Timpul este aproape…

timpSe apropie ziua cea mare, „sărbătoarea sărbătorilor, ziua în care Dumnezeu devine prunc”, cum spunea Sf. Francisc de Assisi și mă preocupă faptul că omenirea nu este pregătită să primească un Dar atât de însemnat.

Ca să înțelegem Darul pe care Dumnezeu îl face omenirii, ar trebui să răspundem la întrebarea: ce este Crăciunul? Ce reprezintă Crăciunul pentru mine?

            Poate vi se pare banală această întrebare, mai ales că noi suntem un popor de „drept mărturisitori creștini”, oameni care au „primit credința cea adevărată”, cărora a le vorbi despre Dumnezeu este un subiect depășit de mult…. Și totuși, ce sărbătoresc romanii și ceilalți creștini la Crăciun? Ignatul? Sărbătorile de iarnă? Pe cine așteaptă omul de astăzi la Crăciun? Pe Moșul!!! Tot ce ne înconjoară este „împodobit și îmbrăcat” de spiritul comercial și consumist, învăluit într-un gust de neopăgânism, factori care ne împiedică să-l vedem pe Dumnezeu care se naște și să ne îmbrăcăm cu haina smereniei și a recunoștinței, mulțumind Moșului, adică Tatălui, pentru darul făcut nouă prin Fiul și, în Duhul Sfânt, să-i aducem închinarea cuvenită.

            Stau și mă întreb: oare ce gândește Dumnezeu despre felul în care noi, creștinii de ieri, de astăzi și de mâine celebrăm misterul vieții sale divine? Cred că am realizat că evenimentul nașterii lui Dumnezeu în lume este una dintre etapele revelării sale, așa cum ne spune și Sf. Ioan Teologul: „nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni decât numai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (Mt 11,27).

            Dacă am fi luat în serios perioada dinaintea Crăciunului, timpul postului sau al Adventului, așa cum se numește în limbaj liturgic, am fi avut posibilitatea să redescoperim importanța venirii lui Dumnezeu printre oameni și ne-am fi pregătit pentru această întâlnire pentru a nu rata acest moment. La începutul postului Mântuitorul Cristos ne spunea în Evanghelie: „Vegheați așadar, în orice moment și rugați-vă” (Lc 21,36) ca nu cumva grijile vieții acesteia și preocupările lumii să schimbe sensul venirii sale așa cum s-a întâmplat atunci când, istoric vorbind, El s-a născut la Betleem: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Dacă am trăit creștinește această perioadă de post, atunci sigur în inima noastră am pregătit calea Domnului (cfr. Is 40, 3), iar sufletul nostru, îmbrăcat în smerenie și cucernicie, se va transforma într-o iesle, loc în care, Dumnezeu, făcut om, s-a odihnit pentru prima data.

             Mergând în oraș, am observat că multe din străzi sunt iluminate și împodobite cu tot felul de ornamente care încântă ochiul și golesc sufletul de ce e mai sfânt și atunci m-am întrebat: unde este Isus în toată zarva aceasta?

            Privesc vitrinele pline de lumini, figurile ce imaginează pe Moș Crăciun cu sacul în spate și mă întreb din nou: și unde este Isus în toată scenografia aceasta? Toată lume ascultă sau cântă „Jingle Bells” și multe alte colinde, dar Isus nu este nicăieri. Și atunci mă întreb: ce fel de Crăciun sărbătoresc creștinii? Care este mesajul Crăciunului? Oare Isus s-a născut ca să de posibilitatea comercianților să câștige zilele acesta însutit? Oare Isus s-a născut printre luminile bradului și printre cadouri sau într-un grajd sărac din Betleem? Unde este Isus?

            Nu pot să cred că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și s-a născut printre oameni pentru ca noi să putem transforma totul în ceva comercial, anulând importanța Crăciunului.

            Omule, cât de mult te-ai îndepărtat de adevăr? Atât de mult încât, pentru tine, la Crăciun e important să ai un brad pe care să-l împodobește, în timp ce în jurul tău sunt oameni care mor de frig și de foame.

            Cum se poate sărbători Crăciunul fără Isus? Crăciunul nu este o ocazie de vacanță, un brad, un cadou, nu!!! Crăciunul pentru creștin este venirea lui Isus în sufletul său, în casa sa, în familia sa. Cum am putea crede că putem separa Crăciunul de Isus, am putea să acordăm mai mare importanță tuturor celor lumești decât nașterii sale și dorinței Lui de a se naște în sufletele noastre. Ar trebui să înțelegem că, pentru Isus nu sunt importante reducerile, și nici cadourile; Isus are nevoie numai de un singur lucru pentru a se putea naște: inima mea. Și-ar dori ca fiecare dintre noi să creeze în inima sa o iesle unde să se poată naște. El nu ne cere nimic special, îi ajunge un braț de paie pe care să stea, și prin aceasta ne face să înțelegem că și în slăbiciunile și lipsurile noastre el vrea să vină. E suficient să-i deschidem inima.

            Lui Isus îi este de ajuns puținul. Să încetăm să ne mai gândim numai la lucrurile trecătoare, la a avea un brad frumos, un prânz bogat, un cadou extraordinar; să ne gândim mai întâi la ființa noastră, să ne gândim la inima noastră și, în puținul timp care ne-a mai rămas, să adunăm cât mai multe paie pentru a umple „ieslea” în care să-l primim pe Pruncul Isus.

            Așa îmi imaginez eu timpul postului Crăciunului sau al Adventului: un timp în care am ochii mari deschiși, sunt mereu atent și mă concentrez asupra rugăciunii pentru că Domnul Isus vrea să intre în inima mea, iar acesta e Crăciunul!

            Și cu toate acestea avertismentul lui Ioan Botezătorul este de mare actualitate și a astăzi: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți…” (In 1,26).

            Tu care ai citit aceste rânduri îl cunoști cu adevărat pe Isus și motivul nașterii sale?

Reclame

Adventul, timp de așteptare, de convertire și de speranță

x29-novembre-Avvento.jpg.pagespeed.ic.5qgHSKWtCICu prima duminică din Advent începe un nou An Liturgic pentru Biserica Catolică de rit latin, în timp ce, pentru catolicii de rit bizantin, noul An Liturgic începe cu data de 1 septembrie a fiecărui an calendaristic. Începând timpul Adventului, noi primim de la Domnul un nou An de har, de bunătate, de milostivire, de iubire și bucurie! Știind, de fapt, că zilele omului sunt în mâna lui Dumnezeu (cf. Iov 12,10; 34:14, 15; Is. 42:5; Fap 17:25, 28), noi trebuie să prețuim acest timp pe care îl începem și să-l trăim așa cum Dumnezeu ne cere: convertindu-ne și orientându-ne pașii și viața spre acea Bucurie desăvârșită care este El!

El – Dumnezeu, iubit și celebrat, este mereu același: Cel de ieri, de astăzi și de mâine; și noi ne adresăm Lui cu cuvintele Apocalipsului: „Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20). Așa încheiem un An liturgic și începem unul Nou.

Având această speranță sigură în inimă, vrem să trăim acest nou timp de har primind invitația apostolului Paul care ne spune: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!” (Fil 4,4). Și ca să putem să ne bucurăm cu adevărat, atunci trebuie să redescoperim semnificația Adventului, timp pe care Domnul ni-l dăruiește spre a-l celebra în așteptarea venirii sale, făcând fapte de caritate și de iubire pentru noi și pentru frații noștri.

 Adventul este timpul de așteptare, de convertire, de speranță:

– de așteptare a primei veniri în umilință a Domnului într-un trup muritor și  așteptare a ultimei veniri, în slavă, a lui Cristos, Domnul istoriei și Judecătorul universului;

– de convertire, la care de cele mai multe ori Liturgia din acest timp ne invită prin glasul profeților și mai ales prin glasul lui Ioan Botezătorul; „Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Mt 3,2);

– de speranța plină de bucurie pentru că mântuirea deja realizată de Cristos (cf. Rom 8,24-25) și realitățile de har deja prezente în lume ajung la maturitatea și plinătatea lor, iar promisiunea se va schimba în realizare, credința în viziune și noi „vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2).

Adventul are un conținut teologic bogat, ia în considerație întreg misterul venirii Domnului în istorie până la încheierea lui. Diferitele aspecte ale misterului se împletesc în mod reciproc între ele. Adventul ne amintește, înainte de toate, „dimensiunea istoric-sacramentală” a mântuirii. Dumnezeul Adventului este Dumnezeul istoriei, Dumnezeu care a venit pentru mântuirea omului în Isus din Nazaret, în care se revelează chipul Tatălui (cf. In 14,9). Dimensiunea istorică a revelației ne amintește certitudinea mântuirii depline a omului, în întregime, a tuturor oamenilor și, prin urmare, legătura intrinsecă dintre evanghelizare și promovarea umană.

Adventul este timpul liturgic în care este evidențiată în mod categoric „dimensiunea escatologică” a misterului credinței creștine. Dumnezeu ne-a predispus la mântuire (cf 1Tes 5,9), dar este vorba despre o moștenire care ni se va descoperi numai la sfârșitul timpurilor (cf. 1Pt 1,5). Istoria este locul actualizării promisiunilor lui Dumnezeu și este îndreptată spre „ziua Domnului” (cf. 1Cor 1,8; 5,5).  Cristos a venit în trupul nostru și după moarte, s-a manifestat și s-a arătat apostolilor și martorilor aleși de Dumnezeu ca Cel Înviat (cf. Fap 10, 40-42) și va apărea din nou la sfârșitul veacurilor (Fap 1,11).

Biserica, în peregrinarea ei pământească, trăiește în mod continuu tensiunea dintre mântuirea împlinită deja în Cristos, dar nerealizată încă în noi și de manifestarea deplină a revenirii glorioase a Domnului judecător și mântuitor.

