Urări de Sfintele Paști…

CristorisortoUrarea pascală se naște din lumina lui Cristos cel Înviat, în care găsim speranța noastră. Sf. Augustin explica credincioșilor săi că învierea Domnului este speranța noastră: „resurrectio Domini, spes nostra”. Isus a înviat pentru ca noi care suntem destinați morții, să nu disperăm gândindu-ne că, odată cu moartea, viața s-a sfârșit pentru totdeauna. Nu, nu s-a sfârșit, spunea Sfântul Augustin: moartea nu mai are putere asupra omului și asupra lumii, chiar dacă mai rămân încă multe din semnele „domniei” sale.

Le urez tuturor să redescopere această lumină care provine de la Cristos cel Înviat, și care ne asigură că drumul nostru spre veșnicie nu este cu totul obscur, chiar dacă întunericul nu lipsește; nu este o cale a disperării, chiar dacă uneori apar multe lacrimi pe chipurile noastre.

Sigur, cu toții ne-am dori să celebrăm Paștele cu o lumină și cu o bucurie, care să fie alimentate și de condiții de viață mai puțin dificile. Să ne gândim la situațiile de nesiguranță ale părinților care nu știu cum să-i educe pe fiii lor, la tinerii care caută un loc de muncă, la cei care își doresc să-și întemeieze o familie. Să ne gândim la situațiile economice și la condițiile de muncă precare, care îngreunează o viață ce se dorește trăită cu demnitate și seninătate, având o privire încrezătoarea spre viitor. Să ne gândim la situațiile de suferință cauzate de boli, de moartea cuiva drag și de multe alte încercări. Să ne gândim la toți acei frați ai noștri care fug din calea războaielor, la mulți creștini care cad victime ale atentatelor în timp ce celebrează sărbătorile, după cum s-a întâmplat în Egipt în Duminica Floriilor.

Viața nu ne scutește de experiențe triste și obscure, în cea mai mare parte legate de condiția umană, de experiențe legate de tendința noastră de a ne închide, de multe altele legate de răutatea noastră. Vestirea Paștelui ne amintește că Isus Cristos Înviat a trăit condiția noastră umană până la sfârșit, până la obscuritatea morții pe cruce. El este „Marele Pacient al durerii umane”, după cum ne amintea Papa Francisc într-o predica din Duminica Floriilor. El a luat asupra sa orice suferință a noastră, a fost calomniat, trădat, abandonat, biciuit și încoronat cu spini, iar la sfârșit răstignit. Totul, cu un singur scop: ca să-și ofere viața din iubire, din iubire față de Tatăl și din iubire față de noi toți.

Paștele constituie noutatea cea mai mare din întreaga istorie umană: viața ce apare pe neașteptate dintr-o condiție de moarte. Din falimentul lui Mesia răstignit pe o cruce, pus apoi într-un mormânt și peste care a fost rostogolită o piatră mare, izvorăște lumina. În acest început de primăvară mormântul se deschide, Dumnezeu îl învie pe Isus Cristos din morți. Acest eveniment central al istoriei are loc după stilul ce-i aparține lui Dumnezeu, Cel care iubește viața noastră, care suntem fiii săi. Acel mormânt s-a deschis, mai rămâne să se deschidă și ochii noștri, urechile noastre, și mai ales inima noastră, pentru a asculta și a primi Cuvântul de viață, de iubire și de speranță.

Lumina Domnului Cel Înviat să lumineze zonele întunecate ale vieții noastre și ale lumii în care trăim, și să dea naștere bucuriei, bucuriei de a trăi chiar și printre semnele morții. Să nu fim niște persoane triste, descurajate, pesimiste. Nu suntem persoane ale crucii, dar știm că trecem prin cruce. Crucea este doar o trecere, învierea este o stare de viață definitivă. Așa a fost și pentru Cristos, și așa va fi și pentru noi, așteptând cu speranța de a învia împreună cu El la o viață nouă, la viața de comuniune cu Dumnezeu.

Sf. Tereza de Calcutta spunea: „Omenirea este înfometată de iubire, pentru că noi suntem prea ocupați. Astăzi, deschideți-vă inimile voastre în ziua Învierii Domului, și iubiți așa cum n-ați mai făcut-o niciodată!”. Prin urmare, noi creștinii, sărbătorind Învierea Domnului, să reaprindem în inimile noastre iubirea, și iubind viața cea adevărată care vine din Învierea lui Cristos, să ne îmbărbătăm unii pe alții cu adevărurile credinței (cf. 2 Cor 13,11).

            Să avem parte de un Paște Binecuvântat și Fericit, și să putem spune din inimă: Cristos a Înviat, Aleluia!

Reclame

Euharistia, apogeul iubirii lui Isus Cristos

giotto_lavanda_700pxOmilie rostită în Bazilica minor la Liturghia in Coena Domini:

Iubiți frați și surori în Cristos,

Aceasta este seara cu care începem Triduum-ul Pascal, suita celor trei zile, cele mai importate din an. Astăzi, Biserica răspândită în lume se oprește, se apleacă să spele picioarele, îngenunchează pentru adorarea Euharistiei.

Și noi, în această seară, în biserica noastră, printre sentimente diferite, așteptări, speranțe, goluri ce trebuie umplute, mânii ce trebuie potolite, dubii ce trebuie lămurite, întrebări care așteaptă un răspuns, suntem aici în așteptarea de a îngenunchea înaintea Aceluia care a îngenuncheat pentru noi.

Mărturisesc că am întâmpinat dificultăți în a pregăti aceste rânduri pentru voi, dificultăți care se nasc din contrastul dintre cuvintele pe care le proclamăm, gesturile pe care le facem și viața noastră, viața mea, de creștin și de preot, viața noastră, de comunitate alcătuită din familii. Cum putem celebra misterul iubirii dacă suntem de atâtea ori atât de departe de o iubire autentică, dacă și printre noi oamenii există egoisme, ambiții, neînțelegeri…cine dintre noi nu are pe cineva, un soț, un fiu, un părinte, un neam, un prieten, un confrate, un coleg pe care în acest moment să nu-l simtă departe? Atunci mă întreb, mai are sens să celebrăm misterul comuniunii, al unității și al slujirii care este Euharistia?

Da. Are sens, tocmai pentru că nimeni dintre noi nu este fără de păcat, toți avem picioarele, mâinile și inimile murdare. Are sens pentru că la începutul Tridum-ului Pascal, fiecare dintre noi are nevoie să regăsească curajul de care a dat dovadă Cristos. Curajul umilinței. Și nu El era cel care trebuia să se umilească: dintre cei doisprezece niciunul nu s-ar fi salvat… toți cei prezenți la Cina cea de Taină peste puțin timp l-ar fi abandonat, renegat și trădat.

Ioan și Iacob, prin glasul mamei lor, cer Domnului să le dea primele locuri în slava sa, Isus însă își scoate haina și ia un prosop. Iuda a luat arginții, iar Isus se încinge cu un ștergar. Petru va spune de trei ori „nu-l cunosc”, iar Isus varsă apă într-un vas de spălat și începe să le spele picioarele. Noi vrem mereu primele locuri, noi urmărim mereu siguranța economică, noi ne trăim viața după vrerea noastră. Ne umplem gura cu cuvinte de genul iubire, slujire, primire, iar Isus nu vorbește, el înfăptuiește.

Iată, în fața nevredniciei noastre de a participa la masa sa, Isus se apropie de fiecare dintre noi pentru că ne iubește, mă iubește așa cum sunt. Pentru că iubirea adevărată nu privește în față; nu căută zâmbete de aprobare, priviri complăcute; nu se teme de ochii plini de mânie sau de lacrimile pe care trebuie să le șteargă; iubirea cea adevărată se apleacă până la picioare. Și când speli picioarele, nu poți privi în față persoana pe care o ai înaintea ta. Picioarele, spre deosebire de mâni pe care le putem deschide și închide, nu au formă de expresie. Se poate deosebi piciorul mare de cel mic, de culoarea pielii, piciorul de bărbat de cel de femeie, dar la final toate sunt la fel, adică toate au nevoie să fie spălate.

Ne poate spune cel care îngrijește un bolnav, o persoană care are nevoie de ajutor și asistență permanentă.

Și Isus a experimentat ce înseamnă să ai picioarele spălate, atunci când o femeie păcătoasă i le-a spălat. Într-o zi, în casa lui Simon fariseul, femeia aceasta a venit, s-a prosternat la picioarele lui, le-a spălat cu lacrimile sale și le-a șters cu părul capului ei… O femeie, poate imaginea omenirii, care exprima în felul acesta iubirea față de Isus.

Acum e Isus cel care face gestul acesta, nu pentru a căuta iertarea, dar pentru a o dărui. A voit să spele impuritatea, nu numai de pe picioarele apostolilor, dar de pe picioarele întregii umanități… de pe picioarele noastre. Pentru care motiv? De ce un gest atât de concret și radical? Din iubire și numai pentru iubire! O iubire până la sfârșit! Dar în felul aceasta, a iubi înseamnă a eşua, a fi un pierdut, un neînțeles!

Da, în ochii lumii… Dar în ochii lui Dumnezeu nu înseamnă așa ceva… Iubirea adevărată nu este niciodată un faliment!

Dacă iubirea ar fi un eșec, Euharistia, sacramentul iubirii, ar fi o contra mărturie. De veacuri, în fiecare zi, un faliment colosal: mii de liturghii, de adorații, de sărbători la prima Sfântă Împărtășanie… de ce? Pentru că nu știm ce să mai facem duminica? Nu cred, atracțiile lumii nu ne lipsesc. De ce atunci? Pentru că Domnul continuă și astăzi să se aplece asupra mea. Și nu există un semn de iubire mai concret ca acesta: își dă trupul său pentru mine. Se dăruiește pe sine însuși pentru mine.

Problema e că noi nu credem cu adevărat, sau cel puțin noi nu credem suficient! Pentru că, dacă am crede, imediat viața, noi înșine, lucrurile, evenimentele, durerea însăși, comunitatea noastră, toate s-ar transforma înaintea ochilor noștri. Astăzi, în aceste clipe noi am fi cu el în Paradis, pentru că paradisul nu este altceva decât aceasta: să ne bucurăm deja acum în plinătate de iubirea lui Dumnezeu. Lumea mereu l-a făcut pe om să creadă tot mai puțin în iubirea adevărată. Cine a fost trădat sau rănit o dată, îi este teamă să iubească și să fie iubit din nou, pentru că știe cât de mult rău se simte atunci când ești mințit și înșelat. Din acest motiv, crește în mod alarmant numărul acelora care nu reușesc să mai creadă în Dumnezeu; ba mai mult, în nici un fel de iubire. Și asemenea unui râu care iese din matcă, se trece de la neînțelegeri la echivocuri, și apoi la neîncredere, la tendința de a crede că celălalt de lângă tine are mereu ceva cu tine, pentru a se ajunge la indiferență și la cinism. Iar acest lucru se verifică și în cazul nostru, discipolii Iubirii!

         Pe plan personal se verifică experiența sărăciei și a mizeriei noastre care ne fac să afirmăm: „Da, această iubire a lui Dumnezeu este frumoasă, dar nu este pentru mine! Eu nu sunt vrednic să particip la ospățul tău…”. Oamenii simt nevoia să se știe iubiți de Dumnezeu și nimeni ar putea să le aducă această veste atât de bine ca discipolii lui Cristos. Când Isus se așează din nou la masă, după ce a spălat picioarele apostolilor, le spune: „V-am dat un exemplu, pentru ca și voi să faceți așa cum am făcut și eu vouă” (In 13,15). Vă dăruiesc pe Mine însumi în Euharistie, pentru ca și voi să puteți deveni euharistie pentru ceilalți, și voi sunteți chemați să vă frângeți pentru aproapele vostru.

Slujitoarea lui Dumnezeu, Sora Letizia Zagari, fondatoarea Congregației Fiicele Doamnei Noastre a Euharistiei, meditând cuvintele pe care Isus i le-a spus femeii samaritene: „Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu”, simțind că aceste cuvinte îi sunt adresate și ei, a decis cu fermitate: „Vreau să fiu misionară a Euharistiei şi pentru frații mei voi frânge pâinea Cuvântului”. Surorilor din congregația ei le spunea: „Fiecare dintre voi trebuie să trăiască din parfumul Joii Sfinte și să devină o ostie mică prin dăruirea de sine”.

