Bine!

Visul lui Dumnezeu…

De multe ori m-am oprit înaintea presepiu-lui deja pregătit, împodobit de culorile personajelor, a luminilor, a sunetelor și a diferitelor scene din viața cotidiană a micului sătuc din Betleem însă, anul acesta, nu am avut ochi decât pentru iesle. Nu pentru ieslea ca atare, piesă de decor, ci pentru ceea ce ea semnifică atunci când ea e goală, gata să primească pe cineva… Acea iesle l-a primit pe Domnul: pentru El nu s-a mai găsit un loc în casa de oaspeți. Oamenii nu l-au primit, iar Fiul lui Dumnezeu a găsit un pic de căldură acolo unde animalele mănâncă fânul lor. Numai scutecele cu care Maria l-a înfășat, imediat după nașterea lui, au putut să-l ferească de frig. Un Crăciun straniu! Este sărbătoarea neprimirii lui Dumnezeu care devine sărbătoarea primirii omului din partea lui Dumnezeu. Cu cât privesc mai bine aceea iesle, cu atât îmi dau seama mai bine că acolo se află tot sensul acelei nașterii, a misiunii lui Isus: este împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, este mântuirea făcută trup, este Iubirea făcută om. Ieslea este visul lui Dumnezeu, visul acelui Tată care vrea să redea demnitatea făpturii sale care trădează, ucide, violează, naște nedreptate și suferință. Este visul lui Dumnezeu care, din iubire față de noi, se face om în noi pentru a ne spune din nou că adevărata noastră identitate este aceea de a fi asemenea Lui.

La acea iesle trebuie să ne întoarcem mereu pentru a ne regăsi pe noi înșine, pentru a fi oameni cu adevărat. Acea iesle simplă și săracă trebuie să o contemplăm pentru a ne redobândi umanitatea noastre autentică. Crăciunul estre visul lui Dumnezeu care vrea să vadă mereu acea iesle goală, mereu liberă, pentru că fiecare om care se naște, care vine la lumină, ar trebui să găsească un loc cald și primitor în care să fie așezat și scutece în care să fie înfășat ca într-o îmbrățișare, învingând în felul aceasta frigul indiferenței care ucide. Dacă pentru Pruncul de la Betleem, Fiul lui Dumnezeu, nu a mai fost loc printre oameni… pentru noi, este și va fi mereu un loc în inima lui Dumnezeu, acelui Dumnezeu care restituie demnitatea și frumusețea fiecărei persoane. Fără iubire, fără Dumnezeu, omul experimentează iadul pe pământ pentru că „iadul este acolo unde nu există Cristos” spune marele învățat Paul Claudel.

Astăzi, Isus se naște în ieslea atâtor vieți distruse, atâtor inimi neînțelese, refuzate, maltratate, împietrite și aburite de păcat și de egoism, și tuturor le dăruieşte lumină, pace, forță, curaj, bucurie și libertate… Isus vrea să se nască în fiecare zi în noi pentru a ne înfășa în iubirea sa, în căldura îmbrățișării sale. Dar visul lui Dumnezeu nu se sfârșește aici, nu poate să se termine în felul aceasta! Visul său continuă și speră ca fiecare om, fiecare făptură să devină o iesle, un pătuț, o casă pentru frații săi!

E adevărat, Isuse, în fiecare an ne umplem gura cu aceste cuvinte… la Crăciun lumea pare că spune tot felul de litanii pline de bunătăți, aproape ca un antidot pentru Sărbătorile noastre pline de consumism și indiferență… iar egoismul nostru ne facem tot mai obezi și indiferenți. Uneori, chiar și în noi, nu există loc pentru iubire, pentru primirea celor ultimi pentru care TU cel dintâi te-ai descoperit lor… Eliberează, Doamne, viața noastră de tot ce ne îngreunează, de tot ceea ne împiedică să iubim și să fim liberi. Redă-ne, în acest Crăciun, gustul lucrurilor simple care, de prea multe ori, credem că le știm și le facem, redă-ne bucuria. Umple-ne de uimire încă o dată și fă-ne să descoperim că e bine că Tu ești aici, printre noi, un prunc neputincios și lipsit de apărare, dar care ne descoperi taina cea ascunsă de veacuri. Și șoptește inimii noastre, inimii mele în aceste momente: ce bine că tu ești aici, pentru că eu vreau să-ți spun: Crăciun Binecuvântat și Fericit! Amin.