Adventul, prin urmare, în timp ce ne revelează dimensiunile profunde, adevărate și misterioase ale venirii lui Dumnezeu, ne amintește și de angajarea misionară a Bisericii și a fiecărui creștin pentru realizarea venirii Împărăției lui Dumnezeu. Comunitatea creștină, prin Liturgia din Advent este chemată să trăiască anumite gesturi esențiale prin care să-și exprime viața evanghelică: o așteptare vigilentă și bucuroasă, speranță și convertire.

Comportamentul de așteptare caracterizează Biserica și pe creștin pentru că Dumnezeul revelației este Dumnezeul promisiunii care, în Cristos și-a manifestat întreaga sa fidelitate față de om (cf. 2Cor 1,20). În Advent, Biserica nu recită partea evreilor care îl așteptau pe Mesia cel promis, dar trăiește așteptarea lui Israel în mod real, pentru fiecare veac și manifestarea acestei realități care este Cristos. Acum vedem „ca într-o oglindă”, dar va veni o zi în care „vom vedea față către față” (cf. 1Cor 13,12). Biserica trăiește această așteptare, veghind și în bucurie. De aceea se roagă: „Maranatha: Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,17.20).

Prin urmare, Adventul îl celebrează pe „Dumnezeul speranței” (Rom 15,13) și trăiește această speranță cu bucurie (cf. Rom 8,24-25). Cântarea care caracterizează Adventul este cea a Psalmului 24, 1-3: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu, Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei! Toţi cei care speră în tine nu vor fi făcuţi de ruşine”.

Dumnezeu, intrând în istorie, îl interpelează pe om. Venirea lui Dumnezeu în Cristos cere de la om o convertire continuă; noutatea Evangheliei este o lumină care cere o trezire decisivă din somn (cf. Rom 13,11-14). Timpul Adventului, mai ales prin predica lui Ioan Botezătorul, este o nouă chemare la convertire pentru a pregăti căile Domnului și a-l primi pe Domnul care vine. În sfârșit, Adventul ne educă spre a trăi acea atitudine pe care o aveau „săracii lui Dumnezeu”, cei blânzi, cei umili și disponibili pe care Isus  i-a proclamat fericiți (cf.Mt 5, 3-12).

Liturgia Adventului mai este caracterizată și de invitația specială „la bucurie” care însoțește în întregime acest timp: noi îl așteptăm pe Cristos, Domnul Istoriei care, la sfârșitul veacurilor, va veni în slavă pentru a-i face pe toți părtași pe deplin la misterul său de mântuire, și prin urmare, de bucurie! Dar în timp, bucuria noastră este orientată și spre venirea continuă a Mântuitorului nostru în mijlocul nostru, venire ce poate fi recunoscută în promisiunea lui Isus: „iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt 28,20), și mai ales în Euharistie, unde El este prezent cu adevărat în mijlocul nostru. Pe lângă aceasta, Isus realizează prezența sa între noi și prin prezența fratelui flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare, etc… pe care în fiecare zi îl întâlnim pe cărarea vieții noastre, pentru că El ne învață: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut” (Mt 25, 31-46).

E vremea să depășim teama, frica și nedumerirea, pentru că e aproape nașterea Mântuitorului. Dumnezeu este aproape. Această certitudine trebuie să ne cuprindă ființa și să ne facă să tresăltăm de bucurie.

Apropierea lui Dumnezeu dă naștere bucuriei. El vine să împărtășească viața noastră. Vine să transforme cotidianul nostru într-o bucurie. Vine să refacă imaginea sa uzată de timp și de păcatul inimii noastre. Vine să reînnoiască trăsăturile chipului său în noi. Venirea Domnului, așadar, ne umple de bucurie.

„Urările” pe care obișnuim să ni le adresăm la începutul noului An liturgic și a Adventului, cum de altfel și cele pe care ni le vom adresa la Nașterea Domnului, să aibă gustul cuvintelor Sfintei Tereza de Calcutta:

 „Bucuria este rugăciune. Bucuria este forță. Ea este ca un năvod de iubire care prinde sufletele. Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie. Cine dăruiește cu bucurie, dăruiește mai mult. Nu există o manieră mai bună pentru a manifesta gratitudinea noastră față de Dumnezeu și oameni ca a primi totul cu bucurie. Nu lăsați niciodată ca tristețea să vă cuprindă încât să vă facă să uitați de bucuria lui Cristos cel înviat. Continuați să-l dăruiți pe Cristos și altora, nu prin cuvinte, dar prin exemple, pentru iubirea care vă unește cu El, iradiind sfințenia sa și răspândind parfumul iubirii sale, oriunde veți merge. Fie ca forța voastră să fie numai din bucuria care vine din Cristos. Fiți fericiți și în pace. Acceptați tot ceea ce el vă dăruiește și dăruiți tot ce El ia cu mare bucurie”.

            Vă urez un Advent Binecuvântat!

Christus imperat!

ChristTheKing-11-2015Ultima duminică din timpul anului liturgic este închinată sărbătorii lui Cristos Regele Universului. Sărbătoarea aceasta s-a născut în momentul în care monarhia din lume intra în criză, mai exact în anul 1925.

În Cartea profetului Daniel găsim scrise aceste cuvinte: „Lui i s-au dat stăpânirea, gloria şi domnia și toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnica ce nu va trece şi domnia lui nu va fi distrusă” (7,14). Amintirea acestor cuvinte răsunau cu mult entuziasm în sufletele acelora care sperau ca Isus să fi fost Mesia cel promis de veacuri, cel care avea să aducă eliberarea lui Israel. Din păcate, cum bine știm, astfel de așteptări au fost zadarnice, iar mulți au fost dezamăgiți și asta pentru că nivelul de înțelegere„teologic” al contemporanilor lui Isus nu era asemănător cu cel al profeților din trecut care, în numele lui Dumnezeu, au rostit această profeție.

Această interpretare eronată se verifica și în relația pe care iudeii o aveau cu Isus: ei nu puteau să întrevadă în cuvintele, faptele și semnele pe care Isus le făcea pe Mesia, iar acest adevăr îl deducem din afirmația lui Ioan evanghelistul care remarcă: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (1,11). Confirmarea definitivă a acestei neînțelegeri va ajunge la apogeu în momentul în care Isus din Nazaret va fi judecat și condamnat la moartea cea mai groaznică, moment în care clasa sacerdotală, fariseii și mai mari poporului vor spune despre Isus: „Nu avem al rege decât pe împăratul” (In 19,15).

Punctul central al problemei stă, așadar, în neînțelegerea profundă cu privire la originea și sensul venirii Fiului Omului, așa cum Isus încerca să le explice contemporanilor săi. Această lipsă de înțelegere clară a misiunii lui Mesia din partea clasei sacerdotale a dus la imposibilitatea unei comunicări autentice dintre ei și Isus, iar rezolvarea problemei pentru ei a devenit foarte simplă: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor” (In 18,14).

Tema regalității lui Isus este prezentată în mod succint de evanghelistul Ioan în episodul dialogului dintre Isus și Pilat, în pretoriu, înainte de răstignire: doi oameni vorbesc două limbi diferite într-un dialog din care se va naște numai lipsa comunicării și eșecul. Cum era cu putință ca cei doi reprezentanți ai autorității atât de diferite puteau să se întâlnească!? Cum poate un om să înțeleagă voința lui Dumnezeu dacă se bazează numai pe raționamentele logicii și pe criterii de evaluare?

Prin urmare, trebuie să existe și un alt nivel de interpretare pentru a putea înțelege semnificația profundă a regalității lui Isus Cristos; vorbim despre acel nivel la care Isus a căutat mereu să-i ducă pe contemporanii săi, prin misiunea pe care el o îndeplinea. În toată viața sa publică, din momentul ispitirii în pustiu, până la exuberanţa mulțimii după fiecare minune și până la ultima ispitire a lui Isus pe cruce („…să se coboare acum de pe cruce și vom crede în el” (Mt 27,42) Isus a evitat mereu să se lase făcut rege („Cunoscând că au de gând să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege…” (In 6,15) de către oameni. Regalitatea sa își are originile, mijloacele și scopul total diferit de ceea ce omenii consideră atunci când vorbesc despre regalitatea aceasta umană.

Așadar, omul are nevoie de o calitate în plus pentru a putea reuși să pătrundă misterul realității lui Isus Cristos. De fapt, însuși Cristos în acea întâlnire de taină cu Nicodim, unul dintre membrii de vază a Sinedriului, îi va descoperi care este posibilitatea ca omul să cunoască Împărăția lui Dumnezeu și să intre în ea: „Adevăr, adevăr îţi spun, dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”… […]. „Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,3.5).

Numai prin dimensiunea credinței Cristos poate fi recunoscut și acceptat ca rege: numai credința ne poate permite acea renaștere de sus, în Duhul Sfânt care, introducându-ne pe calea convertirii, ne va duce, în existența noastră, la a-l vedea în Isus  răstignit, pe Cristos Regele lumii („Când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,32), venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Acesta este mesajul pe care Isus încercă să-l  transmită lui Pilat, sperând să-l înțeleagă: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta…”. (In 18,36).

Originea și semnificația Împărăției lui Dumnezeu nu poate fi găsită în această lume; Isus este un rege sărac, un rege care nu se impune prin forță și violență, un rege care îndură suferință și care moare răstignit: așadar, cum am putea să-l numim rege? În ce anume constă această regalitate a sa?

Cu privire la acest argument, Isus este foarte clar, cel puțin pentru cel care, având credință, are urechi cu care să audă: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr, acesta ascultă glasul meu” (In 18,37).