Să fie aşa şi ne luăm și noi în această zi de Joia Sfântă angajarea de a deveni niște ostii mici care să hrănească foamea de iubire a umanității. În aceste zile, în care se deschide înaintea ochilor noștri o primăvară minunată, să cerem de la Domnul Isus să dea Bisericii sale o primăvară euharistică în care toți, începând de la noi înșine, din seara aceasta, să credem că ne dorim să schimbăm lumea, dar mai ales pe noi înșine, trăind din Isus-Euharistie.

Biserica trăiește din Euharistie.

Gândul meu se îndreaptă cu recunoștință spre Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a fost un martor și un mărturisitor al Euharistiei. Oricine, văzându-l celebrând sfânta Liturghie sau stând în adorație înaintea Preasfântului Sacrament, poate da mărturie că era un om cufundat în Dumnezeu, dar în același timp și un om ce trăia în lume. În enciclica Ecclesia de Eucharestia, Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „Am putut să celebrez sfânta Liturghie în capelele de pe cărările munților, de pe malurile lacurilor, de pe plajele mărilor; am celebrat-o pe altare ridicate pe stadioane, în piețele orașelor… Aceste decoruri atât de diferite ale celebrărilor mele euharistice mă fac să simt cu putere caracterul lor universal și așa-zis cosmic. Da, cosmic! Căci, chiar dacă ea este celebrată pe un mic altar dintr-o biserică de la țară, Euharistia este întotdeauna celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii. Ea este un loc între cer și pământ. Ea înglobează și pătrunde creația întreagă”.

Și astăzi, în acest moment liturghia noastă este celebrată pe altarul lumii. Să punem un pic de pasiune în această liturghie, să abandonăm formalitățile noastre, riscul obișnuinței care duce la rutină, ritualismul și să ne aruncăm cu  toată ființa noastră în Euharistie. Doamne, nu sunt vrednic, dar tu vei spune un cuvânt: este trupul meu, pentru tine! Și eu voi fi salvat.

În sfârșit, în această zi dedicată și preoției, înălțați către Domnul o rugăciune pentru preoții voștri, pentru ca, în ciuda tuturor lipsurilor și fragilităților umanității noastre, să putem fi primi mărturisitori ai slujirii și ai iubirii. Să ne rugăm pentru ca și astăzi, din mijlocul poporului creștin să fie tineri dispuși să-i spună Domnului „Iată vin Doamne ca să fac voința ta”, pentru ca celebrarea Euharistiei să poată continua până la a doua venire a Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos, căruia să-i fie cinste și slavă în toți vecii vecilor. Amin.

 

 

Să dăm un sens Floriilor!

domenica-palmeDuminica Floriilor reprezintă începutul intrării în Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă, în care retrăim memoria centrală a vieții pământești a lui Isus, Cristos Domnul. E „Mare” pentru că, așa cum afirma Sf. Ioan Gură de Aur, „în ea s-au arătat pentru noi bunurile inefabile: s-a încheiat războiul cel lung, a fost învinsă moartea, șters blestemul, îndepărtat orice obstacol, suprimată sclavia păcatului. În ea Dumnezeul păcii a împăcat orice lucru, fie în cer, fie pe pământ”.

Binecuvântarea Ramurilor și procesiunea care urmează în această zi evocă intrarea lui Isus în Ierusalim, aclamat cu bucurie de mulțimea care îi iese în întâmpinare. Cardinalul Carlo Maria Martini scria că „probabil procesiunea apare un pic cam săracă față de ceea ce ar trebuie să revoce. Însă semnificația cea mai profundă a acestui gest nu stă în a purta în mâini ramuri de palmieri sau de măslini, refăcând în mod simbolic acea intrare, ci în intenția mesajului care cere de la noi să exprimăm prin acest gest voința noastră de a începe un nou drum”.

Prin urmare, se merită să răspundem la întrebarea care devine o invitație pentru fiecare dintre noi: „vrei să intri împreună cu Isus în Ierusalim și să urci până pe Calvar? Vrei să vezi unde se termină pașii Dumnezeului tău, vrei să fii cu El acolo unde El este?”

         Numai în felul acesta va fi Paștele.

Liturgia din această zi pare să fie împărțită în două momente: binecuvântarea ramurilor, urmată de procesiune, liturgia Cuvântului și celebrarea euharistică. Amândouă momentele sunt semnificative întrucât ne atrag atenția asupra fundamentului credinței creștine: pătimirea, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos. Nu vorbim despre două momente separate, așa cum caracterul diferit al celebrării ar putea sugera, pentru că amândouă momente sunt inserate în istoria mântuirii care se dezvoltă în timp și care pentru noi se actualizează astăzi.

         Aceasta este didactica lui Dumnezeu.

Cuvântul din Evanghelia proclamată după binecuvântarea ramurilor ne prezintă o mulțime de oameni, plini de bucurie, care sărbătoresc, strigând: ”Osana Fiului lui David!”. Dar imediat, în descrierea Pătimirii, mulțimea, în cea mai mare parte aceeași, urlă cât o ține gura: „Răstignește-l!” Pentru a defini o motivație plauzibilă a comportamentului mulțimii pe care o putem numi de „opoziție populară”, după expresia lui Romano Guardini, e suficient ca fiecare să privească în interiorul său şi să-și examineze inima. Profetul Ieremia spunea: „Mai înşelătoare decât toate este inima şi de nevindecat: cine poate s-o cunoască?” (Ier 17,9).

Trădarea lui Iuda și apoi renegarea lui Petru, ne arată cât de mare este nesiguranța umană. Să nu ni se întâmple și nouă, în aceste zile sfinte, ce s-a întâmplat atunci la Ierusalim: să aclamăm „Osana”, și cu aceeași ușurință, asemenea mulțimii, după puțin timp, să urlăm: „Răstignește-l!”

Abia ce am fost învăluiți în bucuria regalității Domnului și, imediat după, așa cum ne spune descrierea cronologică a faptelor ce relatează pătimirea, suntem chemați să trăim ultimele ore ale unui osândit nevinovat. În cele relatate, în persoanele care apar în această descriere, în obiecte, în situațiile absurde ce urmează se conferă acestei istorii de mai bine de două mii de ani o actualitate reală și misterioasă.

Intrarea lui Isus în Ierusalim este precedată de alegerea animalului de povară, un măgar: „Când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghé şi Betánia, lângă Muntele Măslinilor, a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, îndată ce veți intra în el, veți găsi un măgăruș legat pe care niciun om nu s-a așezat vreodată; dezlegaţi-l și aduceți-l!” (Mc 11,2-3). Sfinții Părinți ne oferă o cheie de interpretare a semnificației acestor două animale. Măgărița este figura poporului iudeu, supus jugului Legii; măgărușul pe care, precizează evanghelistul Marcu, nici un om nu s-a așezat vreodată (Ma 11,2), reprezintă popoarele care, încă nu au fost supuse de nimeni până acum.  Isus intră în oraș nu ca un rege, dar cu umilință și calmul unui servitor, călărind un măgar. Măgarul era animalul blând pe care și primii regi ai lui Israel, David și Solomon, îl foloseau în timp de pace, pe când în vreme de război foloseau calul și armura.

Expresia „Asinus portans mysteria”, atribuită lui Erasmus de Rotterdam (1466-1536), o putem aplica astăzi imaginii măgărușului care îl duce pe Cristos sau Bisericii, slujitoarea din iubire, în misiune pentru lume.

O Biserică slujitoare din iubire nu se sprijină pe siguranțele umane, depășește tentația puterii și a gloriei acestei lumii (cf Lc 4,6), nu se oprește pentru că nu are nici un motiv și nici nu se poate opri.  Toate le poate în Acela care îi dă forță și, împreună cu El, luând firea slujitorului (cf Fil 2,7), merge sprintenă pe drumurile lumii „fără pungă, nici desagă, nici încălțăminte” (Lc 10,4). O Biserică slujitoare din iubire arată lumii bucurie și milostivire față de toți, fără deosebire.

În această optică, intrarea lui Isus în Ierusalim pe spatele unui măgar trebuie să devină o pedagogie de viață. Fiecare dintre noi poate și trebuie să devină un purtător de Cristos. Sfântul Ioan Paul al II-lea, cu privire la această pericopă din Luca, afirma: „Isus nu a făcut din experiența sa umană o căutare a puterii, a succesului și a carierei, o dorință a dominării celorlalți. Dimpotrivă, El a renunțat la toate privilegiile egalității sale cu Dumnezeu, și-a însușit condiția servitorului, devenind asemenea oamenilor, a ascultat de planul Tatălui până la moartea pe Cruce” (Predica din 8 aprilie 2001).

Liturgia de astăzi ne îndreptă spre Paște. Este un preludiu al Învierii sale. Într-adevăr, intrarea în Ierusalim dă început ceasului istoric a lui Cristos, spre care tinde toată viața sa, dar dă început și ceasului care reprezintă centrul istoriei lumii. Să intrăm împreună cu Cristos în acest ceas, să luăm parte la pătimirea, moartea și învierea sa pentru ca în felul acesta să putem avea parte de Cristos pentru toată veșnicia.

 

 

 

Sic transit gloria mundi!

timpCu ajutorul Domnului am ajuns la sfârșitul anului calendaristic 2017. În prima zi a anului ce se termină am urat celor din jurul nostru un An nou fericit, iar acum, la finalul lui, înțelept ar fi să facem o retrospectivă a timpului ce s-a scurs și să vedem dacă l-am folosit bine și cu ce am contribuit ca lumea să fie mai bună, mai umană, mai primitoare!

Omul înțelept știe că fiecare zi care trece îl apropie tot mai mult de un scop… Oare pentru ce am trăit anul acesta? Să facem umbră pământului, să ne perfectăm cariera, să ne umple conturile, să dăm frâu patimilor… pentru ce??? E timpul bilanțului! Doar așa am putea să descoperim că fericirea aceea pe care ne-o doream unii altora nu ne-a umplut sufletul și nu ne-a dăruit pacea. Cred că fiecare om, măcar acum, la sfârșit, poate să constate că fiecare culege din ceea ce a semănat… și fiecare poate să-și facă mea culpa pentru momentele în care nu a avut suficientă înțelepciune în a alege cele ce dau sens și valoare adevărată vieții sale…

Putem privi trecerea timpului din perspectiva bogatului din parabola lui Lazăr cel sărac și astfel,  vom trăi ultima zi a anului ca și în celelalte zile, benchetuind, îmbrăcați într-o viață frivolă sau putem face din această zi, Ziua Recunoștinței noastre față de Acela care ne poartă de grijă. Voi ce alegeți?

Nu scriu mult ca să nu vă răpesc din timpul prețios dedicat colindătorilor; așadar, eu vreau să termin anul 2017, mulțumind și cerând iertare.

Am să încep mai întâi prin a cere iertare, deoarece eu consider că mulțumirea se naște dintr-o inima lipsită de tot ce-i dăunător. Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte pentru toate momentele în care nu am corespuns harului și stării mele de viață…

Să mă ierte pentru toate infidelitățile mele fie în viața sacerdotală ca și cea călugărească, pentru toate omisiunile și lipsurile mele…

Cer iertare semenilor mei care au avut de suferit din pricina caracterului meu aspru și dificil, pentru lipsa mea de modestie, de umilință și de caritate…

Și acum că mă simt ușurat de iertarea pe care am cerut-o și pe care o ofer celor care, rău făcându-mi, îmi cer să-i iert, vreau să mulțumesc după îndemnul lui Isaia prorocul care spune: „Voi face să se amintească bunătatea Domnului şi lauda Domnului, după toate câte ni le-a făcut Domnul, ca şi multul bine pentru casa lui Israél, pe care le-a făcut după marea sa îndurare şi în bunătatea lui” (Is 63,7), și împreună cu Psalmistul spun și eu: „O, Dumnezeule, regele meu, vreau să te preamăresc şi să binecuvântez numele tău în veac şi pentru totdeauna! Te voi binecuvânta în toate zilele şi voi lăuda numele tău în veac şi pentru totdeauna” (Ps 145,1-2).

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a suportat pe parcursul acestui an, că mi-a orânduit zilele mele în pace și că mi-a purtat de grijă în toate…

Mulțumesc tuturor acelora care în acest an m-au însoțit cu iubirea și rugăciunea lor, cu prietenia și bunăvoința lor, făcând posibilă ca viața mea să capete culoare…

Mulțumesc și celor care mi-au făcut viața un calvar, căci și momentele dificile din viața omului își au sensul lor…Mulțumesc tuturor!