Această afirmație pare să fie doar o expresie abstractă, dar în această frază lapidară, Isus descrie concret întreaga sa existență: a înfăptui adevărul înseamnă a adera la viață, înseamnă a veni în ajutorul celorlalţi, a vorbi de bine, a iubi, a îmbogăți cunoștințele fiecăruia, a construi pacea, a edifica societatea. A împlini adevărul nu înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, ci a primi umanul în formele care ni se prezintă Dumnezeu care este acolo, în orice cultură, rasă, limbă, religie, stare de viață. Isus nu vorbea despre un Dumnezeu mare, atotputernic, victorios; vorbea despre un Tată, un Dumnezeu care cunoaște atotputernicia iubirii, un Dumnezeu care intenționează să salveze ceea ce era pierdut: „Nu au nevoie de medic cei sănătoși, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși” (Mc 2,17); „Știți că cei care conduc popoarele le domină și cei mari își fac simțită puterea asupra lor. Între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru, și cine vrea să fie primul între voi, să fie slujitorul vostru, așa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Mt 20,25-28). Aceasta este regalitatea lui Dumnezeu și prin urmare, regalitatea lui Isus Cristos.

Putem vorbi şi despre regalitatea iubirii, pentru că a iubi înseamnă a se recunoaște în mod reciproc regi și regine, a se promova, a se ajuta reciproc; a iubi înseamnă a face ca binele să domnească în viețile noastre, a iubi înseamnă a-l urma pe Cristos, a intra în această logică a lui Cristos, în această dinamică de iubire, trecând prin viața aceasta, cu momentele ei de bucurie și durere, cu privirea mereu îndreptată spre Împărăție, acolo unde îl vom vedea pe Cristos Regele nostru.

Acesta să fie spiritul care să însuflețească inima și viața noastră, acesta să fie spiritul care să ne facă să primim regalitatea lui Cristos. Astfel, pătrunși și plini de acest spirit și de credință, noi putem mărturisi cu viața noastră: Christus vincit! Christus regnat! Christus imperat!

Cerul e dorul meu!

MariaÎn toiul verii, plină de culori și de tot felul de sunete pline viață, mai înainte ca natura să înceapă a se îmbrăca în haina toamnei, creștinii își amintesc de Fecioara Maria care după ce și-a trăit existența sa pământească, încheie această peregrinare pe pământ „adormind” înainte de a fi fost ridicată în Cer cu trupul și cu sufletul.

Această solemnitate mai este numită și „Paștele de vară” sau ”Paștele Mariei”, pentru că ne îndreaptă spre ceea ce va fi Paștele nostru, adică intrarea noastră în viața veșnică, cu sufletul și cu trupul. Ne amintește că și noi suntem în așteptarea acelui întâlniri pascale cu Domnul Cristos și cu învierea noastră!

A vorbi  despre solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, însemnă a ne „catapulta” într-un „discurs” teologic de mare însemnătate, capabil să ne descopere iubirea cea mare pe care Fiul Isus a avut-o față de Mama sa Maria, încât  a condus-o în Cer cu trupul și cu sufletul, nu print-o înviere proprie (lucru care s-a întâmplat cu Cristos și care se va întâmpla și cu noi!), dar prin ceea ce noi numim „adormirea” Mariei.

În Constituția apostolică Munificentissimus Deus, Papa Pius al XII-lea, tratează această problemă și o explică în acest fel: „Maria printr-un privilegiu unic a învins păcatul prin zămislirea ei neprihănite; de aceea nu a fost supusă legii de a rămâne în stricăciunea mormântului, și nici nu a trebuit să aștepte răscumpărarea trupului la sfârșitul lumii”.

Teologi, Părinți ai Bisericii, Sfinți din toate timpurile, ne-au transmis reflecții și scrieri iluminate asupra acestui argument; e vorba despre gânduri care ne pot ajuta fără îndoială să o iubim mai multe pe Aceea care, printr-un act sublim de iubire al Fiului, a fost condusă în Paradis în toată „plinătatea” trupească și sufletească, fără să aștepte sfârșitul veacurilor.

Aceea care spunând „DA-ul” ei a devenit Maica Răscumpărătorului, continuă să fie mamă, mijlocitoare și mângâietoare, în plinătatea ființei sale, și acum când se află lângă tronul lui Dumnezeu Tatăl!

Cunoscând-o mai bine pe Maria, îl vom cunoaște mai bine pe Fiul ei Isus Cristos. Să cerem de la Isus și de la Maria să ne facă capabili și pe noi să iubim fără „limite”, în totalitate, deja de aici de pe pământ, unde începe pelerinajul nostru spre veșnicie!

Să celebrăm împreună această Solemnitate cu credință și dorința sinceră de a urma îndemnurile Mamei noastre cerești: „Faceți tot ce vă va spune” (In 2,5).

Acesta este motivul pentru care fiecare om ar trebui să exclame: „Cerul e dorul meu!”

Urări de Sfintele Paști…

CristorisortoUrarea pascală se naște din lumina lui Cristos cel Înviat, în care găsim speranța noastră. Sf. Augustin explica credincioșilor săi că învierea Domnului este speranța noastră: „resurrectio Domini, spes nostra”. Isus a înviat pentru ca noi care suntem destinați morții, să nu disperăm gândindu-ne că, odată cu moartea, viața s-a sfârșit pentru totdeauna. Nu, nu s-a sfârșit, spunea Sfântul Augustin: moartea nu mai are putere asupra omului și asupra lumii, chiar dacă mai rămân încă multe din semnele „domniei” sale.

Le urez tuturor să redescopere această lumină care provine de la Cristos cel Înviat, și care ne asigură că drumul nostru spre veșnicie nu este cu totul obscur, chiar dacă întunericul nu lipsește; nu este o cale a disperării, chiar dacă uneori apar multe lacrimi pe chipurile noastre.

Sigur, cu toții ne-am dori să celebrăm Paștele cu o lumină și cu o bucurie, care să fie alimentate și de condiții de viață mai puțin dificile. Să ne gândim la situațiile de nesiguranță ale părinților care nu știu cum să-i educe pe fiii lor, la tinerii care caută un loc de muncă, la cei care își doresc să-și întemeieze o familie. Să ne gândim la situațiile economice și la condițiile de muncă precare, care îngreunează o viață ce se dorește trăită cu demnitate și seninătate, având o privire încrezătoarea spre viitor. Să ne gândim la situațiile de suferință cauzate de boli, de moartea cuiva drag și de multe alte încercări. Să ne gândim la toți acei frați ai noștri care fug din calea războaielor, la mulți creștini care cad victime ale atentatelor în timp ce celebrează sărbătorile, după cum s-a întâmplat în Egipt în Duminica Floriilor.

Viața nu ne scutește de experiențe triste și obscure, în cea mai mare parte legate de condiția umană, de experiențe legate de tendința noastră de a ne închide, de multe altele legate de răutatea noastră. Vestirea Paștelui ne amintește că Isus Cristos Înviat a trăit condiția noastră umană până la sfârșit, până la obscuritatea morții pe cruce. El este „Marele Pacient al durerii umane”, după cum ne amintea Papa Francisc într-o predica din Duminica Floriilor. El a luat asupra sa orice suferință a noastră, a fost calomniat, trădat, abandonat, biciuit și încoronat cu spini, iar la sfârșit răstignit. Totul, cu un singur scop: ca să-și ofere viața din iubire, din iubire față de Tatăl și din iubire față de noi toți.

Paștele constituie noutatea cea mai mare din întreaga istorie umană: viața ce apare pe neașteptate dintr-o condiție de moarte. Din falimentul lui Mesia răstignit pe o cruce, pus apoi într-un mormânt și peste care a fost rostogolită o piatră mare, izvorăște lumina. În acest început de primăvară mormântul se deschide, Dumnezeu îl învie pe Isus Cristos din morți. Acest eveniment central al istoriei are loc după stilul ce-i aparține lui Dumnezeu, Cel care iubește viața noastră, care suntem fiii săi. Acel mormânt s-a deschis, mai rămâne să se deschidă și ochii noștri, urechile noastre, și mai ales inima noastră, pentru a asculta și a primi Cuvântul de viață, de iubire și de speranță.

Lumina Domnului Cel Înviat să lumineze zonele întunecate ale vieții noastre și ale lumii în care trăim, și să dea naștere bucuriei, bucuriei de a trăi chiar și printre semnele morții. Să nu fim niște persoane triste, descurajate, pesimiste. Nu suntem persoane ale crucii, dar știm că trecem prin cruce. Crucea este doar o trecere, învierea este o stare de viață definitivă. Așa a fost și pentru Cristos, și așa va fi și pentru noi, așteptând cu speranța de a învia împreună cu El la o viață nouă, la viața de comuniune cu Dumnezeu.

Sf. Tereza de Calcutta spunea: „Omenirea este înfometată de iubire, pentru că noi suntem prea ocupați. Astăzi, deschideți-vă inimile voastre în ziua Învierii Domului, și iubiți așa cum n-ați mai făcut-o niciodată!”. Prin urmare, noi creștinii, sărbătorind Învierea Domnului, să reaprindem în inimile noastre iubirea, și iubind viața cea adevărată care vine din Învierea lui Cristos, să ne îmbărbătăm unii pe alții cu adevărurile credinței (cf. 2 Cor 13,11).

            Să avem parte de un Paște Binecuvântat și Fericit, și să putem spune din inimă: Cristos a Înviat, Aleluia!

Euharistia, apogeul iubirii lui Isus Cristos

giotto_lavanda_700pxOmilie rostită în Bazilica minor la Liturghia in Coena Domini:

Iubiți frați și surori în Cristos,

Aceasta este seara cu care începem Triduum-ul Pascal, suita celor trei zile, cele mai importate din an. Astăzi, Biserica răspândită în lume se oprește, se apleacă să spele picioarele, îngenunchează pentru adorarea Euharistiei.

Și noi, în această seară, în biserica noastră, printre sentimente diferite, așteptări, speranțe, goluri ce trebuie umplute, mânii ce trebuie potolite, dubii ce trebuie lămurite, întrebări care așteaptă un răspuns, suntem aici în așteptarea de a îngenunchea înaintea Aceluia care a îngenuncheat pentru noi.

Mărturisesc că am întâmpinat dificultăți în a pregăti aceste rânduri pentru voi, dificultăți care se nasc din contrastul dintre cuvintele pe care le proclamăm, gesturile pe care le facem și viața noastră, viața mea, de creștin și de preot, viața noastră, de comunitate alcătuită din familii. Cum putem celebra misterul iubirii dacă suntem de atâtea ori atât de departe de o iubire autentică, dacă și printre noi oamenii există egoisme, ambiții, neînțelegeri…cine dintre noi nu are pe cineva, un soț, un fiu, un părinte, un neam, un prieten, un confrate, un coleg pe care în acest moment să nu-l simtă departe? Atunci mă întreb, mai are sens să celebrăm misterul comuniunii, al unității și al slujirii care este Euharistia?

Da. Are sens, tocmai pentru că nimeni dintre noi nu este fără de păcat, toți avem picioarele, mâinile și inimile murdare. Are sens pentru că la începutul Tridum-ului Pascal, fiecare dintre noi are nevoie să regăsească curajul de care a dat dovadă Cristos. Curajul umilinței. Și nu El era cel care trebuia să se umilească: dintre cei doisprezece niciunul nu s-ar fi salvat… toți cei prezenți la Cina cea de Taină peste puțin timp l-ar fi abandonat, renegat și trădat.

Ioan și Iacob, prin glasul mamei lor, cer Domnului să le dea primele locuri în slava sa, Isus însă își scoate haina și ia un prosop. Iuda a luat arginții, iar Isus se încinge cu un ștergar. Petru va spune de trei ori „nu-l cunosc”, iar Isus varsă apă într-un vas de spălat și începe să le spele picioarele. Noi vrem mereu primele locuri, noi urmărim mereu siguranța economică, noi ne trăim viața după vrerea noastră. Ne umplem gura cu cuvinte de genul iubire, slujire, primire, iar Isus nu vorbește, el înfăptuiește.

Iată, în fața nevredniciei noastre de a participa la masa sa, Isus se apropie de fiecare dintre noi pentru că ne iubește, mă iubește așa cum sunt. Pentru că iubirea adevărată nu privește în față; nu căută zâmbete de aprobare, priviri complăcute; nu se teme de ochii plini de mânie sau de lacrimile pe care trebuie să le șteargă; iubirea cea adevărată se apleacă până la picioare. Și când speli picioarele, nu poți privi în față persoana pe care o ai înaintea ta. Picioarele, spre deosebire de mâni pe care le putem deschide și închide, nu au formă de expresie. Se poate deosebi piciorul mare de cel mic, de culoarea pielii, piciorul de bărbat de cel de femeie, dar la final toate sunt la fel, adică toate au nevoie să fie spălate.

Ne poate spune cel care îngrijește un bolnav, o persoană care are nevoie de ajutor și asistență permanentă.

Și Isus a experimentat ce înseamnă să ai picioarele spălate, atunci când o femeie păcătoasă i le-a spălat. Într-o zi, în casa lui Simon fariseul, femeia aceasta a venit, s-a prosternat la picioarele lui, le-a spălat cu lacrimile sale și le-a șters cu părul capului ei… O femeie, poate imaginea omenirii, care exprima în felul acesta iubirea față de Isus.

Acum e Isus cel care face gestul acesta, nu pentru a căuta iertarea, dar pentru a o dărui. A voit să spele impuritatea, nu numai de pe picioarele apostolilor, dar de pe picioarele întregii umanități… de pe picioarele noastre. Pentru care motiv? De ce un gest atât de concret și radical? Din iubire și numai pentru iubire! O iubire până la sfârșit! Dar în felul aceasta, a iubi înseamnă a eşua, a fi un pierdut, un neînțeles!

Da, în ochii lumii… Dar în ochii lui Dumnezeu nu înseamnă așa ceva… Iubirea adevărată nu este niciodată un faliment!

Dacă iubirea ar fi un eșec, Euharistia, sacramentul iubirii, ar fi o contra mărturie. De veacuri, în fiecare zi, un faliment colosal: mii de liturghii, de adorații, de sărbători la prima Sfântă Împărtășanie… de ce? Pentru că nu știm ce să mai facem duminica? Nu cred, atracțiile lumii nu ne lipsesc. De ce atunci? Pentru că Domnul continuă și astăzi să se aplece asupra mea. Și nu există un semn de iubire mai concret ca acesta: își dă trupul său pentru mine. Se dăruiește pe sine însuși pentru mine.

Problema e că noi nu credem cu adevărat, sau cel puțin noi nu credem suficient! Pentru că, dacă am crede, imediat viața, noi înșine, lucrurile, evenimentele, durerea însăși, comunitatea noastră, toate s-ar transforma înaintea ochilor noștri. Astăzi, în aceste clipe noi am fi cu el în Paradis, pentru că paradisul nu este altceva decât aceasta: să ne bucurăm deja acum în plinătate de iubirea lui Dumnezeu. Lumea mereu l-a făcut pe om să creadă tot mai puțin în iubirea adevărată. Cine a fost trădat sau rănit o dată, îi este teamă să iubească și să fie iubit din nou, pentru că știe cât de mult rău se simte atunci când ești mințit și înșelat. Din acest motiv, crește în mod alarmant numărul acelora care nu reușesc să mai creadă în Dumnezeu; ba mai mult, în nici un fel de iubire. Și asemenea unui râu care iese din matcă, se trece de la neînțelegeri la echivocuri, și apoi la neîncredere, la tendința de a crede că celălalt de lângă tine are mereu ceva cu tine, pentru a se ajunge la indiferență și la cinism. Iar acest lucru se verifică și în cazul nostru, discipolii Iubirii!

         Pe plan personal se verifică experiența sărăciei și a mizeriei noastre care ne fac să afirmăm: „Da, această iubire a lui Dumnezeu este frumoasă, dar nu este pentru mine! Eu nu sunt vrednic să particip la ospățul tău…”. Oamenii simt nevoia să se știe iubiți de Dumnezeu și nimeni ar putea să le aducă această veste atât de bine ca discipolii lui Cristos. Când Isus se așează din nou la masă, după ce a spălat picioarele apostolilor, le spune: „V-am dat un exemplu, pentru ca și voi să faceți așa cum am făcut și eu vouă” (In 13,15). Vă dăruiesc pe Mine însumi în Euharistie, pentru ca și voi să puteți deveni euharistie pentru ceilalți, și voi sunteți chemați să vă frângeți pentru aproapele vostru.

Slujitoarea lui Dumnezeu, Sora Letizia Zagari, fondatoarea Congregației Fiicele Doamnei Noastre a Euharistiei, meditând cuvintele pe care Isus i le-a spus femeii samaritene: „Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu”, simțind că aceste cuvinte îi sunt adresate și ei, a decis cu fermitate: „Vreau să fiu misionară a Euharistiei şi pentru frații mei voi frânge pâinea Cuvântului”. Surorilor din congregația ei le spunea: „Fiecare dintre voi trebuie să trăiască din parfumul Joii Sfinte și să devină o ostie mică prin dăruirea de sine”.

Să fie aşa şi ne luăm și noi în această zi de Joia Sfântă angajarea de a deveni niște ostii mici care să hrănească foamea de iubire a umanității. În aceste zile, în care se deschide înaintea ochilor noștri o primăvară minunată, să cerem de la Domnul Isus să dea Bisericii sale o primăvară euharistică în care toți, începând de la noi înșine, din seara aceasta, să credem că ne dorim să schimbăm lumea, dar mai ales pe noi înșine, trăind din Isus-Euharistie.

Biserica trăiește din Euharistie.

Gândul meu se îndreaptă cu recunoștință spre Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a fost un martor și un mărturisitor al Euharistiei. Oricine, văzându-l celebrând sfânta Liturghie sau stând în adorație înaintea Preasfântului Sacrament, poate da mărturie că era un om cufundat în Dumnezeu, dar în același timp și un om ce trăia în lume. În enciclica Ecclesia de Eucharestia, Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „Am putut să celebrez sfânta Liturghie în capelele de pe cărările munților, de pe malurile lacurilor, de pe plajele mărilor; am celebrat-o pe altare ridicate pe stadioane, în piețele orașelor… Aceste decoruri atât de diferite ale celebrărilor mele euharistice mă fac să simt cu putere caracterul lor universal și așa-zis cosmic. Da, cosmic! Căci, chiar dacă ea este celebrată pe un mic altar dintr-o biserică de la țară, Euharistia este întotdeauna celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii. Ea este un loc între cer și pământ. Ea înglobează și pătrunde creația întreagă”.

Și astăzi, în acest moment liturghia noastă este celebrată pe altarul lumii. Să punem un pic de pasiune în această liturghie, să abandonăm formalitățile noastre, riscul obișnuinței care duce la rutină, ritualismul și să ne aruncăm cu  toată ființa noastră în Euharistie. Doamne, nu sunt vrednic, dar tu vei spune un cuvânt: este trupul meu, pentru tine! Și eu voi fi salvat.