Cât e de frumos este să închei anul și să începi Noul An sub privirea Mariei; Ea, Mama, să ne ia de mână și să ne conducă pașii; Ea, Mama, să ne ocrotească și să ne elibereze de cel rău care continuă să lupte împotriva noastră, dar noi mergem mai departe împreună cu Maria care mijlocește pentru noi. Nu ne este teamă, pentru că Maria ne conduce la Cristos, iar noi în El găsim toată forța noastră, fapt pentru care închei, folosindu-mă de cuvintele cântării Te Deum-ului: «In te, Domine, speravi: non confundar in aeternum».

Vă doresc UN AN NOU 2018 plin de prezentă lui Dumnezeu în viața voastră, să aveți parte de sănătate în trup și în suflet și să înaintați în larg în cunoașterea lui Dumnezeu, „de la care vine tot darul cel bun și desăvârșit” (Iac 1,17).

La mulți și fericiți Ani! Cu Pace și Bine!

Visul lui Dumnezeu…

nativitaDe multe ori m-am oprit înaintea presepiu-lui deja pregătit, împodobit de culorile personajelor, a luminilor, a sunetelor și a diferitelor scene din viața cotidiană a micului sătuc din Betleem însă, anul acesta, nu am avut ochi decât pentru iesle. Nu pentru ieslea ca atare, piesă de decor, ci pentru ceea ce ea semnifică atunci când ea e goală, gata să primească pe cineva… Acea iesle l-a primit pe Domnul: pentru El nu s-a mai găsit un loc în casa de oaspeți. Oamenii nu l-au primit, iar Fiul lui Dumnezeu a găsit un pic de căldură acolo unde animalele mănâncă fânul lor. Numai scutecele cu care Maria l-a înfășat, imediat după nașterea lui, au putut să-l ferească de frig. Un Crăciun straniu! Este sărbătoarea neprimirii lui Dumnezeu care devine sărbătoarea primirii omului din partea lui Dumnezeu. Cu cât privesc mai bine aceea iesle, cu atât îmi dau seama mai bine că acolo se află tot sensul acelei nașterii, a misiunii lui Isus: este împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, este mântuirea făcută trup, este Iubirea făcută om. Ieslea este visul lui Dumnezeu, visul acelui Tată care vrea să redea demnitatea făpturii sale care trădează, ucide, violează, naște nedreptate și suferință. Este visul lui Dumnezeu care, din iubire față de noi, se face om în noi pentru a ne spune din nou că adevărata noastră identitate este aceea de a fi asemenea Lui.

La acea iesle trebuie să ne întoarcem mereu pentru a ne regăsi pe noi înșine, pentru a fi oameni cu adevărat. Acea iesle simplă și săracă trebuie să o contemplăm pentru a ne redobândi umanitatea noastre autentică. Crăciunul estre visul lui Dumnezeu care vrea să vadă mereu acea iesle goală, mereu liberă, pentru că fiecare om care se naște, care vine la lumină, ar trebui să găsească un loc cald și primitor în care să fie așezat și scutece în care să fie înfășat ca într-o îmbrățișare, învingând în felul aceasta frigul indiferenței care ucide. Dacă pentru Pruncul de la Betleem, Fiul lui Dumnezeu, nu a mai fost loc printre oameni… pentru noi, este și va fi mereu un loc în inima lui Dumnezeu, acelui Dumnezeu care restituie demnitatea și frumusețea fiecărei persoane. Fără iubire, fără Dumnezeu, omul experimentează iadul pe pământ pentru că „iadul este acolo unde nu există Cristos” spune marele învățat Paul Claudel.

Astăzi, Isus se naște în ieslea atâtor vieți distruse, atâtor inimi neînțelese, refuzate, maltratate, împietrite și aburite de păcat și de egoism, și tuturor le dăruieşte lumină, pace, forță, curaj, bucurie și libertate… Isus vrea să se nască în fiecare zi în noi pentru a ne înfășa în iubirea sa, în căldura îmbrățișării sale. Dar visul lui Dumnezeu nu se sfârșește aici, nu poate să se termine în felul aceasta! Visul său continuă și speră ca fiecare om, fiecare făptură să devină o iesle, un pătuț, o casă pentru frații săi!

E adevărat, Isuse, în fiecare an ne umplem gura cu aceste cuvinte… la Crăciun lumea pare că spune tot felul de litanii pline de bunătăți, aproape ca un antidot pentru Sărbătorile noastre pline de consumism și indiferență… iar egoismul nostru ne facem tot mai obezi și indiferenți. Uneori, chiar și în noi, nu există loc pentru iubire, pentru primirea celor ultimi pentru care TU cel dintâi te-ai descoperit lor… Eliberează, Doamne, viața noastră de tot ce ne îngreunează, de tot ceea ne împiedică să iubim și să fim liberi. Redă-ne, în acest Crăciun, gustul lucrurilor simple care, de prea multe ori, credem că le știm și le facem, redă-ne bucuria. Umple-ne de uimire încă o dată și fă-ne să descoperim că e bine că Tu ești aici, printre noi, un prunc neputincios și lipsit de apărare, dar care ne descoperi taina cea ascunsă de veacuri. Și șoptește inimii noastre, inimii mele în aceste momente: ce bine că tu ești aici, pentru că eu vreau să-ți spun: Crăciun Binecuvântat și Fericit! Amin.

 

A patra Duminica din Advent

alla-Lectio1Lectio Divina Lc 1,26-28

26În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, 27 la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. 28 Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” 29 Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. 30 Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! 31 Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. 32 Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; 33 şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. 34 Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” 35 Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. 36 Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, 37 pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil”. 38 Atunci, Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” Şi îngerul a plecat de la ea”.

Contextul

Textul face parte din acea secțiune a evangheliei după Luca, imediat după prolog (1,1-4) numit evanghelia copilăriei (1,5-2,51). În primul capitol găsim paralela dintre Ioan Botezătorul și Isus:

– vestea îngerului Gabriel către preotul Zaharia despre nașterea lui Ioan Botezătorul (1,5-25) și buna-vestire adusă Mariei despre zămislirea și nașterea lui Isus;

– cântarea Magnificat-ului (1,46-56) precedată de vizita făcută de Maria la verișoara sa Elisabeta (1,38-45); cântarea Benedictus (1,67-79) precedată de descrierea nașterii lui Ioan și tăierea sa împrejur (1,57-66).

Buna-Vestire are loc, după descrierea evanghelistului Luca, în interiorul unei istorii de mare normalitate:

– pentru locul ales: nu la Ierusalim, orașul sfânt, ci la Nazaret al cărui nume nu apare în Vechiul Testament, locuit de oameni de frontieră și prin urmare nu prea recomandat: „Poate fi ceva bun din Nazaret?” (In 1,46), îi spune Natanael lui Filip. Vestea nu are loc în templul din Ierusalim așa cum s-a întâmplat cu vestirea nașterii lui Ioan Botezătorul, ci într-o casă modestă și normală, aproape de fântâna satului…

– pentru persoana implicată: Maria fecioara care iese din anonimat pentru a rămâne mereu în anonimat.

Să mai amintim și două adnotări temporale care deschid și închid evenimentul: simple, poate chiar banale; ele demonstrează cât de mult este inserat acest eveniment în istoria cotidiană a unui sat din Palestina și a unei persoane normale: v. 28: „Și intrând la ea” și v.38: „Și a plecat de la ea”. Ca și cum ar fi cerut permisiunea de a intra în casă și, salutând la plecare, așa cum face orice vizitator bine educat….

Alianța

Dumnezeu vrea să instituie o nouă și definitivă alianță cu poporul său, alianță deja promisă în vremea profetului Ieremia (31,31). Maria se inserează în această voință și devine un instrument. Ea este femeia chemată să slujească acestui plan divin. Schema reînnoirii alianței se repetă aici.

SINAI

Ex 19,3-8: 3Moise s-a suit la Dumnezeu. Domnul l-a chemat de pe munte, zicând:

,,Aşa să vorbeşti casei lui Iacób şi să spui fiilor lui Israél: 4«Voi aţi văzut ce am făcut Egiptului, iar pe voi v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus la mine. 5Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi alianța mea, veţi fi partea mea dintre toate popoarele, căci al meu este tot pământul. 6Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt». Iată, acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israél”. 7Moise a venit şi i-a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea pe care i le poruncise Domnul. 8Tot poporul a răspuns împreună: ,,Vom face tot ce a zis Domnul!”. Iar Moise a dus cuvintele poporului la Domnul”. Dumnezeu propune un pact: poporul răspunde „DA” (v.8)

Alte alianțe (reînnoire):

Iosia (684 î.Ch) (2Rg 23,1-3): „1Regele a trimis şi i-a adunat la sine pe toţi bătrânii lui Iúda şi ai Ierusalímului. 2Regele a urcat la templul Domnului împreună cu toţi oamenii lui Iúda şi cu toţi locuitorii Ierusalímului, preoţii, profeţii şi tot poporul, de la cel mai mic până la cel mai mare. A citit înaintea lor toate cuvintele din Cartea Alianţei care fusese găsită în templul Domnului. 3Regele a stat lângă coloană şi a încheiat alianţa înaintea Domnului că-l va urma pe Domnul şi va păzi poruncile lui, mărturiile lui şi hotărârile sale din toată inima şi din tot sufletul, întărind cuvintele acestei alianţe scrise în această carte. Şi tot poporul a consimţit la alianţă”.

Iósue (Ios 1,16-17): 16Ei i-au răspuns lui Iósue: „Tot ceea ce ne-ai poruncit, vom face şi oriunde ne vei trimite, vom merge; 17aşa cum am ascultat de Moise, vom asculta şi de tine. Numai să fie Domnul Dumnezeul tău cu tine aşa cum a fost cu Moise”. Poporul a răspuns: „DA” – v. 16

Enciclica Redemtoris Mater despre Preacurata Fecioară Maria în viața Bisericii peregrine:

„În economia mântuirii revelată de Dumnezeu, credința lui Abraham constituie începutul Vechiului Legământ; credința Mariei la Bunavestire inaugurează Noul Legământ. După cum Abraham, «sperând împotriva oricărei speranțe, a crezut că va deveni părintele multor neamuri» (cf. Rom 4, 18), tot astfel, Maria, în clipa Buneivestiri, după ce își afirmă starea de fecioară, («Cum va fi aceasta de vreme ce nu cunosc bărbat?») a crezut că prin puterea Celui Preaînalt, prin Duhul Sfânt, va deveni Mama Fiului lui Dumnezeu, după cum i-a descoperit îngerul: «Cel Sfânt ce se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu» (Lc 1, 35).

NAZARET

Nu e Moise sau Iosia ori Iósue, ci doar o simplă copiliță din Nazaret, care reprezintă poporul lui Israel: Bucură-te… Fiica Sionului; ea spune „da”. În felul acesta se naște noul și veșnicul pact dintre Dumnezeu și omenire; se va consuma pe cruce… Este în act, până la împlinirea timpurilor, în împărăția sa.

v. 26: În luna a șasea

Lc 1,23-25: (Zaharia) „După ce s-au împlinit zilele slujirii lui, s-a întors acasă. După aceste zile, Elisabeta, soția lui, a zămislit și, timp de cinci luni, se ascundea spunându-și: Așa mi-a făcut Domnul în zilele în care și-a îndreptat privirea spre mine, ca să îndepărteze rușinea mea dinaintea oamenilor”. După apocaliptica iudaică (V-II î.Ch.) șase sunt erele care decurg de la creație până la epoca mesianică. Diferiți Părinți ai Bisericii reiau această schemă pentru a vorbi despre cele cinci luni de sarcină ale Elisabetei, ca epoci care preced ultima epocă, cea de-a șasea lună a lui Mesia (cf A. SERRA,  Spirito Santo e Maria in Lc 1,35, Antico e Nuovo Testamento a confronto, in PSV, 38,119-140).

v. 27: la o fecioară

Almà: copilă, tradus de Septuaginta (traducători everi ai Pentateucului – sec. III-II î.Ch) cu fecioară. Nu intenționez să vorbesc despre problema fecioriei Mariei. Mă limitez să subliniez faptul că nașterea dintr-o fecioară demonstrează prioritatea absolută a lui Dumnezeu peste oameni. Dumnezeu acționează dincolo de proiectele umane. Acțiunea lui Dumnezeu între oameni a fost mereu un motiv de uimire. Comentează atât de bine Sf. Ieronim:

         „Maria, sfânta Maria, fericita, mama și fecioara, fecioară înainte de naștere și fecioară după naștere. Motivul uimirii mele este acesta: cum s-a putut naște un feciorelnic dintr-o fecioară, și cum după nașterea feciorelnicului mama a rămas fecioară. Vreți să știți în ce mod s-a născut dintr-o fecioară și cum, după ce l-a dat la lumina, mama și-a păstrat fecioria? Porțile erau închise și Isus a intrat. Asupra faptului că porțile erau închise nu există nici un dubiu. Cel care a intrat prin porțile închise nu era o nălucă, nu era un duh, era un adevărat trup. Într-adevăr, așa se exprimă: Pipăiți-mă și vedeți: duhul nu are carne și oase, cum mă vedeți pe mine că am (Lc 24,39). Avea carne și oase, și porțile erau închise. În ce fel carnea și oasele au putut să intre prin ușile închise? Ușile erau închise și cu toate acestea intră unul pe care noi nu-l vedem intrând. Pe unde a intrat? Toți pereții sunt închiși, nu există nici un pasaj prin care să intre, și cu toate acestea îl găsim pe unul care a intrat și noi nu înțelegem cum a intrat. Cum s-a întâmplat nu știi, și atunci îi atribui acest fapt puterii lui Dumnezeu. Așadar atribuie puterii lui Dumnezeu pe unul care s-a născut dintr-o fecioară și cu toate acestea acea fecioară a rămas fecioară și după naștere” (Omilia asupra evangheliei lui Ioan 1,1-14).

 v. 28: Bucură-te

Bucură-te, nu ave sau te salut… În acest cuvânt este cuprins ecoul tuturor oracolelor profetice adresate Ierusalimului (Fiicei Sionului), adică întregului popor a lui Israel: invitația la bucurie pentru că Dumnezeu a decis să reînnoiască, în timpuri diferite, opera sa de mântuire pentru poporul său: cf. Sofonia 3,14 (VII î. Ch. pe timpul lui Iosia regele lui Iuda): „Bucură-te, fiică a Siónului! Strigă de veselie, Israél! Veselește-te și jubilează din toată inima, fiică a Ierusalímului!”; Ioel 2,21 (V sec. după deportare): „Nu te teme, pământule, ci bucură-te și veselește-te, căci Domnul face lucruri mari!”; Zaharia 9,9 (IV sec după deportare): „Veselește-te mult, fiică a Siónului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalímului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept și mântuit, umil și călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgărițe”. În felul acesta Maria devine reprezentanta Fiicei Sionului, personificarea poporului lui Israel, pentru care Dumnezeu săvârșește lucruri mari, așa cum a făcut mereu în istorie.

v. 28: Plină de har

Plină de har: iubită. Verbul grec cere conceptul de dar (charis). Dumnezeu ți-a dăruit; ai fost făcută obiect al darului lui Dumnezeu, te-au umplut de daruri… Altfel spus, iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în tine. Plină de har, ai aflat har din partea lui Dumnezeu: este vorba de o aliterație: v. 28 (Plină de har) și v. w30 (ai aflat har la Dumnezeu) spun același lucru. Maria este plină de harul lui Dumnezeu (v.28) întrucât a fost aleasă pentru un dar, o misiune, o carismă: să dea naștere Mântuitorului (v.30-31). În această plinătate de har, dar al lui Dumnezeu, noi vedem titlul de Neprihănită pe care Biserica i l-a atribuit în mod dogmatic în 1950.

v. 31-33: un mic crez cristologic

Care misiune, care dar, ce carismă Maria a fost chemată să întrupeze? Iată vv.31-33: sunt centrul textului! Este vorba de un mic crez cristologic. Aici este conturată în mod sintetic figura lui Cristos. „31 Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. 32 Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; 33 şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Isus om, Cristos Dumnezeu. Este descris drumul Fiului lui Dumnezeu: om (întruparea), Dumnezeu (răscumpărarea). Această împărăție, din evocările davidice (2Sam 7,11-15) se actualizează cu misterul pascal al lui Cristos: mort (născut) și înviat. Crez care a fost exprimat în primele concilii din Biserică: Nicea… Acesta este centrul textului, mesajul pasajului biblic. Maria rotește în jurul acestuia! Beda venerabilul scrie:

         Trebuie să remarcăm cu atenție semnificația acestor cuvinte și în același timp să-l păstrăm în interiorul inimii noastre, tot ceea ce ni se manifesta în aceste cuvinte cuprinde misterul mântuirii noastre. Într-adevăr, aceste cuvinte în mod evident declară că Domnul Isus, adică Mântuitorul nostru, este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu cât privește Tatăl și fiul omului cât privește mama. În felul acesta afli că el, întrucât este adevărat om, a luat din sânul fecioarei adevărata substanță a trupului. El va fi mare și se va chema Fiul Celui Preaînalt. Mărturisește că acesta este și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și Fiu mereu veșnic cu Tatăl (Omilie asupra evangheliei 1,3).

v. 34: Cum va fi aceasta?

Întreabă Maria. Nu este un dubiu al credinței: omenește vorbind, întrebă cum se vor întâmpla toate cele spuse de înger. În aceasta se deosebește de Zaharia (cf Lc 1,18:  nu este posibil! „Prin ce voi cunoaște aceasta? Eu sunt bătrân, iar soția mea este înaintată în vârstă”. Aici iese la iveală umanitatea acestei femei care vrea să fie în întregime a lui Dumnezeu, dar nu-și ascunde dificultățile… Să ascultăm cum comentează Sf. Ambroziu:

Dacă se reflectă cu atenție, aici se pare că Maria nu ar fi avut credință; și cu toate acestea nu ne este permis să ne gândim că ar fi fost necredincioasă tocmai cea care a fost aleasă să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Și cum ar putea fi (…) ca Zaharia care, nedând crezare, a fost condamnat la mutism, Maria însă a fost glorificată cu revărsarea Duhului Sfânt, dacă nu ar fi crezut? Însă Maria nu trebuie să fie necredincioasă, dar nici să dea dovadă de o credință oarbă: vreau să spun, nici să-i lipsească credința la cele spuse de înger, dar nici să creadă orbește la promisiunile divine (Expunere la Evanghelia după Luca 2,14).

         („Nu cunosc bărbat”). Sf. Augustin a afirmat că ea intenționa să rămână fecioară; se consacrase lui Dumnezeu:

         Fecioria Mariei a fost cu siguranță plăcută și primită de Domnul. El nu s-a mulțumit să o ferească – după conceperea sa – de orice violare din parte bărbatului și așa a păstrat-o mereu incoruptibilă. Deja, mai înainte de a fi zămislit, a voit să-și aleagă pentru a se naște, o fecioară consacrată lui Dumnezeu, cum indică cuvintele cu care Maria răspuns îngerului care îi anunța iminenta maternitate. Cum va fi această, din moment ce nu cunosc bărbat? (Sfânt feciorie, IV,4).

  v. 35: Duhul Sfânt se va coborî asupra ta

Făcând mereu referință la planul divin al noii alianțe, definitive, așa cum am amintit, făcând referință la textul din Ieremia 31, putem să recitim această frază a v. 35 tocmai în această perspectivă. Alianța cea nouă implică o nouă revărsare a Duhului Sfânt. Întruparea este primul moment al acestei actualizări; apoi va veni Duhul asupra lui Isus la botezul său (cf Lc 3,21-22) și la Rusalii în mod definitiv și abundent asupra bisericii ce se naște (cf Fap 2,1-13). „Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” vrea să spună tocmai aceasta; se actualizează noul pact definitiv și veșnic, cel scris în inimi, și nicidecum pe hârtie sau pe plăcuţe de piatră… Astfel prezenţa lui Dumnezeu s-a concretizat în istoria mântuirii în binomul: nori și duhul Domnului:

– 1) nori – pe muntele Sinai (Ex 24,16), în cort (Ex 40,34-35) și în templu (1Rg 8,10-12);

– 2) Duhul Domnului: Is 63,14: „Cum coboară o cireadă în vale, aşa le-a dat odihnă Duhul Domnului, tot aşa ai călăuzit poporul tău ca să-ţi faci un nume măreţ”.

v. 38: Iată slujitoarea Domnului

Iată apare de multe ori în Scriptură (178 de ori în Vechiul Testament). Exprimă decizie, ascultare, libertate, entuziasm în a răspunde lui Dumnezeu care te cheamă: Abraham (Gen 22,1), Moise (Ex 3,4), Samuel (1Sam 3,4), Isaia (6,8). Slujitoarea Domnului: este cel de-al treilea titlu marian prezent în text: Maria este plină de har (iubită). Aici nu trebuie să înțelegem termenul de slujitoare ca fiind comparat cu mic, umil, ascultător… ca niște servitori, ci termenul are o semnificație mult mai amplă. A fi slujitorul lui Dumnezeu înseamnă a fi ridicat la o mare intimitate, de comuniune și colaborare: slujitor, om fidel lui Dumnezeu! Necondiționat; slujitorii Domnului sunt patriarhii, profeții, preoții care în templu, zi și noapte, îl binecuvântează pe Domnul (cf Ps 134,1-2). Găsim și în Isaia: este o figură importantă: Slujitorul lui Iahvé (42,1-4; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12).

 Meditație

1. Credința noastră catolică

Dintotdeauna Maria a fost cântată ca fiind toată sfântă. Părinții Bisericii au considerat această sfințenie ca o pregătire spirituală a fecioarei la Întruparea Fiului lui Dumnezeu și în același timp au avertizat că această pregătire nu putea să fie comună, dar singulară, unică și trebuia să cuprindă toată viața sa, chiar de la început: din primul moment al existenței sale a fost ferită de păcat. Apocrifele (protoevanghelia lui Iacob) povestesc că Maria, la vârsta de trei ani, a fost introdusă în Sfânta Sfintelor pentru a locui acolo până în ziua în care ea însăși ar fi devenit sanctuarul lui Dumnezeu (cf. Sărbătoarea prezentării la templu a Mariei: 21 noiembrie  – din sec. VI în Orient și din sec. XIV în Occident).

În perioada medievală a existat o discuție aprinsă asupra acestui mister marian: era dificil de înțeles răscumpărarea universală a lui Cristos (Cristos i-a mântuit pe toți) cu Neprihănita zămislire a Mariei. Duns Scot (sec. XIII – Scoția) a dat o soluție, introducând conceptul de răscumpărare preventivă: Maria a fost mântuită anticipat de Cristos, tocmai în previziunea meritelor lui Isus Cristos; a spus despre el papa Benedict al XVI-lea, în 7 iulie, într-o audiență generală din ziua de miercuri: „Duns Scot expuse atunci un argument care va fi adoptat și de fericitul Papa Pius al IX-lea în 1854, când a definit în mod solemn dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei. Acest argument este acel al „Răscumpărării preventive”, conform căruia, Neprihănita Zămislire reprezintă capodopera Răscumpărării realizată de Cristos care, prin tocmai puterea iubirii sale și a medierii sale a obținut ca Mama lui să fi fost ferită de păcatul strămoșesc. Franciscanii au primit și au răspândit cu entuziasm această doctrină, și alți teologi – uneori prin jurăminte solemne – s-au angajat să o apere și să o perfecționeze”.

Într-adevăr, definiția dogmei (8 decembrie 1954) declară: Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har și privilegiu deosebit din partea lui Dumnezeu cel Atotputernic și în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a  fost ferită de orice urmă a păcatului strămoșesc”. Dogmă confirmată de Conciliul al II-lea din Vatican: „Nu este deci de mirare dacă sfinții părinți pe Născătoarea de Dumnezeu obișnuiesc să o numească cea preasfântă și neatinsă de vreo prihană a păcatului, cea plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă, împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale cu strălucirea unei sfințenii unice” (Lumen gentium 56).

2. În semnul iubirii lui Dumnezeu

Neprihănita este un titlu care evidențiază cum Maria s-a lăsat învăluită de iubirea lui Dumnezeu. Ea a fost prima dintre cei răscumpărați, prima iubită, prima răscumpărată. În cântarea Magnificat ea însăși cântă: „Duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc 1,47). Această frază este preluată din cântarea finală pe care o găsim în cartea profetului Habacúc (3,18-19): „18Dar eu voi tresălta de bucurie în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele. 19Domnul Dumnezeul meu este tăria mea; el îmi face picioarele ca ale cerboaicelor și mă face să umblu pe înălțimile mele”. Maria se simte salvată, iubită, într-un mod special: mai înainte de a putea cădea! Imaginați-vă o mamă care ajunge târziu să-l ridice pe cel mic căzut la pământ…A ajunge înainte să cadă… să-l ferească pe noul născut de la căderea dezastruoasă… aceasta a făcut Dumnezeu cu Mama sa! Nu este iubirea aceasta?

A scuti pe cine iubești de experiența devastantă a păcatului!