În sfârșit, în această zi dedicată și preoției, înălțați către Domnul o rugăciune pentru preoții voștri, pentru ca, în ciuda tuturor lipsurilor și fragilităților umanității noastre, să putem fi primi mărturisitori ai slujirii și ai iubirii. Să ne rugăm pentru ca și astăzi, din mijlocul poporului creștin să fie tineri dispuși să-i spună Domnului „Iată vin Doamne ca să fac voința ta”, pentru ca celebrarea Euharistiei să poată continua până la a doua venire a Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos, căruia să-i fie cinste și slavă în toți vecii vecilor. Amin.

 

 

Să dăm un sens Floriilor!

domenica-palmeDuminica Floriilor reprezintă începutul intrării în Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă, în care retrăim memoria centrală a vieții pământești a lui Isus, Cristos Domnul. E „Mare” pentru că, așa cum afirma Sf. Ioan Gură de Aur, „în ea s-au arătat pentru noi bunurile inefabile: s-a încheiat războiul cel lung, a fost învinsă moartea, șters blestemul, îndepărtat orice obstacol, suprimată sclavia păcatului. În ea Dumnezeul păcii a împăcat orice lucru, fie în cer, fie pe pământ”.

Binecuvântarea Ramurilor și procesiunea care urmează în această zi evocă intrarea lui Isus în Ierusalim, aclamat cu bucurie de mulțimea care îi iese în întâmpinare. Cardinalul Carlo Maria Martini scria că „probabil procesiunea apare un pic cam săracă față de ceea ce ar trebuie să revoce. Însă semnificația cea mai profundă a acestui gest nu stă în a purta în mâini ramuri de palmieri sau de măslini, refăcând în mod simbolic acea intrare, ci în intenția mesajului care cere de la noi să exprimăm prin acest gest voința noastră de a începe un nou drum”.

Prin urmare, se merită să răspundem la întrebarea care devine o invitație pentru fiecare dintre noi: „vrei să intri împreună cu Isus în Ierusalim și să urci până pe Calvar? Vrei să vezi unde se termină pașii Dumnezeului tău, vrei să fii cu El acolo unde El este?”

         Numai în felul acesta va fi Paștele.

Liturgia din această zi pare să fie împărțită în două momente: binecuvântarea ramurilor, urmată de procesiune, liturgia Cuvântului și celebrarea euharistică. Amândouă momentele sunt semnificative întrucât ne atrag atenția asupra fundamentului credinței creștine: pătimirea, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos. Nu vorbim despre două momente separate, așa cum caracterul diferit al celebrării ar putea sugera, pentru că amândouă momente sunt inserate în istoria mântuirii care se dezvoltă în timp și care pentru noi se actualizează astăzi.

         Aceasta este didactica lui Dumnezeu.

Cuvântul din Evanghelia proclamată după binecuvântarea ramurilor ne prezintă o mulțime de oameni, plini de bucurie, care sărbătoresc, strigând: ”Osana Fiului lui David!”. Dar imediat, în descrierea Pătimirii, mulțimea, în cea mai mare parte aceeași, urlă cât o ține gura: „Răstignește-l!” Pentru a defini o motivație plauzibilă a comportamentului mulțimii pe care o putem numi de „opoziție populară”, după expresia lui Romano Guardini, e suficient ca fiecare să privească în interiorul său şi să-și examineze inima. Profetul Ieremia spunea: „Mai înşelătoare decât toate este inima şi de nevindecat: cine poate s-o cunoască?” (Ier 17,9).

Trădarea lui Iuda și apoi renegarea lui Petru, ne arată cât de mare este nesiguranța umană. Să nu ni se întâmple și nouă, în aceste zile sfinte, ce s-a întâmplat atunci la Ierusalim: să aclamăm „Osana”, și cu aceeași ușurință, asemenea mulțimii, după puțin timp, să urlăm: „Răstignește-l!”

Abia ce am fost învăluiți în bucuria regalității Domnului și, imediat după, așa cum ne spune descrierea cronologică a faptelor ce relatează pătimirea, suntem chemați să trăim ultimele ore ale unui osândit nevinovat. În cele relatate, în persoanele care apar în această descriere, în obiecte, în situațiile absurde ce urmează se conferă acestei istorii de mai bine de două mii de ani o actualitate reală și misterioasă.

Intrarea lui Isus în Ierusalim este precedată de alegerea animalului de povară, un măgar: „Când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghé şi Betánia, lângă Muntele Măslinilor, a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, îndată ce veți intra în el, veți găsi un măgăruș legat pe care niciun om nu s-a așezat vreodată; dezlegaţi-l și aduceți-l!” (Mc 11,2-3). Sfinții Părinți ne oferă o cheie de interpretare a semnificației acestor două animale. Măgărița este figura poporului iudeu, supus jugului Legii; măgărușul pe care, precizează evanghelistul Marcu, nici un om nu s-a așezat vreodată (Ma 11,2), reprezintă popoarele care, încă nu au fost supuse de nimeni până acum.  Isus intră în oraș nu ca un rege, dar cu umilință și calmul unui servitor, călărind un măgar. Măgarul era animalul blând pe care și primii regi ai lui Israel, David și Solomon, îl foloseau în timp de pace, pe când în vreme de război foloseau calul și armura.

Expresia „Asinus portans mysteria”, atribuită lui Erasmus de Rotterdam (1466-1536), o putem aplica astăzi imaginii măgărușului care îl duce pe Cristos sau Bisericii, slujitoarea din iubire, în misiune pentru lume.

O Biserică slujitoare din iubire nu se sprijină pe siguranțele umane, depășește tentația puterii și a gloriei acestei lumii (cf Lc 4,6), nu se oprește pentru că nu are nici un motiv și nici nu se poate opri.  Toate le poate în Acela care îi dă forță și, împreună cu El, luând firea slujitorului (cf Fil 2,7), merge sprintenă pe drumurile lumii „fără pungă, nici desagă, nici încălțăminte” (Lc 10,4). O Biserică slujitoare din iubire arată lumii bucurie și milostivire față de toți, fără deosebire.

În această optică, intrarea lui Isus în Ierusalim pe spatele unui măgar trebuie să devină o pedagogie de viață. Fiecare dintre noi poate și trebuie să devină un purtător de Cristos. Sfântul Ioan Paul al II-lea, cu privire la această pericopă din Luca, afirma: „Isus nu a făcut din experiența sa umană o căutare a puterii, a succesului și a carierei, o dorință a dominării celorlalți. Dimpotrivă, El a renunțat la toate privilegiile egalității sale cu Dumnezeu, și-a însușit condiția servitorului, devenind asemenea oamenilor, a ascultat de planul Tatălui până la moartea pe Cruce” (Predica din 8 aprilie 2001).

Liturgia de astăzi ne îndreptă spre Paște. Este un preludiu al Învierii sale. Într-adevăr, intrarea în Ierusalim dă început ceasului istoric a lui Cristos, spre care tinde toată viața sa, dar dă început și ceasului care reprezintă centrul istoriei lumii. Să intrăm împreună cu Cristos în acest ceas, să luăm parte la pătimirea, moartea și învierea sa pentru ca în felul acesta să putem avea parte de Cristos pentru toată veșnicia.

 

 

 

Sic transit gloria mundi!

timpCu ajutorul Domnului am ajuns la sfârșitul anului calendaristic 2017. În prima zi a anului ce se termină am urat celor din jurul nostru un An nou fericit, iar acum, la finalul lui, înțelept ar fi să facem o retrospectivă a timpului ce s-a scurs și să vedem dacă l-am folosit bine și cu ce am contribuit ca lumea să fie mai bună, mai umană, mai primitoare!

Omul înțelept știe că fiecare zi care trece îl apropie tot mai mult de un scop… Oare pentru ce am trăit anul acesta? Să facem umbră pământului, să ne perfectăm cariera, să ne umple conturile, să dăm frâu patimilor… pentru ce??? E timpul bilanțului! Doar așa am putea să descoperim că fericirea aceea pe care ne-o doream unii altora nu ne-a umplut sufletul și nu ne-a dăruit pacea. Cred că fiecare om, măcar acum, la sfârșit, poate să constate că fiecare culege din ceea ce a semănat… și fiecare poate să-și facă mea culpa pentru momentele în care nu a avut suficientă înțelepciune în a alege cele ce dau sens și valoare adevărată vieții sale…

Putem privi trecerea timpului din perspectiva bogatului din parabola lui Lazăr cel sărac și astfel,  vom trăi ultima zi a anului ca și în celelalte zile, benchetuind, îmbrăcați într-o viață frivolă sau putem face din această zi, Ziua Recunoștinței noastre față de Acela care ne poartă de grijă. Voi ce alegeți?

Nu scriu mult ca să nu vă răpesc din timpul prețios dedicat colindătorilor; așadar, eu vreau să termin anul 2017, mulțumind și cerând iertare.

Am să încep mai întâi prin a cere iertare, deoarece eu consider că mulțumirea se naște dintr-o inima lipsită de tot ce-i dăunător. Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte pentru toate momentele în care nu am corespuns harului și stării mele de viață…

Să mă ierte pentru toate infidelitățile mele fie în viața sacerdotală ca și cea călugărească, pentru toate omisiunile și lipsurile mele…

Cer iertare semenilor mei care au avut de suferit din pricina caracterului meu aspru și dificil, pentru lipsa mea de modestie, de umilință și de caritate…

Și acum că mă simt ușurat de iertarea pe care am cerut-o și pe care o ofer celor care, rău făcându-mi, îmi cer să-i iert, vreau să mulțumesc după îndemnul lui Isaia prorocul care spune: „Voi face să se amintească bunătatea Domnului şi lauda Domnului, după toate câte ni le-a făcut Domnul, ca şi multul bine pentru casa lui Israél, pe care le-a făcut după marea sa îndurare şi în bunătatea lui” (Is 63,7), și împreună cu Psalmistul spun și eu: „O, Dumnezeule, regele meu, vreau să te preamăresc şi să binecuvântez numele tău în veac şi pentru totdeauna! Te voi binecuvânta în toate zilele şi voi lăuda numele tău în veac şi pentru totdeauna” (Ps 145,1-2).

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a suportat pe parcursul acestui an, că mi-a orânduit zilele mele în pace și că mi-a purtat de grijă în toate…

Mulțumesc tuturor acelora care în acest an m-au însoțit cu iubirea și rugăciunea lor, cu prietenia și bunăvoința lor, făcând posibilă ca viața mea să capete culoare…

Mulțumesc și celor care mi-au făcut viața un calvar, căci și momentele dificile din viața omului își au sensul lor…Mulțumesc tuturor!

Cât e de frumos este să închei anul și să începi Noul An sub privirea Mariei; Ea, Mama, să ne ia de mână și să ne conducă pașii; Ea, Mama, să ne ocrotească și să ne elibereze de cel rău care continuă să lupte împotriva noastră, dar noi mergem mai departe împreună cu Maria care mijlocește pentru noi. Nu ne este teamă, pentru că Maria ne conduce la Cristos, iar noi în El găsim toată forța noastră, fapt pentru care închei, folosindu-mă de cuvintele cântării Te Deum-ului: «In te, Domine, speravi: non confundar in aeternum».

Vă doresc UN AN NOU 2018 plin de prezentă lui Dumnezeu în viața voastră, să aveți parte de sănătate în trup și în suflet și să înaintați în larg în cunoașterea lui Dumnezeu, „de la care vine tot darul cel bun și desăvârșit” (Iac 1,17).

La mulți și fericiți Ani! Cu Pace și Bine!

Visul lui Dumnezeu…

nativitaDe multe ori m-am oprit înaintea presepiu-lui deja pregătit, împodobit de culorile personajelor, a luminilor, a sunetelor și a diferitelor scene din viața cotidiană a micului sătuc din Betleem însă, anul acesta, nu am avut ochi decât pentru iesle. Nu pentru ieslea ca atare, piesă de decor, ci pentru ceea ce ea semnifică atunci când ea e goală, gata să primească pe cineva… Acea iesle l-a primit pe Domnul: pentru El nu s-a mai găsit un loc în casa de oaspeți. Oamenii nu l-au primit, iar Fiul lui Dumnezeu a găsit un pic de căldură acolo unde animalele mănâncă fânul lor. Numai scutecele cu care Maria l-a înfășat, imediat după nașterea lui, au putut să-l ferească de frig. Un Crăciun straniu! Este sărbătoarea neprimirii lui Dumnezeu care devine sărbătoarea primirii omului din partea lui Dumnezeu. Cu cât privesc mai bine aceea iesle, cu atât îmi dau seama mai bine că acolo se află tot sensul acelei nașterii, a misiunii lui Isus: este împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, este mântuirea făcută trup, este Iubirea făcută om. Ieslea este visul lui Dumnezeu, visul acelui Tată care vrea să redea demnitatea făpturii sale care trădează, ucide, violează, naște nedreptate și suferință. Este visul lui Dumnezeu care, din iubire față de noi, se face om în noi pentru a ne spune din nou că adevărata noastră identitate este aceea de a fi asemenea Lui.

La acea iesle trebuie să ne întoarcem mereu pentru a ne regăsi pe noi înșine, pentru a fi oameni cu adevărat. Acea iesle simplă și săracă trebuie să o contemplăm pentru a ne redobândi umanitatea noastre autentică. Crăciunul estre visul lui Dumnezeu care vrea să vadă mereu acea iesle goală, mereu liberă, pentru că fiecare om care se naște, care vine la lumină, ar trebui să găsească un loc cald și primitor în care să fie așezat și scutece în care să fie înfășat ca într-o îmbrățișare, învingând în felul aceasta frigul indiferenței care ucide. Dacă pentru Pruncul de la Betleem, Fiul lui Dumnezeu, nu a mai fost loc printre oameni… pentru noi, este și va fi mereu un loc în inima lui Dumnezeu, acelui Dumnezeu care restituie demnitatea și frumusețea fiecărei persoane. Fără iubire, fără Dumnezeu, omul experimentează iadul pe pământ pentru că „iadul este acolo unde nu există Cristos” spune marele învățat Paul Claudel.

Astăzi, Isus se naște în ieslea atâtor vieți distruse, atâtor inimi neînțelese, refuzate, maltratate, împietrite și aburite de păcat și de egoism, și tuturor le dăruieşte lumină, pace, forță, curaj, bucurie și libertate… Isus vrea să se nască în fiecare zi în noi pentru a ne înfășa în iubirea sa, în căldura îmbrățișării sale. Dar visul lui Dumnezeu nu se sfârșește aici, nu poate să se termine în felul aceasta! Visul său continuă și speră ca fiecare om, fiecare făptură să devină o iesle, un pătuț, o casă pentru frații săi!

E adevărat, Isuse, în fiecare an ne umplem gura cu aceste cuvinte… la Crăciun lumea pare că spune tot felul de litanii pline de bunătăți, aproape ca un antidot pentru Sărbătorile noastre pline de consumism și indiferență… iar egoismul nostru ne facem tot mai obezi și indiferenți. Uneori, chiar și în noi, nu există loc pentru iubire, pentru primirea celor ultimi pentru care TU cel dintâi te-ai descoperit lor… Eliberează, Doamne, viața noastră de tot ce ne îngreunează, de tot ceea ne împiedică să iubim și să fim liberi. Redă-ne, în acest Crăciun, gustul lucrurilor simple care, de prea multe ori, credem că le știm și le facem, redă-ne bucuria. Umple-ne de uimire încă o dată și fă-ne să descoperim că e bine că Tu ești aici, printre noi, un prunc neputincios și lipsit de apărare, dar care ne descoperi taina cea ascunsă de veacuri. Și șoptește inimii noastre, inimii mele în aceste momente: ce bine că tu ești aici, pentru că eu vreau să-ți spun: Crăciun Binecuvântat și Fericit! Amin.

 

A patra Duminica din Advent

alla-Lectio1Lectio Divina Lc 1,26-28

26În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, 27 la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. 28 Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” 29 Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. 30 Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! 31 Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. 32 Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; 33 şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. 34 Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” 35 Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. 36 Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, 37 pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil”. 38 Atunci, Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” Şi îngerul a plecat de la ea”.

Contextul

Textul face parte din acea secțiune a evangheliei după Luca, imediat după prolog (1,1-4) numit evanghelia copilăriei (1,5-2,51). În primul capitol găsim paralela dintre Ioan Botezătorul și Isus:

– vestea îngerului Gabriel către preotul Zaharia despre nașterea lui Ioan Botezătorul (1,5-25) și buna-vestire adusă Mariei despre zămislirea și nașterea lui Isus;

– cântarea Magnificat-ului (1,46-56) precedată de vizita făcută de Maria la verișoara sa Elisabeta (1,38-45); cântarea Benedictus (1,67-79) precedată de descrierea nașterii lui Ioan și tăierea sa împrejur (1,57-66).

Buna-Vestire are loc, după descrierea evanghelistului Luca, în interiorul unei istorii de mare normalitate:

– pentru locul ales: nu la Ierusalim, orașul sfânt, ci la Nazaret al cărui nume nu apare în Vechiul Testament, locuit de oameni de frontieră și prin urmare nu prea recomandat: „Poate fi ceva bun din Nazaret?” (In 1,46), îi spune Natanael lui Filip. Vestea nu are loc în templul din Ierusalim așa cum s-a întâmplat cu vestirea nașterii lui Ioan Botezătorul, ci într-o casă modestă și normală, aproape de fântâna satului…

– pentru persoana implicată: Maria fecioara care iese din anonimat pentru a rămâne mereu în anonimat.

Să mai amintim și două adnotări temporale care deschid și închid evenimentul: simple, poate chiar banale; ele demonstrează cât de mult este inserat acest eveniment în istoria cotidiană a unui sat din Palestina și a unei persoane normale: v. 28: „Și intrând la ea” și v.38: „Și a plecat de la ea”. Ca și cum ar fi cerut permisiunea de a intra în casă și, salutând la plecare, așa cum face orice vizitator bine educat….

Alianța

Dumnezeu vrea să instituie o nouă și definitivă alianță cu poporul său, alianță deja promisă în vremea profetului Ieremia (31,31). Maria se inserează în această voință și devine un instrument. Ea este femeia chemată să slujească acestui plan divin. Schema reînnoirii alianței se repetă aici.

SINAI

Ex 19,3-8: 3Moise s-a suit la Dumnezeu. Domnul l-a chemat de pe munte, zicând:

,,Aşa să vorbeşti casei lui Iacób şi să spui fiilor lui Israél: 4«Voi aţi văzut ce am făcut Egiptului, iar pe voi v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus la mine. 5Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi alianța mea, veţi fi partea mea dintre toate popoarele, căci al meu este tot pământul. 6Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt». Iată, acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israél”. 7Moise a venit şi i-a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea pe care i le poruncise Domnul. 8Tot poporul a răspuns împreună: ,,Vom face tot ce a zis Domnul!”. Iar Moise a dus cuvintele poporului la Domnul”. Dumnezeu propune un pact: poporul răspunde „DA” (v.8)

Alte alianțe (reînnoire):

Iosia (684 î.Ch) (2Rg 23,1-3): „1Regele a trimis şi i-a adunat la sine pe toţi bătrânii lui Iúda şi ai Ierusalímului. 2Regele a urcat la templul Domnului împreună cu toţi oamenii lui Iúda şi cu toţi locuitorii Ierusalímului, preoţii, profeţii şi tot poporul, de la cel mai mic până la cel mai mare. A citit înaintea lor toate cuvintele din Cartea Alianţei care fusese găsită în templul Domnului. 3Regele a stat lângă coloană şi a încheiat alianţa înaintea Domnului că-l va urma pe Domnul şi va păzi poruncile lui, mărturiile lui şi hotărârile sale din toată inima şi din tot sufletul, întărind cuvintele acestei alianţe scrise în această carte. Şi tot poporul a consimţit la alianţă”.