3. Adevăratul discipol: cel care ascultă Cuvântul

Iată, frații mei, îndreptați-vă atenția, vă implor, la ceea ce spune Cristos Domnul arătând cu mâna spre discipolii săi: Iată mama mea și frații mei (Mt 12,49). Oricine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate și soră și mamă (Mc 3,35). Oare nu a făcut voința Tatălui fecioara Maria care, prin credință, a zămislit, a fost aleasă pentru ca din ea mântuirea să se nască pentru noi toți oamenii și a fost creată de Cristos mai înainte ca El să fi fost zămislit în sânul ei? Sfânta Maria a fost discipola lui Cristos, înainte de a fi mama lui Isus; mai mult, prerogativa cea mai mare a fost faptul că Maria a fost discipolă și apoi mama lui Cristos. Maria era fericită pentru că, mai înainte de a-l naște, l-a purtat în sânul ei pe Învățător. Vezi dacă nu-i așa cum îți zic. În timp ce Domnul trecea urmat de mulțimea de oameni și săvârșea minunile lui Dumnezeu, o femeie a exclamat: Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt (Lc 11,27). Însă Domnul, pentru ca nimeni să nu caute fericirea în trup, ce îi răspunse? Mai degrabă, fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează (Lc 11,28). Așadar, pentru aceasta Maria a fost fericită, pentru că a primit cuvântul lui Dumnezeu, l-a păstrat în inima ei și l-a pus în practică. A păstrat adevărul în minte, mai  mult decât trupul lui Isus în sânul ei. Adevărul este Cristos, trupul este Cristos: Cristos adevăr în mintea Mariei, Cristos trup în sânul Mariei; este mai important ceea ce este în minte, decât ceea ce se poartă în sân. Sfântă e Maria, fericită e Maria, dar mai importantă este Biserica decât fecioara Maria. De ce? Pentru că Maria este o parte din Biserică, un membru sfânt, superior tuturor celorlalți, dar cu toate acestea este doar un membru din tot trupul. Dacă este un membru din tot trupul, atunci fără nici un dubiu, e mai important trupul decât un membru. Capul este Domnul, iar capul și trupul formează pe Cristos întreg. Ce să spunem? Avem un cap divin, îl avem ca și cap pe Dumnezeu ((Sfântul Augustin, Discorso 72 A 7-8)

Rugăciune (Oratio-Contemplatio)

Fecioară sfântă, care l-ai născut pe Cuvântul Întrupat,

sfințește sufletele noastre,

dă-ne să trăim cu fidelitate,

noi care mereu te lăudăm și te preamărim.

Mânuiește-ne, o, poartă a salvării,

ocrotește-ne, o, mamă a adevărului.

Vino în ajutorul creștinilor care te cinstesc, o, Neprihănită!

Fă să evităm căderile repetate, o, preacurată!

Ocrotește-ne, apără-ne, păstrează pe cei care nădăjduiesc în tine!

Mânuiește pe cel care cântă această cântare.

Ajută-l să-și stăpânească patimile,

Dă-i harul să te preamărească cu iubire arzătoare,

Primește pe cine te invocă cu ardoare,

bucură-te, Marie, fecioară, mireasă și mamă!

(Serigu din Constantinopol +638)

A treia Duminică din Advent

lectioLECTIO DIVINA – In 1,6-8.19-28

6În acel timp, a fost un om trimis de Dumnezeu al cărui nume era Ioan. 7 Acesta a venit ca un precursor, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. 8 Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. 19 Aceasta este mărturia dată de Ioan când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: „Cine eşti tu?” 20 Iar el a mărturisit şi nu a negat. A mărturisit: „Eu nu sunt Cristos!” 21 L-au întrebat: „Atunci, cine? Eşti tu Ilie?” El a răspuns: „Nu sunt!” „Eşti tu Profetul?” A răspuns: „Nu!” 22 Aşadar, i-au zis: „Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?” 23 El a zis: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului!», după cum a spus Isaia profetul”. 24 Iar cei trimişi erau dintre farisei. 25 L-au întrebat şi i-au zis: „Aşadar, de ce botezi dacă tu nu eşti nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?” 26 Ioan le-a răspuns, zicând: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, 27 care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”. 28 Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan”.

  SCURTĂ CONTEXTUALIZARE ȘI EXPLICARE

– Continuând reflecția de Duminica trecută (cf Mc 1,1-18), pagina evanghelică din Ioan reia figura lui Ioan Botezătorul. În cea de-a patra Evanghelie Ioan Botezătorul este prezentat ca modelul martorului (martys), trimis de Dumnezeu în lume pentru a „da mărturie lui Cristos”. În primele versete, (vv.6-8) Ioan Botezătorul este situat în marele prolog al Evangheliei. El vine în lume cu o misiune: „să dea mărturie Luminii”. Rolul mărturiei lui Ioan față de „adevărata lumină”- Cristos, este ilustrat în dublul său aspect: cel negativ, „nu era el lumina”, și cel pozitiv „pentru a da mărturie luminii”. Finalitatea acestei mărturii este credința.

– Timpul Adventului este „timpul credinței”. Toți suntem chemați să umblăm în lumina credinței și să deschidem larg inima la apelul lui Dumnezeu. Oportunitatea unui astfel de anunț se traduce într-un dialog de libertate între Dumnezeu și fiecare om care este „în lume”. În cea de-a Treia Duminică din Advent suntem chemați la bucurie (Gaudete) și la a trăi în împărtășire și speranță. Dumnezeu nu a abandonat poporul său, ci îi vine în întâmpinare cu semne și minuni, pentru ca să se convertească la El.

– Motivul mărturiei este reluat în vv. 19-28 care redau interogatoriul preoților și leviților de la Ierusalim. În timp ce Ioan Botezătorul predică și botează în apele Iordanului (Betania), în timp ce multă lume îl urmează, de la Ierusalim este trimisă o delegație pentru a clarifica sensul și scopul misiunii Botezătorului.

– În secvențele în care apare figura lui Ioan Botezătorul, intonația tematică este dată de termenii care fac parte dintr-o constelație semantică: „a da mărturie”, martyrèin’martyrìa, de trei ori; „a boteza”, de șase ori. Poate fi considerată ca o unitate literară pasajul pe care se sprijină acest motiv tematic: mărturia lui Ioan în contextul baptismal.

– În vv. 19-22 se alternează trei întrebări importante ale Iudeilor pentru Ioan care răspunde în mod concis. Mica discuție se termină cu declarația un pic mai amplă a martorului: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu” (v. 23). Următoarea secvență este centrată pe o singură întrebare a emisarilor calificați ca fiind „farisei” (v. 24), la care Ioan răspunde cu o declarație în două fraze (vv. 26-27). Noul argument al cercetării vizează gestul baptismal al lui Ioan: botezul său este pregătitor „celui care va veni după”: Cristos.

– Răspunsul deschis și curajos al lui Ioan este pus în evidență printr-o expresie cu iz judecătoresc: „a recunoscut și nu a negat. A mărturisit: Eu nu sunt Cristos”. Spre deosebire de acei iudei cărora le este teamă să mărturisească în mod deschis pe Isus drept Cristos, Ioan declară fără frică identitatea sa: „Eu nu sunt Cristos”. Răspunsul său negativ este clădit pe o formulă cristologică tradițională. Adevăratul și unicul Mesia este un altul. Confirmarea acestei clare luări de poziție stă în celelalte două răspunsuri tot mai concrete.

– La întrebările precise ale emisarilor de la Ierusalim Ioan refuză să se identifice cu alte figuri mesianice: Ilie și profetul. Solicitat de insistența celor care îl interogau, el dă primul său răspuns pozitiv: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: îndreptați calea Domnului, așa cum a spus profetul Isaia”. Acesta este mesajul pe care Ioan îl trimite iudeilor din Ierusalim preocupați să știe ceva despre identitatea sa. El face prezentă vocea profetică a lui Isaia care invită la a îndrepta căile Domnului.

– Motivul martorului „umil” este simbolizat de expresia: „Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua sandalelor”, așa cum am văzut deja în Mc 1,7. Autoritatea lui Cristos este superioară celei martorului și înaintemergătorului său. Această superioritate evidențiază centralitatea lui Isus care va fi desemnat ca „mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii” (v. 29). Într-adevăr numai Isus Cristos asumă rolul mântuitor ca „trimis al Tatălui”.

– Acest rol mântuitor este universal și eficient. Cristos este „dreptul” fără păcat și Fiul pe care Dumnezeu l-a trimis ca „ispășire” și „mântuitor al lumii”. Și în contextul celei de-a patra Evanghelie formula „mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii” este asociată la titlul de „Fiul lui Dumnezeu”. De fapt, seria declarațiilor lui Ioan, deschisă de „iată mielul lui Dumnezeu”, se termină așa: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. La rândul său, această sentință este clarificarea frazei precedente care uneşte viziunea şi revelația lui Ioan: „Acesta este cel care botează în Duhul Sfânt”. Isus este prezentat de Ioan ca mielul lui Dumnezeu, întrucât este Fiul său care, în mod eficient și definitiv, elimină păcatul lumii prin activitatea și misiunea sa ce constă în mod esențial în „a boteza în Duhul Sfânt”. În definitiv textul nostru asociază două teme mari: mărturia și botezul. Amândouă temele sunt legate de revelația lui Isus Cristos care vine în lume ca „miel al lui Dumnezeu” pentru a dărui mântuirea.

  SUGESTII PENTRU MEDITAȚIE

 – În strânsă legătură cu mesajul din Duminica a doua din Advent, motivul dominant al acestei a treia Duminică din Advent este bucuria care se traduce într-o întâlnire iminentă cu Dumnezeu care vine. Bucuria este expresia și darul Duhului Sfânt: ea conține minunea și plinătatea uimirii care se nasc din inima omului: bucurie pentru darurile lui Dumnezeu, a tresălta pentru prezența sa, a trăi în bucurie și speranță. Invitația pe care Ioan Botezătorul o face astăzi în activitatea sa baptismală se transformă în încrederea că Dumnezeu este pe punctul de a veni în lume.

– La bucuria mesianică se adaugă și motivul mărturiei de credință. Ioan Botezătorul este înainte de toate un om al credinței și forța mărturiei sale este reprezentată de soliditatea credinței sale. În dialogul rapid cu fariseii trimiși de la Ierusalim, Ioan mărturisește credința sa în „Cel care este mai mare decât el și care trebuie să vină”. Ioan nu se teme să se recunoască „mic” în fața lui Isus. Credința sa devine model de viață pentru cei care cred.

– În citatul din Is 40,3 Botezătorul vrea să pună accentul pe dinamismul „pregătirii” care constă în „a îndrepta calea Domnului”. Fiecare credincios (fie de proveniență iudaică, fie păgână) trebuie să accepte schimbarea căii („să se întoarcă” pe calea Domnului). Acest proces constă în convertirea inimii. Drumul exodului este un proces de convertire deplină și totală la Dumnezeu. El nu ne lasă singuri, dar ne însoțește pe această cale.

– Motivul Botezului este strâns legat de mărturie. În timp ce Botezul lui Ioan are ca simbol apa purificării de păcate, botezul pe care Isus îl va aduce are ca dar pe Duhul Sfânt. A redescoperi valoarea propriului Botez este prima misiune importantă care ne este încredințată în acest timp și drum al Adventului.

Voind să rezumăm reflecția asupra paginii evanghelice, se evidențiază în textul nostru două dimensiuni, cea cristologică și cea spirituală-practică. Se poate sublinia seria de șapte titluri sau clarificări cristologice legate de descrierea evanghelică. Iese în evidență afirmația lui Ioan Botezătorul: „Iată mielul lui Dumnezeu”. La ea face comparație formula care termină mărturia sa: „Fiul lui Dumnezeu”. Urmează: regele lui Israel, „cel care ia asupra sa păcatul lumii”, „cel care botează în Duh”, „Fiul Omului”, Mesia întrupat și glorificat. Cu această insistență, evanghelistul scoate în relief unele coordonate esențiale ale itinerarului de credință: a asculta și a vedea, a merge, a urma și a rămâne, a căuta și a găsi. În felul acesta se rezumă dinamismul fundamental care ne duce la întâlnirea adecvată cu Cristos care vine la Crăciun.

ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECȚIA PERSONALĂ

A mărturisi „lumina” într-o lume plină de întuneric și ambiguitate: cum  este posibil? Cine sunt astăzi acele persoane precum „Ioan Botezătorul” care duc cu curaj vestea Convertirii? Știi să recunoști postul vieții tale în planul lui Dumnezeu? Ești conștient de limitele tale? Ioan Botezătorul a știut să-și mărturisească credința: care sunt certitudinile de credință și care sunt dubiile care le experimentezi? Virtutea „umilinței” este importantă în relația cu Dumnezeu și cu aproapele: de ce?