Iósue (Ios 1,16-17): 16Ei i-au răspuns lui Iósue: „Tot ceea ce ne-ai poruncit, vom face şi oriunde ne vei trimite, vom merge; 17aşa cum am ascultat de Moise, vom asculta şi de tine. Numai să fie Domnul Dumnezeul tău cu tine aşa cum a fost cu Moise”. Poporul a răspuns: „DA” – v. 16

Enciclica Redemtoris Mater despre Preacurata Fecioară Maria în viața Bisericii peregrine:

„În economia mântuirii revelată de Dumnezeu, credința lui Abraham constituie începutul Vechiului Legământ; credința Mariei la Bunavestire inaugurează Noul Legământ. După cum Abraham, «sperând împotriva oricărei speranțe, a crezut că va deveni părintele multor neamuri» (cf. Rom 4, 18), tot astfel, Maria, în clipa Buneivestiri, după ce își afirmă starea de fecioară, («Cum va fi aceasta de vreme ce nu cunosc bărbat?») a crezut că prin puterea Celui Preaînalt, prin Duhul Sfânt, va deveni Mama Fiului lui Dumnezeu, după cum i-a descoperit îngerul: «Cel Sfânt ce se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu» (Lc 1, 35).

NAZARET

Nu e Moise sau Iosia ori Iósue, ci doar o simplă copiliță din Nazaret, care reprezintă poporul lui Israel: Bucură-te… Fiica Sionului; ea spune „da”. În felul acesta se naște noul și veșnicul pact dintre Dumnezeu și omenire; se va consuma pe cruce… Este în act, până la împlinirea timpurilor, în împărăția sa.

v. 26: În luna a șasea

Lc 1,23-25: (Zaharia) „După ce s-au împlinit zilele slujirii lui, s-a întors acasă. După aceste zile, Elisabeta, soția lui, a zămislit și, timp de cinci luni, se ascundea spunându-și: Așa mi-a făcut Domnul în zilele în care și-a îndreptat privirea spre mine, ca să îndepărteze rușinea mea dinaintea oamenilor”. După apocaliptica iudaică (V-II î.Ch.) șase sunt erele care decurg de la creație până la epoca mesianică. Diferiți Părinți ai Bisericii reiau această schemă pentru a vorbi despre cele cinci luni de sarcină ale Elisabetei, ca epoci care preced ultima epocă, cea de-a șasea lună a lui Mesia (cf A. SERRA,  Spirito Santo e Maria in Lc 1,35, Antico e Nuovo Testamento a confronto, in PSV, 38,119-140).

v. 27: la o fecioară

Almà: copilă, tradus de Septuaginta (traducători everi ai Pentateucului – sec. III-II î.Ch) cu fecioară. Nu intenționez să vorbesc despre problema fecioriei Mariei. Mă limitez să subliniez faptul că nașterea dintr-o fecioară demonstrează prioritatea absolută a lui Dumnezeu peste oameni. Dumnezeu acționează dincolo de proiectele umane. Acțiunea lui Dumnezeu între oameni a fost mereu un motiv de uimire. Comentează atât de bine Sf. Ieronim:

         „Maria, sfânta Maria, fericita, mama și fecioara, fecioară înainte de naștere și fecioară după naștere. Motivul uimirii mele este acesta: cum s-a putut naște un feciorelnic dintr-o fecioară, și cum după nașterea feciorelnicului mama a rămas fecioară. Vreți să știți în ce mod s-a născut dintr-o fecioară și cum, după ce l-a dat la lumina, mama și-a păstrat fecioria? Porțile erau închise și Isus a intrat. Asupra faptului că porțile erau închise nu există nici un dubiu. Cel care a intrat prin porțile închise nu era o nălucă, nu era un duh, era un adevărat trup. Într-adevăr, așa se exprimă: Pipăiți-mă și vedeți: duhul nu are carne și oase, cum mă vedeți pe mine că am (Lc 24,39). Avea carne și oase, și porțile erau închise. În ce fel carnea și oasele au putut să intre prin ușile închise? Ușile erau închise și cu toate acestea intră unul pe care noi nu-l vedem intrând. Pe unde a intrat? Toți pereții sunt închiși, nu există nici un pasaj prin care să intre, și cu toate acestea îl găsim pe unul care a intrat și noi nu înțelegem cum a intrat. Cum s-a întâmplat nu știi, și atunci îi atribui acest fapt puterii lui Dumnezeu. Așadar atribuie puterii lui Dumnezeu pe unul care s-a născut dintr-o fecioară și cu toate acestea acea fecioară a rămas fecioară și după naștere” (Omilia asupra evangheliei lui Ioan 1,1-14).

 v. 28: Bucură-te

Bucură-te, nu ave sau te salut… În acest cuvânt este cuprins ecoul tuturor oracolelor profetice adresate Ierusalimului (Fiicei Sionului), adică întregului popor a lui Israel: invitația la bucurie pentru că Dumnezeu a decis să reînnoiască, în timpuri diferite, opera sa de mântuire pentru poporul său: cf. Sofonia 3,14 (VII î. Ch. pe timpul lui Iosia regele lui Iuda): „Bucură-te, fiică a Siónului! Strigă de veselie, Israél! Veselește-te și jubilează din toată inima, fiică a Ierusalímului!”; Ioel 2,21 (V sec. după deportare): „Nu te teme, pământule, ci bucură-te și veselește-te, căci Domnul face lucruri mari!”; Zaharia 9,9 (IV sec după deportare): „Veselește-te mult, fiică a Siónului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalímului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept și mântuit, umil și călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgărițe”. În felul acesta Maria devine reprezentanta Fiicei Sionului, personificarea poporului lui Israel, pentru care Dumnezeu săvârșește lucruri mari, așa cum a făcut mereu în istorie.

v. 28: Plină de har

Plină de har: iubită. Verbul grec cere conceptul de dar (charis). Dumnezeu ți-a dăruit; ai fost făcută obiect al darului lui Dumnezeu, te-au umplut de daruri… Altfel spus, iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în tine. Plină de har, ai aflat har din partea lui Dumnezeu: este vorba de o aliterație: v. 28 (Plină de har) și v. w30 (ai aflat har la Dumnezeu) spun același lucru. Maria este plină de harul lui Dumnezeu (v.28) întrucât a fost aleasă pentru un dar, o misiune, o carismă: să dea naștere Mântuitorului (v.30-31). În această plinătate de har, dar al lui Dumnezeu, noi vedem titlul de Neprihănită pe care Biserica i l-a atribuit în mod dogmatic în 1950.

v. 31-33: un mic crez cristologic

Care misiune, care dar, ce carismă Maria a fost chemată să întrupeze? Iată vv.31-33: sunt centrul textului! Este vorba de un mic crez cristologic. Aici este conturată în mod sintetic figura lui Cristos. „31 Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. 32 Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; 33 şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Isus om, Cristos Dumnezeu. Este descris drumul Fiului lui Dumnezeu: om (întruparea), Dumnezeu (răscumpărarea). Această împărăție, din evocările davidice (2Sam 7,11-15) se actualizează cu misterul pascal al lui Cristos: mort (născut) și înviat. Crez care a fost exprimat în primele concilii din Biserică: Nicea… Acesta este centrul textului, mesajul pasajului biblic. Maria rotește în jurul acestuia! Beda venerabilul scrie:

         Trebuie să remarcăm cu atenție semnificația acestor cuvinte și în același timp să-l păstrăm în interiorul inimii noastre, tot ceea ce ni se manifesta în aceste cuvinte cuprinde misterul mântuirii noastre. Într-adevăr, aceste cuvinte în mod evident declară că Domnul Isus, adică Mântuitorul nostru, este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu cât privește Tatăl și fiul omului cât privește mama. În felul acesta afli că el, întrucât este adevărat om, a luat din sânul fecioarei adevărata substanță a trupului. El va fi mare și se va chema Fiul Celui Preaînalt. Mărturisește că acesta este și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și Fiu mereu veșnic cu Tatăl (Omilie asupra evangheliei 1,3).

v. 34: Cum va fi aceasta?

Întreabă Maria. Nu este un dubiu al credinței: omenește vorbind, întrebă cum se vor întâmpla toate cele spuse de înger. În aceasta se deosebește de Zaharia (cf Lc 1,18:  nu este posibil! „Prin ce voi cunoaște aceasta? Eu sunt bătrân, iar soția mea este înaintată în vârstă”. Aici iese la iveală umanitatea acestei femei care vrea să fie în întregime a lui Dumnezeu, dar nu-și ascunde dificultățile… Să ascultăm cum comentează Sf. Ambroziu:

Dacă se reflectă cu atenție, aici se pare că Maria nu ar fi avut credință; și cu toate acestea nu ne este permis să ne gândim că ar fi fost necredincioasă tocmai cea care a fost aleasă să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Și cum ar putea fi (…) ca Zaharia care, nedând crezare, a fost condamnat la mutism, Maria însă a fost glorificată cu revărsarea Duhului Sfânt, dacă nu ar fi crezut? Însă Maria nu trebuie să fie necredincioasă, dar nici să dea dovadă de o credință oarbă: vreau să spun, nici să-i lipsească credința la cele spuse de înger, dar nici să creadă orbește la promisiunile divine (Expunere la Evanghelia după Luca 2,14).