   PSALM PENTRU RUGĂCIUNE – Ps 112

1Fericit este omul care se teme de Domnul,

care își află mare plăcere în poruncile lui!

2Seminţia lui va fi puternică pe pământ

și descendența celor drepți va fi binecuvântată.

3În casa lui va fi belșug şi bogăție,

dreptatea lui rămâne pentru totdeauna.

4El răsare ca o lumină în întuneric pentru cei drepți,

el este milostiv, plin de dragoste și drept.

5Bun este omul care are milă și dă cu împrumut,

el îşi rânduiește bunurile cu judecată.

6El nu se clatină niciodată:

cel drept va fi amintit în veci.

7El nu se teme de zvonurile rele,

inima lui e gata și se încrede în Domnul.

8Inima lui este neclintită,

nu are nici o teamă,

până când îi va vedea împrăștiați pe asupritorii săi.

9El este darnic față de cei sărmani,

dreptatea lui dăinuie pentru totdeauna,

iar fruntea lui se înalță cu cinste.

10Cel nelegiuit va vedea și se va indigna,

va scrâșni din dinți și se va topi.

Dorința celor nelegiuiți va pieri.

A doua Duminică din Advent 2017

Lectio_Divina.svgLectio divina – Mc 1,1-8

1Începutul evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. 2Aşa cum este scris în profetul Isaia: „Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea ta. 3 Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui!»” 4 Ioan Botezătorul era în pustiu, predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor. 5 Întreaga regiune a Iudeii şi cei din Ierusalim veneau la el şi erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. 6 Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi avea o cingătoare din piele în jurul coapselor sale; mânca lăcuste şi miere sălbatică 7 şi predica, zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălțămintei. 8 Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza în Duhul Sfânt”.

O SCURTĂ CONTEXTUALIZARE ȘI EXPLICARE 

– Cu textul de față Mc 1,1-8 intrăm în incipit-ul descrierii Evangheliei după Marcu care încă de la primele sale cuvinte ne cheamă în cauză o credință cristologică. Pagina noastră se compune dintr-un titlu (v.1) și din versetele 2-9 care constituie prima parte din Prolog (vv.2-13), în care este descrisă predica lui Ioan Botezătorul.

– Să ne oprim atenția asupra versetului 1. Este vorba de un titlu considerat ca fiind tema programatică a Evangheliei. El începe cu termenul „început” (archè), care are cel puțin trei semnificații: început cronologic, principiu fundamental și criteriu. În contextul nostru termenul are valoare de „principiul fundamental” și explică cum fundament al veștii celei bune (euaggelion) este o persoană: Isus. Cuvântul care urmează este „Evanghelie”. Astăzi pentru noi acest cuvânt indică o carte, adică cele patru cărți, evanghelia după Matei, după Marcu, după Luca și după Ioan. Cu toate acestea în evanghelia după Marcu termenul nu indică o carte dar „o veste heraldică a unei vești care aduce bucurie”. Evanghelistul Luca și Ioan nu folosesc niciodată acest termen; iar Matei vorbește despre „evanghelia Împărăției” (4,23; 9,35; 24,14) sau „această evanghelie” (26,13). Evanghelistul Marcu folosește acest termen de 7 ori din care, de două ori face o precizare: „evanghelia lui Isus Cristos” (1,1); „evanghelia lui Dumnezeu” (1,14); în celelalte locuri semnificația este absolută (1,15; 8,35;10,29;13,10;14,9).

– Să crede că Marcu a fost cel care a folosit pentru prima dată acest termen pentru a descrie viața și misiunea lui Isus. Poate că el a urmat tradiția Sf. Paul. Dar evanghelia poartă în sine semnificații elenistice: a) vestea unei veniri importante; b) veste unei victorii împotriva dușmanului; c) veste unei vindecări de boală.

– Marcu precizează că Evanghelia este Isus „Cristos”. Provine din termenul grec Christos, a cărei semnificație este Unsul, Mesia. Este personajul care era așteptat încă de pe vremea profeților. Prin urmare, fundalul este ungerea dată de profeți regilor și promisiunea făcută lui David (2Sam7). Recunoașterea lui Isus drept „Cristos” îi revine lui Petru (8,29). Unele manuscrise adaugă că Isus este „Fiul lui Dumnezeu”. Evanghelistul introduce în versetul 2 citatul din profetul Isaia pentru a prezenta figura lui Ioan Botezătorul. Citatul acesta este legat de Exod 23,20; Malahía 3,1și Isaia 40,3). Punând împreună cele trei pasaje ale Scripturii, povestitorul oferă o interpretare teologică: citește Vechiul Testament în funcție de ceea ce vrea să spună. Înscrie persoana lui Ioan Botezătorul și misiunea sa în continuitatea credinței lui Israel, legând vestea cea bună de istoria seculară a poporului ales.

Marcu nu pomenește nimic despre predica morală a lui Ioan (cf Mt 3,7-10; Lc 3,7-9). Botezul este un apel către tot poporul pentru ca să se convertească (metanoia, schimbarea mentalității).

– Ioan Botezătorul este înainte mergătorul profetic care deschide calea lui Isus. Ioan este „glasul care strigă în pustiu”, nu este numai un profet, pentru că misiunea sa va pregăti manifestarea mântuirii lui Dumnezeu pentru toată omenirea. Proclamarea sa poate fi comparată cu o intervenție divină în istorie și este semnul începutului veștii celei bune. Aplicând referința din Is 40,3 la Ioan Botezătorul, evanghelistul îl inserează în marea tradiție biblică a „pustiului”. Prin expresia simbolică „pregătiți calea Domnului” Deutero-Isaia voia să-i încurajeze pe exilații duși în Babilon. De la fiecare se cerea o decizie radicală: să rămână sau să plece. Ioan, cu strigătul său în pustiu, pregătea poporul la venirea lui Mesia, cerând mărturisirea păcatelor și prin botezul său prefigura exodul cel nou.

– Citatul din Is 40,3 face prezentă referința la ieșirea din Babilon: odată cu epoca de după exil, începea o nouă etapă în istoria mântuirii, iar acum, cu sosirea lui Mesia, începe timpul mântuirii universale și manifestarea gloriei Domnului. În strânsă legătură cu oracolul lui Isaia recitit în sens cristologic, Marcu descrie activitatea lui Ioan Botezătorul ca o „proclamare” (keryssein):

– El este mesagerul vestit, „glasul celui care strigă în pustiu”, proclamând apropierea timpului escatologic. Cum solul precedă carul de luptă al regelui și strigă cu glas puternic, vestind sosirea stăpânului, tot așa și Ioan Botezătorul predica în pustiu, pregătind calea pentru venirea lui Mesia. El este solul timpului mântuirii și, asemenea profeților, îi trezește pe oameni din somn și le atrage atenția cu privire la ziua Domnului care trebuie să vină. Iordanul este locul unde se oprește revelația Vechiului Testament (cf „sfârșitul” Torhei în Dt 34; „sfârșitul” Profeților în Mal 3,22-23; „sfârșitul” Scrierilor în 2 Cr 36,23), pe lângă bogata referință profetică (Ilie: 2Rg 2,7-11; Eliseu: 2 Rg 5). Mantia de piele face aluzie la tradiția profetică (cf Zc 13,4; cf 11,32); cingătoarea de piele în jurul coapselor ne amintește de cea lui Ilie: Ilie, cel care trebuie să vină la sfârșitul timpurilor, în care Isus însuși va recunoaște pe propriul său înaintemergător (cf 2 Rg 1,7-8; Sir 48,9-10; Mal 3,1.23; Mc 9,11-13).

– În această certitudine a iminenței timpului mesianic, Ioan predică un botez de pocăință pentru iertarea păcatelor. Nu este ocupația străină în Israel cea care împiedică venirea împărăției mesianice, ci dușmănia cu Dumnezeu cauzată de păcat. De aici se naște urgența unei convertiri radicale: numai o convertire (metanoia) profundă a inimii, o întoarcere personală la Domnul va permite apartenența la Împărăția lui Dumnezeu de acum aproape.

– Celor care manifestă voința de abandonare a propriului comportament nedrept și dorința de a se întoarce către Jahvé cu toată inima, Ioan Botezătorul le garantează iertarea divină. Botezul său este anticiparea iertării mesianice și sigiliul pus peste cei care așteaptă Împărăția lui Dumnezeu. Însă metanoia este în același timp și un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu dăruiește convertirea prin botez; dar misiunea omului este aceea de a accepta convertirea, de a o păstra și de a face din ea fundamentul vieții sale.

– În vv.7-8 Ioan Botezătorul recunoaște că nu este Mesia; el nu se poate lăuda de nici un drept de dobândire „conjugală” față de popor (simbol al dezlegării curelei încălțămintei), cu toate că  a sa carismă profetică este recunoscută de Isus în persoană (1,9-11; 11,27-33). Vestea lui Ioan se referă la unul „mai puternic” care botează în Duhul Sfânt. Pagina evanghelică din Marcu ne-a permis să înțelegem începutul descrierii evanghelice, pregătindu-ne la venirea Domnului, care aduce mântuirea.

  SUGESTII PENTRU MEDITAȚIE

– Descrierea începe cu prezentarea Evangheliei care aduce vestea cea bună pentru omenire. Evanghelia este un dinamism care implică existența ființei umane într-un proces de transformare a inimii. Urmând predicarea lui Petru, Marcu a adunat mesajul Evangheliei pentru comunitatea din Roma. Termenul „Evanghelie” constituie unul din temele centrale ale descrierii. A vesti „Evanghelia Împărăției” reprezintă angajarea primară a misiunii lui Isus. Cristos cel Înviat va încredința comunității după Paște angajarea operei de evanghelizarea a popoarelor.

– Un al doilea aspect pentru meditație este reprezentat de mărturia lui Ioan Botezătorul și radicalitatea sa. El este martorul trimis de Dumnezeu pentru „a pregăti” venirea Fiului. Făcând referință la profeția lui Isaia, evanghelistul introduce figura lui Ioan Botezătorul, subliniind că el este „glasul” în vederea Cuvântului mântuirii. Fiecare drum de credință are nevoie de o mărturie. Drumul nostru spre Crăciun este introdus de acest protagonist extraordinar al Adventului. Existența sa radicală, cuvântul său autoritar, pasiunea sa pentru adevăr ne implică într-o primire profundă a mesajului său la convertire.

– Al treilea aspect al paginii evanghelice este tocmai invitația la convertire (metanoia). Schimbarea radicală a minții, a modului de a gândi și de a trăi, implică un proces interior care îi determină pe cei credincioși să recitească propria lor existență în optica mântuirii. A trăi convertirea înseamnă a face ca propria inimă să fie disponibilă la întâlnirea cu Dumnezeu, Dumnezeu care vine. Nu mai suntem noi cei care determinăm felul cum merge istoria și viața, dar este Dumnezeu cel care se face prezent în Cristos, și transformă sărăcia noastră în darul mântuirii. Fiul este „mai mare” decât Ioan și va aduce un botez în Duhul Sfânt (v.8).

– Un ultim aspect este reprezentat de motivul teologic al „pustiului”. Știm cât este de importantă tema pustiului în spiritualitatea și memoria lui Israel. Pământ arid, locul încercării și al disperării, pustiul face parte din istoria lui Israel și scoate în evidență toată slăbiciunea lui. Mai ales, gândindu-ne la ieșirea din Egipt și la drumul către țara făgăduită, creștinul trebuie să recunoască în pustiu „locul schimbării” și timpul încercării care pregătește darurile Domnului. Pustiul este pământul pe care trebuie să-l trecem cu încrederea că Dumnezeu nu va abandona pe poporul său. Aceasta este certitudinea care trebuie să ne însoțească și pe noi în acest timp al Adventului.

 ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECȚIA PERSONALĂ

Fundamentul Evangheliei este Isus: cum trăiesc eu această întâlnirea în viața cotidiană?

Adventul este timpul de creștere în relație cu Domnul? Care sunt semnele acestui drum de maturizare?

Timpul din Advent este timpul „pustiului”, al reflecției, al singurătății și al meditației: îmi deschid sufletul  spre Dumnezeu și spre Cuvântul său? Astăzi ce anume îmi cere Domnul să schimb în viața mea?

  UN PSALM PENTRU RUGĂCIUNE – PSALMUL 27 (26)

7Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem:

îndură-te de mine și răspunde-mi!

8Din partea ta îmi spune inima:

 „Căutați fața mea!”

Eu caut, Doamne, fața ta.

9Nu-ți ascunde fața de la mine,

nu-l îndepărta  cu mânie pe slujitorul tău;

tu ești ajutorul meu, nu mă respinge

și nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele!

10Chiar tatăl meu și mama mea m-au părăsit,

dar Domnul m-a primit la sine.

11Arată-mi, Doamne, calea ta,

călăuzește-mă pe calea cea dreaptă

din cauza dușmanilor mei!

12Nu mă da în mâna asupritorilor mei,

căci s-au ridicat împotriva mea

martori mincinoși,

care nu respiră decât violență!

 

Prima Duminică din Advent 2017

Lectio_Divina.svgLectio Divina – Mc 13,33-37 În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Aveți grijă! Vegheați, pentru că nu știți când va fi timpul! 34 Aşa cum un om, plecând în călătorie, își lasă casa și dă putere servitorilor săi, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; 35 vegheați, așadar, căci nu știți când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșului, sau în zori, 36 ca nu cumva, venind pe neașteptate, să vă găsească dormind! 37 Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheați!”

 

Textul din evanghelia după Marcu este alcătuit dintr-o scurtă parabolă foarte precisă și clară care bate la poarta sufletului nostru pentru a-i deschide venirii Domnului.

Din simbolurile textelor biblice ale acestei duminici, evanghelistul Marcu scoate învățături practice și ne propune un itinerar spiritual pentru Advent.

În timpul de față creștinul trăiește un angajament pe care nu el și l-a luat, dar pe care Dumnezeu i l-a încredințat. Domnul i-a încredințat „darurile iubirii sale”. În așteptarea întoarcerii Domnului, „servitorul” trebuie să îndeplinească rolul de suplinitor. La întoarcerea Domnului acei servitori care, deși sunt toropiți de somn, vor rămâne treji, adică vor veghea, vor putea să vadă, asemenea celor trei apostoli Petru, Ioan și Iacob de pe muntele Tabor, „gloria” Domnului.

Cuvintele prin care evanghelistul transmite mesajul său sunt: vegheați, adormiți, noapte și așteptare. Să ne oprim, rând pe rând, asupra cuvintelor noapte și veghere.

Noapte – viața creștinească este asemenea unui drum în „noapte”. Citind cu atenție textul, ne dăm seamă că termenul „noapte” nu apare și cu toate acestea există o referință la el, deoarece în v. 35 se menționează: „seara sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșului, sau în zori”, ture în care, după uzanța romană, santinelele de gardă se rânduiau în garda de noapte, iar termenul poate fi înțeles și făcând aluzie la versetul 36, unde se spune: „să vă găsească veghind”. Așadar, stăpânul vine la întâlnirea cu „slujitorii” săi, în timp ce ei sunt ocupați cu îndeletnicirile lor într-un timp care este „noaptea”.

  • în mitologia greacă, Noaptea era fiica zeului Chaos;
  • în gândirea imaginară populară, timpul de noapte este populat de fantezie şi de fantasme.
  • în mentalitatea ebraică noaptea este timpul dubiilor și al ispitelor, al angoasei, al întunericului și al obscurității sumbre (Is 8,22).

În prima lectură, profetul Isaia descrie nuanțele întunecate ale condiției omului păcătos: el „rătăcește departe de căile Domnului”, „rebel” împotriva lui, în „prada propriilor păcate” și din acest motiv este „spulberat ca vântul” care risipește „frunzele” uscate. Pe fondul acestei imagini, evanghelistul Marcu prezintă condiția creștină a trăirii alianței cu Dumnezeu ca o trăire în noapte: prezentul este o lume a tenebrelor (Ef 6,12), supusă „puterii întunericului” (Col 1,13), adică „celui rău” (1In 5,19).

 În simbolul „nopții” există acest risc de a umbla în întunericul non-sensului, al unei vieți închisă între zidurile egoismului, ale senzațiilor exasperate, ale violenței și refuzului reciproc. Existențe viciate, inimi împietrite, administratori somnoroși: o citație în cauză pentru toată existența cu toate valorile care o determină.

Însă termenul „noapte” mai are și o altă semnificație: una pozitivă și rodnică. Înainte de toate, putem afirma că „noaptea” este timpul privilegiat al împlinirii celor mai mari planuri de mântuire. Da, pentru că, „spre jumătatea nopții” are loc eliberarea pascală din robia Egiptului (Ex 12,12.29; 11.4); spre sfârșitul nopții, în zorii dimineții are loc învierea Domnului (Mt 28,9); și în toiul nopții va veni Cristos-mirele (Mt 25,6). Psalmistului îi place să se roage: „dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine, iar noaptea este luminoasă ca ziua și întunericul este ca lumina” (Ps 139 (138), 12).

Noaptea cadențează timpul rugăciunii celei mai intense și dă rodnicie contemplării dumnezeirii veșnice care rămâne misterioasă, spunea Sf. Ciril din Ierusalim. Pentru mulți „noaptea” este timpul reînnoirii cele mai roditoare: noaptea este sânul misterios și esențial al vieții. Ea desființează deosebirile dintre trecut și viitor, posibile și imposibile. Noaptea este „sora speranței” spune poetul Charles Peguy.

„Noaptea” cheamă în cauză vigilența. Și nu numai împotriva devierilor și a surprizelor neplăcute (venirea hoților), dar și în favoarea venirii misterioase a Cristos pe care îl așteptăm.

Vegherea – în sens biblic mai are și semnificația de a „vedea prin” clarobscur sosirea stăpânului, auzirea în tăcere a celei mai profunde cântări de speranță și de viață; „a veghea” înseamnă mai ales a ne ține treji pentru a „prinde” la momentul potrivit pe „cel care vine” (santinela) așa cum spune profetul Habacuc 2,1), pentru a auzi cu anticipare pașii săi, pentru a anticipa îmbrățișarea și „a se uni cu el”, când chipul său se va arăta, și nu se va mai ascunde.

„A veghea” înseamnă, așadar, o atitudine existențială îndreptată spre o întâlnire dorită. Ba mai mult, înseamnă a deschide toată ființa noastră spre a-l primi pe Cel Neașteptat: nu știm în care oră va veni; dar nu știm nici sub ce formă se va prezenta. În această așteptare poate apărea riscul unei rutine, riscul unei administrații lipsite de entuziasm și visătoare, cu privire la catalogarea viitorului care ne duce cu gândul la un Dumnezeu și venirea sa ca la o ideea deja cunoscută, ca și cum am ști ceva sigur. Însă, să nu uităm că Dumnezeu rămâne mereu un necunoscut, unul pe care nu-l posedăm. El nu poate fi prins, nici catalogat. Cu toate acestea, în misterul iubirii sale ne învăluie pasiunea sa eliberatoare, ne „formează” ,așa ca la început, după inima și înțelepciunea sa. Numai gramatica dorinței și a așteptării poate să ne spună ceva, poate folosi simboluri și metafore, poate să facă inima noastră să cânte și să rămână trează.

Datorită fricii obscurității cerurilor închise, mulți dintre noi se închid în gestiunea unui mici lumi divine: compusă din tradiții și obișnuințe, din cataloage de fapte bune și propuneri generoase. Trebuie să dăm luciu darurilor primite, „să ne trezim„ din toropeală, să trăim responsabil în „casă”, asumându-ne o gestiune a prezentului în așa fel încât, în el (în prezent) să înflorească deja viitorul pe care îl așteptăm.

Un mare teolog luteran Paul Tilligh scria: „Nu e ușor să-l predici pe Dumnezeu copiilor și păgânilor, scepticilor și anticlericalilor, făcându-i să înțeleagă în același timp că nici măcar noi nu-l posedăm pe Dumnezeu, că și noi îl așteptăm. Sunt convins că revolta împotriva creștinismului derivă în cea mai mare parte din pretenția, conștientă sau confuză a creștinilor de a-l poseda pe Dumnezeu, și pierderea dimensiunii așteptării, așa de vie în profeți și apostoli”.

Porunca de „a veghea” este motivată de Cristos în felul acesta: „Nu știți când va fi timpul”, adică „ziua și clipa” venirii Domnului vostru. Aceste cuvinte par să lege necesitatea vigilenței de necunoașterea timpului în care Domnul va veni să-i întâlnească pe slujitorii săi. Această motivație pare să fie confirmată de imaginea care leagă venirea lui Cristos cu apariția bruscă, imprevizibilă și clandestină a hoțului (cf Ap 16,15).

În realitate, aceste conotații au ca scop motivarea necesității unei vigilențe continue, fără întrerupere și oboseală. Spune Apocalipsul (3,3): „Dacă nu vei sta de veghe, voi veni ca un hoţ”: venirea Domnului este o surpriză numai pentru cine nu este vigilent. Însă, pentru servitorii care se păstrează „treji”, Domnul nu va veni pe neașteptate, deoarece ei îl așteaptă mereu „gata să-i deschidă când va bate la poartă”. Astfel de servitori sunt numiți fericiți (cf Lc 12,35-37) tocmai pentru că sunt „treji” și „pregătiți”.

Aceasta fel de a înțelege „vegherea” este luată în considerație de îndemnul lui Isus care ne spune să nu ne lăsăm absorbiți de „preocupări și de plăcerile vieții” (Lc 8,14). Prin urmare, „vegheați” pentru a „nu lăsa să vi se spargă casa” (Lc 12,39): dacă „vegherea voastră” nu va fi alterată de acești „hoți”, atunci sigur nu va fi Cristos un „hoţ” pentru voi. Prin urmare, suntem chemați să veghem în timpul așteptării.

Pe cele două înțelesuri ale „vegherii” creștine se sprijină prima și ultima venire a Domnului: prima a dat naștere credinței creștine, a doua duce la adevăr. Primul îndemn care ne vine din cuvântul lui Dumnezeu din prima Duminică de Advent este cel al așteptării. Este tocmai ceea ce au făcut profeții care, în lunga noapte a Israelului, nu au obosit prea mult și nici n-au scos strigăte de disperare, dar au știut să aștepte cu speranță și în rugăciune, având în inimă certitudinea că într-o zi Domnul ar fi venit. Și această așteptare, făcută din speranță și încredere, trebuie să caracterizeze viața creștinului, pentru că această viață este fondată pe promisiunea lui Dumnezeu și își găsește în istoria cotidiană, o mare confirmare. Așteptarea Domnului trebuie să fie trăită în răbdare și în credință: nu noi suntem cei care facem istoria! Noi, de cele mai multe ori, o stricăm și o mințim, mai ales atunci când ne astupăm urechile la cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să reînnoim credința noastră în Domnul care vine și trebuie să ridicăm privirea spre Orient, siguri pe faptul că Domnul va veni.

Timpul Adventului este timpul așteptării, iar așteptarea cere răbdare. Răbdarea este una dintre virtuțile cele mai importante ale creștinului. Răbdarea înseamnă a aștepta cu încredere, fără supărări, fără agitație și frică. Însă răbdarea, ca toate celelalte virtuți, este darul lui Dumnezeu și noi trebuie să-l cerem cu credință, mai ales la începutul Adventului, conștienți că, în răbdare, vom învinge orice bătălie, și că, dimpotrivă, fără această virtute viața noastră va deveni aproape imposibilă.

ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECȚIA PERSONALĂ

– Vegherea este înainte de toate o condiție a inimii: care sunt semnele unei inimi vigilente?

– În fața problemelor și a situațiilor de suferință a omenirii, creștinii ce pot să ofere în mod concret?

– Suntem conștienți de responsabilitatea pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o în istorie?

– Trăim pasiv situațiile sau ne implicăm activ în slujirea celorlalți?

– Exercitarea speranței este susținută de rugăciune?

Rugăciune –  PSALMUL 121 (120)

Îmi ridic ochii spre munți și mă întreb

   de unde-mi va veni ajutorul

Ajutorul meu vine de la Domnul,

   care a făcut cerul și pământul.

Nu va lăsa să ți se clatine piciorul

   și nu va ațipi cel care te păzește.

Iată, nu ațipește, nu doarme

   Cel care-l păzește pe Israel!

Domnul este păzitorul tău,

   Domnul este umbra ocrotitoare la dreapta ta.

Ziua soarele nu-ți va dăuna,

   nici luna în timpul nopții.

Domnul te va păzi de orice rău,

   Domnul îți va apăra sufletul.

Domnul te va păzi la plecare și la venire,

   de acum și până în veac.