         („Nu cunosc bărbat”). Sf. Augustin a afirmat că ea intenționa să rămână fecioară; se consacrase lui Dumnezeu:

         Fecioria Mariei a fost cu siguranță plăcută și primită de Domnul. El nu s-a mulțumit să o ferească – după conceperea sa – de orice violare din parte bărbatului și așa a păstrat-o mereu incoruptibilă. Deja, mai înainte de a fi zămislit, a voit să-și aleagă pentru a se naște, o fecioară consacrată lui Dumnezeu, cum indică cuvintele cu care Maria răspuns îngerului care îi anunța iminenta maternitate. Cum va fi această, din moment ce nu cunosc bărbat? (Sfânt feciorie, IV,4).

  v. 35: Duhul Sfânt se va coborî asupra ta

Făcând mereu referință la planul divin al noii alianțe, definitive, așa cum am amintit, făcând referință la textul din Ieremia 31, putem să recitim această frază a v. 35 tocmai în această perspectivă. Alianța cea nouă implică o nouă revărsare a Duhului Sfânt. Întruparea este primul moment al acestei actualizări; apoi va veni Duhul asupra lui Isus la botezul său (cf Lc 3,21-22) și la Rusalii în mod definitiv și abundent asupra bisericii ce se naște (cf Fap 2,1-13). „Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” vrea să spună tocmai aceasta; se actualizează noul pact definitiv și veșnic, cel scris în inimi, și nicidecum pe hârtie sau pe plăcuţe de piatră… Astfel prezenţa lui Dumnezeu s-a concretizat în istoria mântuirii în binomul: nori și duhul Domnului:

– 1) nori – pe muntele Sinai (Ex 24,16), în cort (Ex 40,34-35) și în templu (1Rg 8,10-12);

– 2) Duhul Domnului: Is 63,14: „Cum coboară o cireadă în vale, aşa le-a dat odihnă Duhul Domnului, tot aşa ai călăuzit poporul tău ca să-ţi faci un nume măreţ”.

v. 38: Iată slujitoarea Domnului

Iată apare de multe ori în Scriptură (178 de ori în Vechiul Testament). Exprimă decizie, ascultare, libertate, entuziasm în a răspunde lui Dumnezeu care te cheamă: Abraham (Gen 22,1), Moise (Ex 3,4), Samuel (1Sam 3,4), Isaia (6,8). Slujitoarea Domnului: este cel de-al treilea titlu marian prezent în text: Maria este plină de har (iubită). Aici nu trebuie să înțelegem termenul de slujitoare ca fiind comparat cu mic, umil, ascultător… ca niște servitori, ci termenul are o semnificație mult mai amplă. A fi slujitorul lui Dumnezeu înseamnă a fi ridicat la o mare intimitate, de comuniune și colaborare: slujitor, om fidel lui Dumnezeu! Necondiționat; slujitorii Domnului sunt patriarhii, profeții, preoții care în templu, zi și noapte, îl binecuvântează pe Domnul (cf Ps 134,1-2). Găsim și în Isaia: este o figură importantă: Slujitorul lui Iahvé (42,1-4; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12).

 Meditație

1. Credința noastră catolică

Dintotdeauna Maria a fost cântată ca fiind toată sfântă. Părinții Bisericii au considerat această sfințenie ca o pregătire spirituală a fecioarei la Întruparea Fiului lui Dumnezeu și în același timp au avertizat că această pregătire nu putea să fie comună, dar singulară, unică și trebuia să cuprindă toată viața sa, chiar de la început: din primul moment al existenței sale a fost ferită de păcat. Apocrifele (protoevanghelia lui Iacob) povestesc că Maria, la vârsta de trei ani, a fost introdusă în Sfânta Sfintelor pentru a locui acolo până în ziua în care ea însăși ar fi devenit sanctuarul lui Dumnezeu (cf. Sărbătoarea prezentării la templu a Mariei: 21 noiembrie  – din sec. VI în Orient și din sec. XIV în Occident).

În perioada medievală a existat o discuție aprinsă asupra acestui mister marian: era dificil de înțeles răscumpărarea universală a lui Cristos (Cristos i-a mântuit pe toți) cu Neprihănita zămislire a Mariei. Duns Scot (sec. XIII – Scoția) a dat o soluție, introducând conceptul de răscumpărare preventivă: Maria a fost mântuită anticipat de Cristos, tocmai în previziunea meritelor lui Isus Cristos; a spus despre el papa Benedict al XVI-lea, în 7 iulie, într-o audiență generală din ziua de miercuri: „Duns Scot expuse atunci un argument care va fi adoptat și de fericitul Papa Pius al IX-lea în 1854, când a definit în mod solemn dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei. Acest argument este acel al „Răscumpărării preventive”, conform căruia, Neprihănita Zămislire reprezintă capodopera Răscumpărării realizată de Cristos care, prin tocmai puterea iubirii sale și a medierii sale a obținut ca Mama lui să fi fost ferită de păcatul strămoșesc. Franciscanii au primit și au răspândit cu entuziasm această doctrină, și alți teologi – uneori prin jurăminte solemne – s-au angajat să o apere și să o perfecționeze”.

Într-adevăr, definiția dogmei (8 decembrie 1954) declară: Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har și privilegiu deosebit din partea lui Dumnezeu cel Atotputernic și în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a  fost ferită de orice urmă a păcatului strămoșesc”. Dogmă confirmată de Conciliul al II-lea din Vatican: „Nu este deci de mirare dacă sfinții părinți pe Născătoarea de Dumnezeu obișnuiesc să o numească cea preasfântă și neatinsă de vreo prihană a păcatului, cea plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă, împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale cu strălucirea unei sfințenii unice” (Lumen gentium 56).

2. În semnul iubirii lui Dumnezeu

Neprihănita este un titlu care evidențiază cum Maria s-a lăsat învăluită de iubirea lui Dumnezeu. Ea a fost prima dintre cei răscumpărați, prima iubită, prima răscumpărată. În cântarea Magnificat ea însăși cântă: „Duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc 1,47). Această frază este preluată din cântarea finală pe care o găsim în cartea profetului Habacúc (3,18-19): „18Dar eu voi tresălta de bucurie în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele. 19Domnul Dumnezeul meu este tăria mea; el îmi face picioarele ca ale cerboaicelor și mă face să umblu pe înălțimile mele”. Maria se simte salvată, iubită, într-un mod special: mai înainte de a putea cădea! Imaginați-vă o mamă care ajunge târziu să-l ridice pe cel mic căzut la pământ…A ajunge înainte să cadă… să-l ferească pe noul născut de la căderea dezastruoasă… aceasta a făcut Dumnezeu cu Mama sa! Nu este iubirea aceasta?

A scuti pe cine iubești de experiența devastantă a păcatului!

3. Adevăratul discipol: cel care ascultă Cuvântul

Iată, frații mei, îndreptați-vă atenția, vă implor, la ceea ce spune Cristos Domnul arătând cu mâna spre discipolii săi: Iată mama mea și frații mei (Mt 12,49). Oricine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate și soră și mamă (Mc 3,35). Oare nu a făcut voința Tatălui fecioara Maria care, prin credință, a zămislit, a fost aleasă pentru ca din ea mântuirea să se nască pentru noi toți oamenii și a fost creată de Cristos mai înainte ca El să fi fost zămislit în sânul ei? Sfânta Maria a fost discipola lui Cristos, înainte de a fi mama lui Isus; mai mult, prerogativa cea mai mare a fost faptul că Maria a fost discipolă și apoi mama lui Cristos. Maria era fericită pentru că, mai înainte de a-l naște, l-a purtat în sânul ei pe Învățător. Vezi dacă nu-i așa cum îți zic. În timp ce Domnul trecea urmat de mulțimea de oameni și săvârșea minunile lui Dumnezeu, o femeie a exclamat: Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt (Lc 11,27). Însă Domnul, pentru ca nimeni să nu caute fericirea în trup, ce îi răspunse? Mai degrabă, fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează (Lc 11,28). Așadar, pentru aceasta Maria a fost fericită, pentru că a primit cuvântul lui Dumnezeu, l-a păstrat în inima ei și l-a pus în practică. A păstrat adevărul în minte, mai  mult decât trupul lui Isus în sânul ei. Adevărul este Cristos, trupul este Cristos: Cristos adevăr în mintea Mariei, Cristos trup în sânul Mariei; este mai important ceea ce este în minte, decât ceea ce se poartă în sân. Sfântă e Maria, fericită e Maria, dar mai importantă este Biserica decât fecioara Maria. De ce? Pentru că Maria este o parte din Biserică, un membru sfânt, superior tuturor celorlalți, dar cu toate acestea este doar un membru din tot trupul. Dacă este un membru din tot trupul, atunci fără nici un dubiu, e mai important trupul decât un membru. Capul este Domnul, iar capul și trupul formează pe Cristos întreg. Ce să spunem? Avem un cap divin, îl avem ca și cap pe Dumnezeu ((Sfântul Augustin, Discorso 72 A 7-8)

Rugăciune (Oratio-Contemplatio)

Fecioară sfântă, care l-ai născut pe Cuvântul Întrupat,

sfințește sufletele noastre,

dă-ne să trăim cu fidelitate,

noi care mereu te lăudăm și te preamărim.

Mânuiește-ne, o, poartă a salvării,

ocrotește-ne, o, mamă a adevărului.

Vino în ajutorul creștinilor care te cinstesc, o, Neprihănită!

Fă să evităm căderile repetate, o, preacurată!

Ocrotește-ne, apără-ne, păstrează pe cei care nădăjduiesc în tine!

Mânuiește pe cel care cântă această cântare.

Ajută-l să-și stăpânească patimile,

Dă-i harul să te preamărească cu iubire arzătoare,

Primește pe cine te invocă cu ardoare,

bucură-te, Marie, fecioară, mireasă și mamă!

(Serigu din Constantinopol +638)