Maranatha! Vino, Doamne Isuse!

adventADVENT: TIMPUL AȘTEPTĂRII

Termenul latin adventus (din advenioa sosi, a ajunge) se leagă de termenul grec parousia, care înseamnă „prezență” sau mai bine zis „sosire”, adică o „prezență începută”. E cunoscut faptul că acest concept își găsește rădăcinile în tradiții vechi. El era folosit în mod normal pentru a vorbi despre prezenţa/sosirea unui rege sau a unui domnitor pentru a împlini o  acțiune pozitivă, sau făcând referință la Dumnezeu care realizează timpul parusiei. Prin urmare, Advent înseamnă prezența începută, prezența lui Dumnezeu însuși care vine să mântuiască omenirea. Adventul ne amintește că acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume a început „deja”, dar că mai rămâne „încă” deschisă și dinamică până la împlinirea ei. De aceea, Adventul se definește ca fiind „timpul așteptării”. Prin urmare, a trăi Adventul înseamnă a învăța înțelepciunea așteptării lui Dumnezeu care mântuiește. Nu există un mod mai potrivit pentru a da semnificație narativă Adventului decât prezentarea personajelor biblice care trăiesc așteptarea lui Dumnezeu.

Isaia: profetul așteptării – Primul martor al timpului așteptării este, fără nici un dubiu, profetul Isaia.  Personaj cu autoritate în Regatul lui Iuda, atestat istoric în a doua jumătate a secolului al VIII-lea,  Isaia trăiește întâlnirea misterului lui Jhwh (Yahvè ) în contextul templului din Ierusalim (cf Is 6). Maiestatea lui Dumnezeu luminează și umple templul, revelându-i profetului necesitatea de a ști să aștepte mântuirea prin credință. Descrierea vocației este sugestivă, ca de altfel și emoția pe care profetul o trăiește în experiența sa de extaz. Dumnezeu care vine are la inimă mântuirea poporului și profetul este chemat să devină „instrument” al acestei mântuirii. Micul regat al lui Iuda riscă să fie amenințat de logica politică și militară a regatelor vecine: Israel mai are numai credința și capacitatea sa de a se încrede în Dumnezeu care mântuiește și eliberează. Asta trebuie să vestească și să mărturisească Isaia, înaintea oamenilor care îl conduc pe Iuda. A aștepta salvarea fără a se încrede în propriile forțe sau în compromisurile politice: Israel mărturisește un Dumnezeu „fără compromisuri”, un Dumnezeu care cere numai „credință”. În cartea lui Emanuel (cf secțiunea din Isaia 6-12) sunt adunate diferite oracole ale profetului care anunța nașterea lui Emanuel (Is 7,14), descriind celelalte evenimente politice ale timpului. Era foarte important <a ști să-l aștepți pe Dumnezeul istoriei, acceptând încercările, cu încrederea că „pruncul care se va naște” va aduce salvarea și va restabili condiția mesianică de pace, atât de așteptată de umanitate (cf Is 11,1-9).>

Ioan Botezătorul: martorul așteptării – Un al doilea protagonist al acestui timp este Ioan Botezătorul, a cărui naștere extraordinară vestește misiunea sa deosebită: „Toți cei care le auzeau, le păstrau în inima lor, spunând: Ce va fi oare acest copil? pentru că mâna Domnului era cu el” (Lc 1,66). Mâna Domnului a fost peste Ioan care a devenit „martorul” așteptării și al venirii Domnului. Prezentarea evanghelică rezervată lui Ioan Botezătorul este cunoscută și demonstrează importanța teologică și narativă a personajului. Expresie a lungii suferințe a săracilor lui Jhwh care, de mult timp îl invocă pe Dumnezeu pentru ca să vină împărăția sa, Ioan predică cu toată libertatea în pustiu, pregătește poporul prin semnul botezului pocăinței și propune un drum de purificare în vederea întâlnirii cu puterea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu este numai cuvântul său pătrunzător cel care îi convinge pe oameni, dar mai ales mărturia sa radicală, bazată pe autenticitatea unei vieți consumate pentru Domnul și pentru dreptate (cf Mt 3,15). Conform predicării lui Ioan, a aștepta înseamnă „a se pregăti pentru o întâlnire” cu o inimă reînnoită și cu un duh prompt și vigilent. În acest orizont se înțelege modelul predicării sale escatologice care, are evidente aspecte de judecată ce urmează modulul tematic și literar al profetului escatologic (cf Is 40,2-3): „Pui de vipere! Cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine? Faceți roade vrednice de pocăință și să nu începeți a spune în voi înșivă: Noi îl avem de tată pe Abraham, căci vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice pe fii lui Abraham din pietrele acestea. Securea este deja la rădăcina pomilor deci, orice pom care nu face rod bun, va fi tăiat și aruncat afară” (Lc3,7-9). Ioan (care înseamnă darul lui Dumnezeu) este martorul care ne învață să așteptăm mântuirea, pregătindu-ne inima. Prin mulțimea de bărbați și femei care aşteaptă în rând să asculte cuvântul lui Ioan și să se scufunde în apa Iordanului este și Isus, venit din Nazaret. Întâlnirea dintre cele două personaje este revelatoare: Ioan îl recunoaște și crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, mielul înjunghiat care ia asupra sa păcatele lumii (cf In 1,29). Profetul pustiului se apleacă în fața Fiului Celui Preaînalt, glasul recunoaște Cuvântului și candela este luminată în sfârșit de Lumina care vine în lume. Mărturia lui Ioan Botezătorul rămâne un moment central al Adventului, unde cerul se deschide și Duhul coboară peste misiunea Fiului, prezentat de glasul Tatălui care spune: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată bucuria” (Lc 3,22).

Iosif: mirele care așteaptă – O a treia figură este reprezentată de Iosif din Nazaret, logodnicul Fecioarei Maria. Descrierile evanghelice prezintă figura lui Iosif, în contextul nașterii lui Isus și mai apoi în episoadele prezentării la templu, fuga în Egipt și reîntoarcerea la Nazaret. Iosif mai este prezent în scena pierderii și regăsirii copilului Isus la vârsta de doisprezece ani în templul din Ierusalim (cf Mt cap 1-2; Lc 1-2). Prezența sa se leagă cu „viața ascunsă” a sfintei familii de la Nazaret (Lc 4,22). Și chiar dacă textele canonice îl prezintă pe Iosif într-o poziție discretă, reflecția biblico-teologică acordă acestei figuri o relevanță importantă. Înainte de toate, Iosif este „un bărbat drept” (Mt 1,19). Primul evanghelist alege această definiție pentru a lega rolul tipic al lui Iosif de tradiția antică a acelora care așteaptă venirea lui Mesia: drepții lui Israel. În Iosif putem citi toată istoria unui popor care suferă și care așteaptă cu răbdare mântuirea. El trăiește chinul unei alegeri (Mt 1,20) care își are originile în misterul lui Dumnezeu. Cuvintele îngerului adresate lui Iosif sunt elocvente: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21). Pentru Iosif, a ști să aștepte înseamnă a ști să lupte prin credință. Adventul lui Iosif devine o experiență de abandonare încrezătoare în providență, fără a ceda ispitei unei „afaceri private”, a unei probleme personale. În același timp, Iosif este „logodnicul Mariei”. În această a doua definiție trebuie să luăm în considerare dimensiunea afectivă și familiară a așteptării: a aștepta mântuirea înseamnă a alege calea iubirii și a comuniunii. Binele, fericirea unei familii, a Sfintei Familii, depășește și cuprinde și binele personal. În inima „mirelui care așteaptă”, a cărei parafrazare este mărturisită în mod amplu în Scripturile lui Israel (Dumnezeu – mirele; Cântarea Cântărilor, etc), putem interpreta valoarea prețioasă a acestui timp al Adventului și de oferire a vieții noastre pentru un „proiect mult mai mare”.

Așteptarea săracilor: de la păstori la Magi – În descrierea evenimentelor nașterii Mânuitorului apar în mod deosebit două categorii de persoane care împărtășesc așteptarea și îl contemplă pe Cel Așteptat: păstorii care păzesc turma (Lc 2,8-20) și Magii care ajung în sfârșit la Betleem (Mt 2,1-12). Apariția îngerilor către păstori (evanghelia după Luca) asumă o puternică conotație simbolică, deschisă la multe interpretări. E vorba de o revelație plină de bucurie care rupe tristețea nopții și care luminează pe cei care sunt „departe”. Imaginea păstorilor este simbolică în raport cu nașterea lui Isus, Cel care se va prezenta ca „păstorul cel bun” al lui Israel (In 10). Mirarea evenimentului nu-i blochează pe acești străjeri în noapte, dar face să se nască în inima lor dorința de a-l vedea pe prunc, de a merge să-l caute. Adventul este timpul căutării, dar căutarea are loc numai atunci când inima devine mică și capabilă să se deschidă în fața misterului. Evanghelistul Luca subliniază decizia unanimă a acestor oameni care răspund apelului revelației angelice: „Să mergem până la Betleem și să vedem acest Cuvânt care s-a făcut trup și ceea ce ne-a făcut cunoscut Domnul” (Lc 2,15). Ei pornesc la drum și această experiență devine pentru ei un „exod” spre Dumnezeu (Lc2,16) care este povestit și proclamat la toți cu mare uimire (Lc 2,17-18). Sfera transcendentului (vestirea îngerilor) se comunică sferei lumii pământești (păstorilor) care, la rândul lor, se transformă în evanghelizatori ai misterului mântuirii.

         Într-un astfel de itinerar de căutare se angajează și oamenii aceia străini, reprezentați de Magi. Din partea sa, evanghelistul Matei vorbește despre această tradiție care revelează dimensiunea universală a manifestării divine. Veniți de departe, după ce au vizitat Ierusalimul, magii urmăresc lumina stelei și merg, având încrederea unei așteptări și a unei întâlniri. Și în aceste personaje care nu aparțin poporului ales, suntem chemați să citim și să vedem aspectele Adventului, care este timpul căutării. Sublinierea făcută de evanghelistul Matei privind absoluta diferență dintre cei de la curtea „obscură” a lui Irod și calea „luminată” de Magi, scoate în evidență centralitatea inimii capabile să caute. Drumul lor ajunge în sfârșit la locul dorit. Evanghelistul scrie: „Când au văzut steaua, au fost cuprinși de o bucurie foarte mare. Și intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat și, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie și smirnă” (Mt 2,10-11).

 Maria: maica așteptării –  Toate descrierile evanghelice sunt încununate de figura Mariei, maica Domnului, „femeia Adventului”. De la „Da-ul” Bunei-vestiri (Lc 1,28), Maria ne este propusă ca cea care trăiește în prima persoană adventul lui Dumnezeu, în timp, în istorie și în inima proprie. Din acest motiv suntem chemați să privim la timpul așteptării „cu ochii Fecioarei”. Verbele care disting acțiunile Mariei sunt diferite, dar semnificative: Maria „pornește” în grabă spre casa lui Zaharia și „se pune în slujba” Elisabetei (cf Lc 1,39-56). Maria este în scena Nașterii ca mama care „contemplă” și „păstrează în inimă” toate evenimentele realizate de Dumnezeu. Fecioara este cea care, împreună cu Iosif, îl „oferă” pe copil la templul din Ierusalim (cf Lc 2,22) și cea care îl va căuta îngrijorată în Orașul Sfânt (cf Lc 41-50). Maica așteptării Celui care va mântui pe Israel este cu siguranță figura cea mai apropiată de așteptările noastre de la Advent. Ea devine modelul fiecărui creștin și cu simplitatea sa ne va permite să intrăm în misterul lui Dumnezeu care se face trup și să participăm la bucuria sa. Mama ne face să privim la familie: de aceea, Adventul ne ajută să recuperăm dimensiunea familială a relațiilor noastre interpersonale. Mama este aceea care însoțește drumul sfintei familii, păstrând în inimă misterul iubirii dăruite.

         Urmând exemplul acestor personaje biblice, vom reuși să ne pregătim cum se cuvine pentru a celebra sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru Isus Cristos. Numai redescoperind semnificația sărbătorii, vom înțelege necesitatea unui timp atât de intens cum este Adventul și trăindu-l, vom pregăti Pruncului ce trebuie să se nască un suflet curat, o inimă iubitoare și o viață nouă, în care iubirea lui Dumnezeu să facă din noi oameni noi, să reaprindă în viața noastră speranța unei vieți mai bune și mai umane. Așadar,  „Aveți grijă! Vegheați, pentru că nu știți când va fi timpul!” (Mc 13,33).